CALEA SPRE NICĂIERI, ÎNTRE NOMADISMUL ÎN MASĂ ŞI MIMETISMUL POLITIC

Pentru a supravieţui şi a ne afirma în lume ca purtători ai propriului profil identitar, avem nevoie de un sistem de referinţă imuabil, peren, care să dea rost şi să facă ordine în minţile şi inimile noastre. Iar singurul sistem de referinţă purtător de Adevăr şi Iubire este creştinismul. El reprezintă nu doar temelia identitară a poporului nostru, ci şi singura cale spre mântuire, dacă îmi este îngăduit să amintesc într-un astfel de articol şi despre scopul final a vieţii fiecărei fiinţe umane, care nu pleacă „în nefiinţă”, cum se exprimă ateii, ci ia calea spre locul unde va fi judecat după legile iubirii divine.

Recitind articolul recent reluat în “Flux” după “Ziuaveche.ro” şi distribuit pe reţelele de socializare de distributistul Ovidiu Huduzeu (calificativul atribuit redutabilului critic social, cum obişnuieşte să-şi spună domnia sa, are un cu totul alt sens, la care sper să revin cu o proximă ocazie), text care de fapt reproduce nişte fragmente din discusul celebului gânditor american Paul Gottfied, am găsit potivit să revin la un subiect practic absent pe agenda publică de la noi. Fac recurs la numele acestei pesonalităţi de prim rand a gândirii de dreapta, conservaoare şi tradiţionaliste din Statele Unite nu doar datorită notorietăţii lui, ci pentru a atrage atenţia cititorului asupra faptului că, fără să vrea şi poate să înţeleagă, “lumea bună” din spaţiul public din ţara noastră a devenit captiva unui discurs politic internaţional uniformitant şi deopotrivă dominant, cel propagat de reţelele politice, instituţiile internaţionale şi mainstream-ul media pretutindeni. Iar puterea unui astfel de discurs public la nivel planetar a devenit atât de devastatoare, încât este considerată pe bună dreptate drept un soi de paraeligie, cu oracolii, divinităţile şi tabu-urile obligatoii pentru o ideologie totalitară.

Purtând titului «Paul Gottfried îi îndeamnă pe români la rezistenţă naţională», materialul este de fapt o expunere a ununi discurs rostit de doctrinarul dreptei tradiţionale americane la Universiatea « I.A.Cuza » de la Iaşi. Iar dată fiind vecinătatea geografică a insituţiei respective, pecum şi faptul că mulţi conaţionali de-ai noştri şi-au făcut studiile anume la această universitate, printrei aceştia fiind şi premierul Vlad Fliat, sper ca interesul pentru ideile lui Gottfried să fie determinat şi de acest factor.

Citez: «Un fenomen mai nou e însă încercarea deliberată de a slăbi conexiunea care există între naţiuni şi trecutul lor istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale şi contextul specific naţional.» Cititorul neavizat ar putea trage concuzia pripită că vorbitorul se referă la practicile cominterniste, caractristice regimurilor comuniste din trecut, atât de concentrate pe deznaţionalizarea popoarelor, asupra cărora îşi exercitau puterea totalitatră. Dar nu, este vorba de această dată despre descendenţii din aceeaşi doctrină, despre neomarxiştii, care şi-au adaptat discursul şi practicile la noul context internaţional, în special după prăbuşirea URSS. În SUA aceştia îşi zic «neoconi» sau democraţi, împărtăşind până la ridicol aceleaşi «valori», în Europa aceeaşi omogenitate până la suprapunere o au apropare toate grupările politice dominante. Citez în continuare : «Această modă a implicat tratarea politicii, a educaţiei şi a «valorilor» ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale».

Puţină lume s-a prins prin părţile noastre cum, fiind adversari vehemenţi ai internaţionalismului proletar, practicat de sovietici, în efortul de a scăpa de trecutul totalitar comunist, s-a pomenit în braţele unor cercuri occidentale care promovează acelaşi model dizolvant şi uniformizant. Rămânând pe baricadele de acum două decenii, divizaţi pe nişte principii cu profundă motivaţie naţională, culturală, socială şi economică, taberele aflate în stare de beligeranţă nici nu au observat că de fapt se bat pentru un trecut de pe poziţiile zilei de ieri, ignorând noile ameninţări majore care copleşesc orice aşteptări. Clasa politică, analiştii, jurnaliştii, iar după ei şi publicul larg se războiesc pentru a demonstra, de pildă, că în 1812, 1940, 1944 a fost «ocupaţie» sau, viceversa, «eliberare», fiecare dintre acestea pledