История Молдовы для детей и взрослых. Часть 7. Штефан III Великий и Святой

Даже великий Наполеон проиграл треть своих сражений. У Штефана же за 45 лет непрерывных войн — лишь две или три проигранных битвы, остальное — победы.

Александр Добрый и Штефан Великий — два крупнейших правителя Молдовы за всю её историю. Но если Александр прославился на мирном поле, то Штефан — на воинском поприще. При Александре Молдова была на вершине богатства, при Штефане — показала свою силу. Ему довелось править во время, когда Молдове пришлось отстаивать свою независимость.

В летописях Штефана называют «cel Bătrân» и «cel Bun». Между тем этот господарь умел быть и жёстким, и жестоким. В самом начале он разорил землю секеев — союзников свергнутого Петра Арона, а с мунтянами расправлялся так, что кровь текла рекой. Только в марте 1474 г. он две недели выжигал Валахию, а в Сучаву пригнал столько пленных, что вешал их перед своим замком сотнями . Но попробовал бы он быть другим в то жестокое время? Напомним: среди сыновей и внуков Александра Доброго только Штефан умер не от рук врагов. Григоре Уреке упрекает Штефана в пролитии невинной крови. Но Уреке — боярский летописец, и кровь, о которой он пишет, — это кровь бояр. Не за вражеских же солдат, в самом деле, заступался он! А мы уже видели, как губили страну боярские партии, как довели её до бессилия перед османской угрозой. Характерно, что для ворника Уреке «добрые» лишь те господари, которые всецело подчинялись боярству, и лишь для Штефана он делает исключение. В исторической ретроспективе стала яснее видна историческая заслуга этого господаря.

Три великие державы — Османская империя, Венгрия, Польша — стремились проглотить его страну, причём каждая из них в отдельности была сильнее Молдовы. В сущности, за своё правление Штефан успел повоевать со всеми без исключения соседями. Был ли он воинственным по природе? Из перечня его войн видно: практически все они были вынужденными.

Больше всех досталось от Штефана мунтянам: в их страну он ходил семнадцать раз и расправлялся с ними так, как никогда не позволял себе ни в Венгрии, ни в Польше. Он всё пытался вырвать эту страну из-под османского господства, чтобы избавиться от угрозы на правом фланге в неизбежной войне с Турцией. Любопытен комментарий польского летописца к событиям 1476 г., года битвы при Валя Албэ: «Сверх того, бессарабы [мунтяне], имеющие с турками общий язык и обычаи, и знающие все закутки своего края, больше докучали волохам [молдаванам], нежели сами турки» (Długosz 1870: 610). С ним согласна и Анонимная молдавская летопись: «и възмогоша тогда клетии турци и съ хикленими мунтяне» (Славяно-молдавские летописи 1976: 29). Любопытная деталь: сколько раз ни покорял Штефан Мунтению, сколько ни менял в ней господарей, но ни разу он не попытался ни занять престол в Бухаресте сам, ни посадить на него кого-либо из своих сыновей. Мунтения для него была страной чужой, вражеской, которую следовало принудить к союзу — и только.

Помощи извне у господаря не было почти никакой. Только польский король время от времени присылал небольшие отряды, но требовал за это унизительной личной присяги. Когда после победы при Васлуе Штефан разослал по европейским странам захваченные у турок знамёна и просьбы о помощи, то в ответ получил лишь слова благодарности да пышные эпитеты. Лишь Иван III Московский, женивший своего наследника на дочери Штефана, долго оказывал ему поддержку — но только дипломатическую. Москва была слишком далеко, чтобы реально вмешаться в события. На поле боя господарь почти всегда был с врагом один на один.

Маленькой стране в таком положении остаётся только лавировать, чтобы уцелеть. Великий Воевода стал и великим дипломатом. Ни разу не допустил он создать против себя коалицию, как это вышло у его незадачливого подражателя Петра Рареша: Штефан бил врагов только поодиночке. Ни разу не одержал он такой победы, которая привела бы его потом к поражению, как тот же Рареш или Иоанн Лютый. Никогда он не полагался на одну лишь грубую силу. Лисья хитрость потребовалась воеводе в отношениях с королём Казимиром Ягеллончиком, смотревшим на Молдову как на свою провинцию. Когда же ему всё-таки пришлось принести личную присягу в Коломые — причём король, не обладавший и четвертью его таланта, постарался унизить господаря посильнее, — то даже польский летописец Кромер, отнюдь не сочувствовавший молдаванам, писал: «И так вот этот мужественный и неукротимый воин, гордый победитель многих народов и царств, склонённый ничем иным, кроме как крайней необходимостью, подставил выю королю польскому» . Через 12 лет Штефан жестоко отплатил в Козминском лесу за это унижение. Умирая, он больше не был ни польским, ни венгерским вассалом.

Даже великий Наполеон проиграл треть своих сражений. У Штефана же за 45 лет непрерывных войн — лишь две или три проигранных битвы, остальное — победы. Ему не удалось сохранить Килию и Белгород, но удалось главное: отстоять независимость страны, а с нею — и возможность реванша (его наследники эту возможность упустили). Когда стало ясно, что дальнейшая война с турками не принесёт успехов, он сам предложил почётный мир, мир с позиции силы, и Османская империя приняла протянутую руку. Молдова была признана незавоёванной страной, её господарь остался самостоятельным.

Что же позволило Штефану твёрдо держать в руках руль государства в таком историческом шторме? Дело не только в личном таланте: господарь сумел получить всенародную поддержку. Крупное боярство он держал в железной узде, зато опирался на мелких служилых. За последние 30 лет своего правления (1473–1504) он издал 261 грамоту о пожаловании землёй — больше, чем за предыдущие три четверти века (1400–1472). И в трёх четвертях из этих грамот речь идёт о пожаловании части села. Иными словами, господарь укреплял слой воинов, способных прийти в его войско со своим оружием, но не настолько богатых, чтобы пытаться избавиться от господарской опеки. Кроме того, в минуты опасности созывалось «большое войско», в которое призывались и крестьяне. И те шли охотно — понимали, что война идёт за их интересы. Национальное единство ради осознанной и всем близкой цели — вот секрет успехов Штефана Великого.
Характеристика личности Штефана Великого

Дечия Штефан-водэ стрынс-ау боерий цэрий ши марь ши мичь ши алтэ курте мэрунтэ димпреунэ ку митрополитул Теоктисту ши ку мулць кэлугэрь, ла локул че сэ кямэ Дирептатя ши й-ау ынтребату пре тоць: есте-ле ку вое тутурор сэ ле фие домну? Ей ку тоций ау стригат ынтр’ун глас: “Ын мулць ань де ла Думнезеу сэ домнешть”. Ши дечий ку тоций л-ау ридикату домну ши л-ау помэзуиту спре домние митрополитул Теоктисту. Ши де аколо луо Штефан водэ стягул цэрый Молдовей ши сэ дусе ла скаунул Сучевий. Дечий Штефан водэ гэтинду-сэ де май марь лукрурь сэ факэ, ну черка сэ ашазе цара, чи де рэзбою сэ гэтия, кэ ау ымпэрциту оштий сале стягурь ши ау пус хотноӂь ши кэпитань, кариле тоате ку норок й-ау венит.

Ureche Gh. Letopiseţul Tării Moldovei de cînd s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă până la Aron-vodă // Letopiseţul Tării Moldovei /Îngr. textelor, glosar şi indici de T. Celac. — Ch.: Universul, 2006. P.40.

Штефан водэ, фиинду апринсэ инима луй де лукруриле витежешть, ый пэря кэ ун ан че н’ау авут трябэ де рэзбою, кэ аре мултэ скэдере…

Ureche Gh. Letopiseţul Tării Moldovei… Ch.: Universul, 2006. P.43.

Фосту-ау ачесту Штефан водэ ом ну маре де стату, мыниос ши де грабу вэрсэторю де сынӂе невиноват; де мулте орь ла оспеце оморыя фэрэ жудецу. Аминтриля ера ом ынтрег ла фире, неленешу, ши лукрул сэу ыл штия а-л акопери ши унде ну гындияй, аколо ыл афлай. Ла лукрурь де рэзбоае мештер, унде ера невое ынсушь сэ вырыя, ка вэзынду-л ай сай, сэ ну сэ ындэрэптязэ ши пентру ачея рару рэзбою де ну бируя. Ши унде-л бируя алций, ну пердя нэдеждя, кэ штиинду-сэ кэзут жос, сэ рэдика де асупра бируиторилор.
Ureche Gh. Letopiseţul Tării Moldovei… Ch.: Universul, 2006. P.57.

Господарство Молдавское три года оспаривали соперники — Стефан, Пётр и Берендей , выводившие свой род от прежних князей Молдавских, а особенно от Александра. Стефан, который отличался хитростью, остроумием и лукавством, вскоре одержал верх над теми двумя и сел на трон Волошский. Управляя сурово, но справедливо, так что никакой измены не оставил он безнаказанной, он добился в народе почти слепой покоронсти и послушания. К военной службе призывал он не только шляхту, но и всех сельских жителей, считая, что каждый должен участвовать в защите отечества. Если встречал он какого-нибудь селянина, у которого не было лука, стрел или меча, или вышедшего на дело хотя бы без шпор, сразу без милосердия смертью его карал. Казимир, король польский, признал его господарем волохов, в обход двух других, Петра и Берендея, которые, как мы уже говорили выше, искали у него убежища, давая королю большие обещания, если бы посадил он их на трон волошский.
Длугош Ян. Польская история в 12 книгах. Том V. Краков, 1870. Кн. XII. С. 466.

Стефан воевода Волошский, уведомлённый ими [послами], каким гневом против него воспылал султан Турецкий и какие большие собирал на него войска, посылая их сушей и водой и сам собираясь их возглавить, — полон надежды на Бога, ожидал без тревоги. Муж действительно достойный удивления, и из величайших вождей, геройство которых мы славим, не последний. Ибо он первым среди князей нашего века такие великие и достославные победы одержал над Турками. Он, по моему мнению, наиболее достоин, чтобы все народы христианские по доброй воле и согласию доверили ему кормило власти, а особенно — командование всеобщим походом против турок, в то время как другие короли и князья христианские с радостью предаются гнусности и роскоши или разжигают пожары внутренних войн» (Długosz 1870: 588–589).
Имеющийся перевод: Штефан чел Маре: Леӂенде, баладе, портрете литераре. / Кувынт ынаинте, селекция ши ажустаря текстелор:

Серӂиу Морару. Кишинэу: Литература артистикэ, 1989. — 319 п. — (Стрэмоший). — Паӂ. 302:
O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admirâm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumei şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hozărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile.

Перевод Михаила Садовяну (тот же отрывок):

O bărbat minunat, întru nimic mai prejos decît eroii vechi pe care îi slăvim! Tu, care în veacuî nostru, cel dintăi între domnii lumii ai dobîndit o atît de strălucită biruinţă asupra Turcului! După a mea socotinţă, ai fi vrednic să stai, prin sfatul şi hotărîrea tuturor creştinilor, la stăpînirea lumii întregi, şi mai ales la conducerea oştilor împotriva otomanilor, în vreme ce alţi crai şi domni catolici putrezesc în trîndăvie şi desfătări, ori se pierd în războaie civile.

Перевод Михаила Когэлничану («Ştefan cel Mare în târgul Băiei»):
O, bărbat vrednice de mirat, cu nimic mai prejos decât eroicii povăţuitori de care noi atât ne mirăm, care, în vremile noastre, dintre toţi stăpânitorii lumii mai întâi ai câştigat o biruinţă atât de însemnată asupra turcilor! Tu eşti cel vrednic, dupre judecata mea, căruia se cuvine să ţi se dea domnia şi povăţuirea a toată lumea şi mai ales vrednicia de voievod mai mare împrotiva turcilor, după primirea şi hotărârea tuturor creştinilor, lăsând pe ceilalţi împăraţi şi prinţi catolici să se tăvălească în lenevire, desfrânări sau în războaie civile.

Длугош Ян. Польская история в 12 книгах. Том V. Краков, 1870. Кн. XII. С. 588–589.

В сие время явилась новая знаменитая Держава в соседстве с Литвою и сделалась предметом Иоанновой политики. Мы говорили о начале Молдавского Княжества, управляемого Воеводами, коих имена едва нам известны до самого Стефана IV, или Великого, дерзнувшего обнажить меч на ужасного Магомета II и славными победами, одержанными им над многочисленными Турецкими воинствами, вписавшего имя своё в историю редких Героев: мужественный в опасностях, твёрдый в бедствиях, скромный в счастии, приписывая его только Богу, покровителю добродетели, он был удивлением Государей и народов, с малыми средствами творя великое. Вера Греческая, сходство в обычаях, употребление одного языка в церковном служении и в делах государственных, необыкновенный ум обоих Властителей, Российского и Молдавского, согласие их выгод и правил служили естественною связию между ими.
Карамзин Н. М. История Государства Российского. Т. 6. Гл. IV.

Ştefan cel Mare n’a fost un scornitor de războaie. Niciodată el n’a căutat un duşman, niciodată n’a avut o toană sângeroasă, cheful unei mari vânători de oameni. Firea unui Vlad Dracul, unui Vlad Ţepeş, al doilea Dracul, cel din urmă cu deosebire bucuros de a vedea suferinţi, de a-şi scălda sufletul sălbatic în strigătele de durere ale răniţilor, era străină de dânsul. În alte vremi el ar fi fost un bun păstor de oameni, un împărat cu iubire şi credinţă, ţesând firele de aur ale unor zile paşnice, în mijlocul mulţămirilor ce s’ar fi înălţat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătute de valurile tuturor furtunilor, ţara avea nevoie de un paznic neadormit. Şi el fu acel om viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile.
N. Iorga.

М. Эминеску об облике Штефана Великого

La Putna, un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii, în care stăte odată aninat portretul adevărat al lui Ştefan-Vodă. După acest portret (original) el a fost mic de stat, cu umere largi, cu faţa mare şi lungăreaţă, cu fruntea lată şi ochi mari, plecaţi în jos. Smad şi îngălbenit la faţă, părul capului lung şi negru acoperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adâncă ca şi când ar fi fost cuprins de o amarnică gândire… Coroana lui avea de-asupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu 5 pietre nestemate. Supt crucea coroanei urmau Duhul Sfânt, apoi Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ţiind pământul; pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într’un strai mohorât cu guler de aur, iar pe gâz îi atârna un egolpion din pietre scumpe şi mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta şi în stânga chipului perdele roşii.

Eminescu M. Răpirea Bucovinei şi chipul lui Ştefan-Vodă // Штефан чел Маре: Леӂенде, баладе, портрете литераре. / Кувынт ынаинте, селекция ши ажустаря текстелор: Серӂиу Морару. Кишинэу: Литература артистикэ, 1989. — 319 п. — (Стрэмоший). — Паӂ. 198/

Битвы Штефана Великого

М. Когэлничану. Ştefan cel Mare în târgul Băiei

Toate popoarele au câte un bărbat în care au personificat idealul virtuţilor şi însuşirilor ce ar dori să găsească în domnitorul lor; numele şi faptele acestor bărbaţi îndumnezeiţi se fac o fală, o proprietate naţională şi, din neam în neam, din veac în veac, aureola de slavă ce-i înconjură creşte şi se sporeşte mai mult, şi tot ce este mare, frumos, eroic se atribuie geniului şi braţului lor. Un asemene bărbat a avut şi Moldavia; şi acesta este Ştefan cel Mare. Nici un domn, înaintea sau în urma lui, n-a ajuns la vânta şi celebritatea sa; nici unul nu şi-a păstrat între moldoveni <…> un nume aşa de drag, aşa de curat, aşa de popular ca al lui; încă astăzi, aproape de trei veacuri şi jumătate după moartea sa, Ştefan cel Mare este idealul poporului nostru; el personifică patriotismul, vitejia, dreptatea, bunătatea , în sfârşit, toate însuşirile unui mare domn, a unui geniu scutitor. Numele său nu mai puţin răsună astăzi decât în frumoasele timpuri când steagurile sale fâlfâiau falnic din vârful Carpaţilor până la ţărmurile Dunării şi ale Mării Negre; încă astazi, pe înaltul munţilor şi în adâncul văilor, în oraşe şi în sate, în palaturi şi în bordeie, pretutindene numele său se pomeneşte cu mândrie şi recunoştinţă de tot acela ce se zice român. Locuitorul ce nu ştie rugăciunea duminicii, îţi va spune toate isprăvile sale; şi, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său! Orice bunătate, orice aşezământ a cărui rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan vodă le-a urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă. În sfârşit, acest domn, pentru moldoveni, rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi înstituţiile făcute în cinci veacuri de atâţia stăpânitori, precum elinii atribuau lui Ercul toate lucrările de vitejie făcute de sute de eroi. Mormântul acestui mare domn nu este mai puţin venerat de către români decât al lui Mahomed de către musulmani, şi cultul ce românii îi păstrează s-a întins până acolo, încât mulţi îi zic sfântul Ştefan, chiar şi astăzi, întocmai ca şi arabii care au îndumnezeit pe Napoleon sub numele de Bunaberdi.

Şi în adevăr, Ştefan cel Mare în nimică nu s-a arătat mai jos de colosala sa reputaţie. El era adevărata căpetenie de noroade, adevăratul domn, în toată puterea cuvântului. Nici una din însuşirile cu care poeţii s-au plăcut a împodobi pe poruncitorii naţiilor nu-i lipsea: vitejie, duh înalt, iubire de dreptate unită cu o cuvenită energie spre a insufla totodată respect şi dragoste, adevărata înţelegere a duhului poporului şi a trebuinţelor sale, iubirea patriei mai mult decât a tronului său şi, în sfârşit, şi acele virtuţi private, acea umilinţă ce raportează toate isprăvile nu sieşi, ci Dumnezeului atotputernic, acea blândeţe ce trage inima supuşilor, acea dărnicie ce vine în ajutorul fieştecărui lipsit şi pătimaş. lstoria a patruzeci şi şapte de ani a domnirii sale dovedeşte prin vii fapte toate aceste drepte laude. Numele său din numele tuturor domnilor Moldovii este singurul care de către străini nu este mai puţin slăvit decât de pământeni. Pontiful Romei l-a declarat valul creştinităţii, toţi regii şi stăpânitorii Europei în viaţă-i încă i-au mărturisit şi i-au recunoscut meritul şi puternica lucrare în respingerea barbariei turceşti şi, prin urmare, în apărarea civilizaţiei Europei. Un autor de o naţie rivală cu moldovenii, Dlugoş, totuşi nu poate a tăcea despre strălucitele fapte ale acestui domn şi, în entuziasmul său, strigă: «O, bărbat vrednice de mirat, cu nimic mai prejos decât eroicii povăţuitori de care noi atât ne mirăm, care, în vremile noastre, dintre toţi stăpânitorii lumii mai întâi ai câştigat o biruinţă atât de însemnată asupra turcilor! Tu eşti cel vrednic, dupre judecata mea, căruia se cuvine să ţi se dea domnia şi povăţuirea a toată lumea şi mai ales vrednicia de voievod mai mare împrotiva turcilor, după primirea şi hotărârea tuturor creştinilor, lăsând pe ceilalţi împăraţi şi prinţi catolici să se tăvălească în lenevire, desfrânări sau în războaie civile». A scrie toate isprăvile măreţe, biruinţele strălucite, toate aşezământurile înţelepte, toate faptele bune ale lui Ştefan cel Mare, ar trebui tomuri întregi; strâmtorirea unui almanah nu ne iartă de a ne lăţi condeiul. Din miile sale de fapte strălucite, vom lua cea întâi ce ni se va înfăţoşa în gând, căci într-o viaţă aşa de bogată este cu greu de a alege. Pentru astă dată ne vom propune a scoate ceva din viaţa sa militară; pentru că este bine ca din vreme în vreme să aducem aminte moldovenilor că ei odinioară erau un popor vestit în războaie, şi aşa să gândească la cuvintele dlui Bălcescu că, Ţara Românilor de îşi va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult regeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti Întâmplarea militară ce voim a povesti este bătălia de la Baia, un nume care trebuie să ne aducă aminte atât de vitejia strămoşilor, cât şi de starea înflorită în care se afla odată acest târg, astăzi sat, şi pe care, după atâte veacuri, il vedem astăzi încercându-se a se reîntoarce prin industrie la vechea sa celebritate. De la întemeierea Principatelor Româneşti, Ungaria a făcut pretenţii de suzeranitate asupra lor. Încă astăzi vedem un jurnal din Pesta, Ielenkor, puind sub rubrica Ungariei Moldavia şi Valahia, ca şi când ar face parte din acel stat. Această pretenţie de supremaţie a maghiarilor asupra ţărilor noastre se razimă mai ales pe temeiul că cei întâi domni români cu suitele ş-o mare parte a norodului se trăgea din Făgăraş şi din Maramureş, în Transilvania, şi prin urmare, înaintea descălecării lor în ambele principate, erau supuşi coroanei Ungariei. O asemene pretenţie mai puţin decât oricare altul o putea părăsi Matei Corvinul, riga rigilor, cum l-a numit papa Romei, sau Mătieş Craiul, cum îi zic hronicarii noştri în limba lor cea pitorească. Din norocire însă pentru Moldavia, ea atuncea avea de domn pe Ştefan cel Mare, cel Bun sau cel Sfânt, cum îi zice poporul în deosebite feluri, toate adevărate; departe de a suferi sporirea înrâuririi ungurilor asupra ţării, el era în stare de a o nimicnici cu totul, şi aceasta braţul său a şi isprăvit-o.

Matei Corvin, dinaintea căruia se retrăseseră riga Boemiei, Podiebrad, împăratul Germaniei, Frideric, şi chiar Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, spaima Europei, cum se înţelege de la sine, nu puteau să sufere în apropierea sa un domn ce nu vroia a cunoaşte de stăpân decât pe împăratul cerului. "Bizuindu-se puterii sale, zice vornicul Ureche, şi meşterşugului său, cu care pe mulţi din vecinii săi i-au surpat şi i-au supus, care de multe ori făcea război cu turcii, şi cu noroc izbândea, neavând nici o pricină dereaptă asupra lui Ştefan vodă, ce numai ca să-l supuie să fie sub ascultarea lui, ca să-i fie cuvântul deplin, când de multe ori se lăuda Mătiaş Craiu că, câte războaie face Ştefan vodă, toate cu puterea lui le face şi de sub ascultarea lui face izbândă; şi vrând de ce să lăuda, ca să arăte că-i adevărat, au trimis soli la Ştefan vodă să i se inchine, iar Ştefan vodă n-au primit". Un al doile hronicar, Miron Costin, adaugă că, "la mesele şi sfătuirile sale, Mătiaş se fălea că Ştefan vodă îi era ispravnic, pus de dânsul în Moldova". La aceste lăudări, Ştefan cel Mare răspunsese prin o cumplită năvălire făcută în Ardeal, mai ales în ţara secuilor (1461), şi prin luarea cetăţii Chilia (1462), ce era dată maghiarilor de către Petru vodă, fiul lui Ştefan v [oie ]v [od ], în recunoştinţă de ajutorul ce primise de la Ioan Huniad împrotiva vărului său Roman, fiul lui Ilieş v [oie ]v [od ] în vremea războiului civil din 1447 şi 1448.

Matei Corvin se hotărî, dar, a pedepsi pe Ştefan al nostru de nesupunerea şi mai ales de ridicarea armelor în contra lui. El însărcină pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca să intre în Moldavia, în capul unei armii numeroase. Domnul, înştiinţat de năvălirea duşmanilor în ţară, porunci a se buciuma de război şi, în curând, strângându-şi slujitorii şi gloata, întâlni pe maghiari, zic unii la Caşin, iar alţii la Şcheea, pe Siret. În vremea bătăliei, Ştefan alerga unde primejdia era mai mare, încât, în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, şi începuseră a suna de biruinţă, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi , făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ştefan, fiind însă om mic şi neputând a se arunca pe şa: "Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă" Voievodul, aşa ajutat de slujitorul pus în brânci, încălecă şi, dând pinteni: "Sărace Purice, îi răspunse, de vom scăpa, eu şi tu, îţi voi schimba numele şi, din Purice, te voi face Movilă". Ştefan, dar, călare, îmbărbătă iarăşi pe ostaşii săi, speriaţi de vestea morţii sale. Faţa bătăliei se schimbă; Hroiot, rănit, căzu în mâinile unui oştean, care, tăindu-i capul, îl puse într-o suliţă, purtându-l în semn de izbândă. Această privelişte isprăvi de a arunca spaima între duşmani şi puse capăt luptei. Ungurii fură deplin împrăştiaţi şi luară drumul ţării lor, mai cu grăbire decât veniseră. Ştefan biruitor nu uită pe aprodul Purice; după ce mulţumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfârşit al războiului, el făcu pe Purice armaş mare şi-i schimbă numele în Movilă; noul boier merită într-atât bunătăţile domnitorului, încât ajunse la cele întâi ranguri a ţării şi fu trupina familiei Movileşti, care în urmă a dat Moldovei şi Poloniei atâţia principi, şi astăzi o vedem iarăşi căzută în ticăloasa stare a răzeşilor . Războiul însă nu era pentru totdeauna precurmat; desfacerea suferită de Hroiot şi mai ales ajutorul ce Ştefan făgădui ardelenilor, care sub judele saşilor din Braşov, Benedict Vörös, şi sub voievodul Transilvaniei, Ioan graf de Poesing, se sculaseră cu arme împrotiva rigăi Ungariei, îl aduseră pe acesta la marele pas ca el singur să se oştească împrotiva domnitorului Moldaviei. După ce izbuti a domoli rebelia în Ardeal, el porunci gătiri mari de oaste şi, vrând a da expediţiei sale o coloră naţională, ca doară ar trage în partea sa facţia nemulţumiţilor din principat, declară că venea să puie iarăşi pe tron pe Petru Aaron, ce fusese odată domn al Moldovei şi care, izgonit de Ştefan cel Mare, cu un alt pretendent numit Berendel, se retrăsese dintâi în Polonia. Riga Cazimir, ce era legat cu voievodul prin un tratat de pace şi de negoţ, neprimindu-se însă a da acestor doi competitori vreun fel de ajutor, ei se duseseră în urmă lângă Matei Corvin, la care erau siguri să găsească ocrotire, ca la un duşman al stăpânitorului Moldovei. Şi aşa şi fu. Afară de oştile sale, riga mai strânse cu leafă şi o mulţime de străini. Braşovul fu însemnat pentru adunarea armiei, iar ziua de Sf. Ecaterina (25 noiembrie calendarul nou 1467) fu hotărâtă pentru purcederea expediţiei.

Oastea se îndreptă spre pasurile Ghimeş şi Oituz. Ea era tare de patruzeci mii oameni şi povăţuită, sub poruncile rigăi, de generalii Mihail Orşág, Niclas Ciupor, Ioan Pongraţ, Ştefan Báthori, Niclas Bánfi, Ioan Giskra, Iov de Gara, Ladislav de Kanisa, Ludovic de Marot şi Ioan de Daroţ. Ioan Cesinghe, episcop de Finf-Kirhen (Cinci biserici), poet cunoscut sub numele de Janus Panonus, întovărăşi expediţia, nu ca să războiască, dar, cum zice el însuşi, în poemul făcut la acel prilej , ca să cânte isprăvile eroilor Ungariei. Matei Corvin intră în Moldova prin Oituz, pe la Grozeşti; la Trotuş ajunse în 19 noiembrie c [alendarul ] v [echi ]. Trimiţând către Ştefan soli ca să i se supuie, domnul nu-i dădu nici un răspuns; el, dar, se înaintă în ţară; şi, la 29 a aceeaşi luni, ajunse în Roman, unde şezu şapte zile, aşteptând în zadar propuneri de pace din partea moldovenilor. Povestirea ce ne face vornicul Ureche despre isprăvile ungurilor este atât de interesantă, încât ne-ar părea rău ca să o înlocuim cu a noastră; noi, dar, lăsăm să vorbească pe însuşi hronicarul. "A opta zi, zice el, dechemvrie în 6, Mătiaş craiu au aprins târgul Romanul şi au purces spre Suceava să apuce scaunul, şi mai apoi socoti să nu rămâie vrun unghi nepipăit de dânsul; au lăsat calea despre Suceava, unde-l aştepta Ştefan vodă, şi au luoat spre Baie, unde au sosit luni, dechemvrie 14, şi acolo la Baie, cum n-ar avea nici o grijă, de nice o parte, lăsându-şi oastea, fără nice o pază, la băuturi, la jacuri, de care lucru având Ştefan vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, dechemvrie în 15, au aprins târgul asupra lor, când ei era fără de nice o grijă; şi fiind ei beţi, i-au lovit Ştefan vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de au făcut multă moarte şi perire în unguri, căce, nefiind tocmiţi de război, nemică de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nice urma să ia care scăpa, că fiind noapte, de nu ştia încotro vor face, în toate părţile rătăcia; deci îi vâna ţăranii în zăvoaie şi prin munţi, unde vro 12000 (iar nu 1200, cum zice istoricul neamţ Engel) periţi s-au aflat". Hronicarii leşeşti, toţi în conglăsuire cu acei moldoveneşti, mărturisesc de adevărată povestirea lui Ureche; istoricii unguri caută însă a slăbi biruinţa lui Ştefan cel Mare, zicând că Matei Corvin, înştiinţat de mai nainte de năvălirea voievodului, îşi pregătise apărările şi că, prin urmare, izbânda luptei au rămas nehotărâtă între ambele oşti. "Într-o seară, zice chiar Fesler, cel mai părtinitor istoric al Ungariei, când riga vroia a se pune la masă cu generalii săi, străjile îi aduseră un secui aşezat în Moldova, care arăta că 12000 moldoveni şi leşi erau în drum ca să lovească pe unguri, noaptea, în Baie. Matei îndată aşeză pe piaţa târgului pedestrimea; călărimea fu împărţită prin uliţe; straja dinainte şi paza intrărilor fură întărite. Niclas Bánfi, cu două sute războinici deprinşi la biruinţe, rămaseră ca gvardie lângă persoana rigăi. După miazănoapte, cunoscând drumurile, fără vuiet, acoperiţi de întuneric, moldovenii ajunseră la avanposturile ungureşti, le sparseră în cea mai mare parte, căpătară câteva steaguri şi dădură foc târgului spre a lumina locul bătăliei; Baia se aprinde din trei părţi; şi, la lumina flacărilor, ei răzbat cu furie şi îndrăzneală până în piaţă; acolo se întartă o luptă ucigătoare; lovirea şi apărarea se înnoiesc necontenit; călărimea ungurească vine în ajutor; o ploaie de săgeţi ale moldovenilor le îngreuiază răzbaterea pe din dos. Matei singur se aruncă în locul cel mai cumplit al bătăliei; împotriva lui cei mai iscusiţi arcaşi îşi îndreptează arcele trimeţitoare de moarte; mai multe săgeţi menite lui se opresc de către Neculai Bánfi; însă, în vreme ce el alerga după o ceată din ai săi, ce slăbise, fu rănit în spate, şi fierul îi rămase adânc împlântat în spinare-i. Vestea primejdiei rigăi aprinde pe unguri; cu foc sălbatic ei se aruncă în toate părţile în şiragurile duşmanilor, lovesc şi ucid, şi, într-o cumplită baie de sânge, apără pretenţiile lor asupra biruinţei. Aceste, cum am arătat, le zice chiar Fesler; oricum să fie, urmările campaniei dovediră că biruinţa rămase a moldovenilor. După chiar mărturisirea lui Engel, alt scriitor părtinitor ungurilor, riga păstră fierul săgeţii patru ani, şi de-abia după atâta timp, după mai multe punoieri şi coaceri, îl putu scoate, şi rana nu i se tămădui decât cu moartea. Berendel, pretendentul, pierdu viaţa în câmpul bătăliei, asemene Ioan Daroţ şi doi Batori, a cărora morminte încă până astăzi se găsesc la Baie. Matei Corvin însuşi de-abia ieşi din târg şi se socoti norocit că, chiar rănit, putu a trece Carpaţii cu o mică rămăşiţă a armiei sale, pentru că cea mai mare parte sau rămase ucisă în locul luptei, sau căzu sub lovirile de coase, de topoare, de lănci cu care erau înarmaţi ţăranii ce păzeau poticile munţilor ca să ţie calea ungurilor . "Mai apoi şi singur craiul, zice Ureche, rănit de săgeată foarte rău, abia a hălăduit prin potici de a ieşit la Ardeal. Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici pentru să arate lucrurile omineşti cât sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în mulţi, ce în puţini arată puterea sa, ca nime să nu se nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nice fără cale războaie să facă, că Dumnezeu celor mândri se pune-mpotrivă!" Petru Aaron cu primejdia vieţii se retrase în fundul Poloniei, unde pe urmă Ioan Albreht, următorul lui Cazimir, îi tăie capul înaintea solului Moldaviei. Matei Corvin, furios de desfacerea sa, îndată ce se revăzu în Sibiu, puse de tăie capul unui boier al lui Ştefan, numit Mihail, ce picase în mâinile sale, şi, sub cuvânt că ardelenii fuseseră uniţi cu moldovenii, îi lovi cu o contribuţie de 400 000 galbeni, sumă foarte mare chiar astăzi. Domnul nostru biruitor se răsplăti despre năvălirea făcută de unguri într-un chip mai vrednic de caracterul său. După ce trimise rigăi Cazimir, aliatului său, câteva din steagurile luate de la duşmani, în vreme când Matei era încurcat în războiul Bohemiei, intră cu oaste de două ori în Transilvania, desfăcu trupele rigăi şi-i luă mai multe cetăţi, după care se reîntoarse în Suceava. Corvin se gătea să facă o a doua expediţie în Moldova, însă războiul cu Podiebrad îl opri. Pe de altă parte, amândoi domnitorii, şi Matei şi Ştefan, erau prea înţelepţi, prea mari, prea iubitori ţărilor lor şi creştinătăţii, ca să nu inţeleagă că prin luptele lor ei nu făceau decât a se slăbi unul pe altul şi a întări pe duşmanul obştesc. Letopiseţele noastre pe care străinii le dispreţuiesc, din pricină că nu le cunosc, se ridică ades la cele mai înalte consideraţii despre politica ce ar fi trebuit să păzească domnii români şi rigii creştini din vecinătatea lor. Adevăratul interes al ungurilor şi al românilor, precum şi sistema de pace şi de unire ce ar fi trebuit să o urmeze, pentru ca ambele naţii să rămâie tare împrotiva duşmanilor din afară şi dinlăuntru, nimene nu ni le înfăţoşează mai bine decât vornicul Ureche. "Nu peste multă vreme, zice acest puternic hronicar, au încetat vrajba între craiul unguresc şi între Ştefan vodă, că văzând ei că vrăjmaşul lor şi a toată creştinătatea, turcul, le stă în spate, şi asupra volniciei tuturor întinde mrejele sale ca să-i cuprinză şi arătându-se prieten cu multe cuvinte înşelătoare şi către unul şi către altul, ca să-i zădărească şi să afle cap de price să înceapă zarvă, socotind că între acele amestecături i se vor închina lui, pentru să le dea ajutor, şi mai apoi îi va pleca sub jugul său. Ce văzând aceste înşelăciuni, Mătiaş craiu şi cu Ştefan vodă s-au împăcat şi s-au aşezat, şi încă, după pacea aşezată şi legături tari ce făcură amândoi, au dăruit Mătiaş craiu pe Ştefan vodă cu două cetăţi mari la Ardeal, anume Balta şi Ciceul".

Ambii domnitori au păzit până la moarte legătura lor şi toate silinţele le-au fost îndreptate împotriva duşmanului obştesc. Ei bine înţelegeau că interesul de căpetenie al ambelor naţii, şi al ungurilor şi al românilor, este să fie strâns unite şi, dacă şi urmaşii lor ar fi vrut să păzească acelaşi mântuitor drum pe care au mers aceşti principi mari, negreşit că nenorocirile care au lovit pe amândouă popoarele, făcute aşa de bine de a se înţelege, încă astăzi ar fi fost departe de orizonul lor.

Astăzi, după atâte veacuri, duhul duşmăniei între unguri şi între români au trecut; şi unii şi alţii, mai luminaţi prin ispită şi lungi nenorociri, au început a-şi înţelege mai bine adevăratele lor interese. Bătălia de la Baia în noi nu trebuie să deştepte, dar, alt simtiment decât acela al mirării pentru o faptă strălucită a strămoşilor noştri şi dorinţa de a ne purta ca şi ei în asemene împrejurări. Pentru unguri, ea nu poate să fie o pricină de umilinţă: numele maghiar în atâte dăţi s-a acoperit cu o slavă nemuritoare, sabia maghiară a fost biruitoare în atâte războaie, încât desfacerea de la Baia nu trebuie să le slujeasca decât ca o cumplită învăţătură, că chiar naţiile cele mai puternice, când uită regulile cumpănirii şi legile vecinicei dreptăţi, ades se pedepsesc straşnic de către provedinţă pentru nesocotinţa lor. Bătălia de la Baia în tot chipul însă este una din cele mai însemnate din analele ungurilor şi românilor şi până astăzi încă ocupă cercetările istoricilor ambelor naţii. În anul acesta, Academia ungurească din Pesta a trimis pe mădularul său, dl Iablanţi, ca să cerceteze în persoană locurile vestitei lupte. Acest învăţat a şezut două săptămâni la Baia; rezultatul lucrărilor sale nu este încă publicat; ştim însă cu încredinţare că a făcut mai multe descoperiri, mai ales în inscripţii, foarte interesante, pe care le aşteptăm cu nerăbdare să le vedem ieşite la lumină. De la bătălia din 15 decembrie 1467, Baia nu s-a mai ridicat din ruinele sale; cu toate aceste, multă vreme incă ea a urmat a-şi păstra titlul de bogată, ce-i este înlăturată în vechile urice; băile sale de aur şi de argint, deschise încă din vremea romanilor, s-au lucrat pâna în cea de pe urmă jumătate a veacului XVII, în socoteala ocârmuirii, de o colonie de saşi aduşi înadins şi care aveau deosebita lor administraţie. Până astăzi încă se găsesc la Baia mai multe pietre funerare ale şefilor acestei colonii, cu inscripţii germane şi latine. Dl Mihalic de Hodocin, fostul director al şcoalei de meşteşuguri din Iaşi, a cercetat cu de-amăruntul minele părăsite din apropierea acestui târg; atât dlui cât şi alţi mineralogi au aflat urmele vechilor băi şi făgăduiesc rezultaturi foarte folositoare. Lipsa capitalurilor s-a împrotivit până astăzi la reînceperea lucrărilor; dl Dimitrie Cantacuzino, proprietarul de acum a Băiei, îşi propune, se zice, a le redeschide; tot ce este sigur este că dlui se sileşte prin industrie a reîntoarce Băiei vechea ei înflorire. Mai multe fabrici, precum una de cordovane, mori de făină picluită, ce până deunăzi ne venea de peste hotar, o căşărie de brânză pizantină — de ce trebuie să zicem şi o velniţă mare -sunt până acum întreprinderile industriale aşezate de dl proprietar. Din vechile zidiri a Băiei, până în ziua de astăzi au rămas încă trei biserici: două ortodoxe, din care în una încă se slujeşte, şi a treia protestantă, pentru saşii băiaşi. Această de pe urmă, risipită, se află cuprinsă în grădina dlui Cantacuzino şi este singura ruină bine păstrată în toată Moldavia. Noi îi alăturăm aice vederea ridicată de dl Kaufman, zugrav însemnat ce-l avem de câtăva vreme în Iaşi. Pietrele funerare ce acopereau mormintele băiaşilor se află aşezate de-a lungul pereţilor dinlăuntrul templului, care este prefăcut într-o grădină de flori, şi acolo, unde fumegau odinioară tămâia şi smirna, astăzi miroase roza şi iasomia. Un cerdac cu scări este aşezat până în vârful clopotniţei, de unde se vede frumosul şes al râului Moldovei.

Baia mai are încă o particularitate destul de interesantă; numai acolo se mai găsesc aurari, care strâng preţiosul metal din mănoasele pâraie ce udă acest bogat pământ; şi dl Cantacuzino este singurul în ţara noastră ce se poate încă făli că poartă pe degetele sale aur moldovan.
Kogălniceanu M. Ştefan cel Mare în târgul Băiei.
Из речи посла Штефана перед венецианским сенатом

…domniile voastre aţi putut cunoaşte războiul nostru din urmă, cînd a venit asupra Ţării Moldovei însuşi Mahomet-Sultan cu capul său şi cu o silă cum n-a cunoscut încă lumea. După ce s-a dat mare război la Pîrăul-Alb, unde Domnul meu a trebuit să se plece şi să se tragă din vifor, au urmat alte întîmplări în care măria sa Domnul meu n-a încetat de a sta cu sabia în mînă şi a lovi, pînă ce Mahomet a trebuit să iasă din pămîntul Moldovei mai mult biruit decît biruitor. <…> Îndată după războiul <…> Ştefan-Vodă n-a contenit, ci iarăşi a intrat în Ţara Romînească, voind să ţie aici Domn al său şi să depărteze din coasta sa pe păgîn. Aşa că Domnul meu nu încetează, cît îi stă sus fruntea, de a fi soldatul lui Dumnezeu.

Insă, mărite domnule doge şi iluştri domni senatori şi dregători, stăpînul meu Domnul Ştefan vede că stă singur în primejdie. <…> Cunosc, din cele ce am vorbit cu prea înţelepţi seniori de aici că, la stăruinţa Republicii, prea sfinţitul papă ar fi dat lui Matiaş-Crai bani, din care trebuia să ajungă o parte şi la Domnul meu. Dar acei bani nu s-au văzut la Moldova. Ştiu deasemeni temeiul pentru care măria sa craiul i-a oprit: deoarece războaiele ar fi fiind ale craiului şi Domnul meu ar fi un supus al său. Domnul Emanoil Gerardo v-a putut da şi domnia sa desluşire asupra adevărului. Aş putea da şi eu o desluşire care priveşte numai o prea omenească şi de iertat slabăciume a slăvitului Crai-Matiaş: căci fala şi lauda sa şi le trage întrucitva de la neamul său, care-i valah. Deci şi-a agonisit aurul pentru trebuinţile; sale, iar Domnul meu a primit de la domniile voastre o bucată de postav, pentru care deasemeni vă mulţămeşte frumos.
<…> Mai spun iarăşi ceea ce Domnul meu a rostit în cartea sa că sabia măriei sale e apărarea domniilor voastre; că cetăţile sale sînt straja celor doi crai megieşi; că din aceste cetăţi măria sa cunoaşte mijlocul de a bate şi a redobîndi Cafa şi Chersonesul. Acestea sînt taine şi meşteşuguri ale măriei sale.
Sadoveanu M. Viaţa lui Ştefan cel Mare, VIII, II.
Inscripţia pietrei de la Războieni

În zilele bine-credinciosului şi de Hristos iubitoriului domn Ioan Ştefan vv, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldovii, fuiiul lui Bogdan vv, în anul 6984, iar al domniei lui 20 anul curgând, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratul turcesc, cu toate puterile oştilor sale ale Răsăritului; încă şi Basarab vv, chemat fiind la război, au venit cu dânsul cu toate puterile pământului lui. Şi au venit să robească şi să iaie pământul Moldovii şi au ajuns până aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, şi noi Ştefan vv, cu fiiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea lor aice şi am făcut cu dânşii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile. Şi după slobozirea lui Dumnezeu biruiţi au fost creştinii de păgâni şi au căzut aice multă mulţime din ostaşii Moldovii. Atunce au luat şi a tria parte din pământul Moldovii, despre ceea lature . Mehmet împărat, tatăl acestui împărat a lui sultan Baiazit, şi l-au înfrânt moldovenii foarte rău şi i-au tăiat oastea cât abia au scăpat împăratul cu o samă de oaste în vase peste Dunărea. Deci sultan Mehmed au lăsat cuvânt la moarte să se facă răscumpărare despre moldoveni sângelui turcilor ce s-au vărsat şi ruşinii ce i-au făcut. Pentru aceea venisă fii-său, sultan Baiazit, şi alta n-au putut face nimică, fără cât au lovit marginea de au luat o samă de robi, precum mai sus am arătat».

Pentru aceea, bine au voit Ioan Ştefan vv, cu a sa bună vrere, şi au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, şi întru rugăciunea luişi şi a doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan, şi întru pomenirea şi pentru sufletele pravoslavnicilor creştini, care aici au pierit. În anul 7004, iar a domniei lui anul 40 curgând, luna lui noiemvrie, în 8 zile.

Citat după: M. Kogălniceanu. Bătălia de la Războieni şi pricinile ei, 26 iulie 1476.

Обсудить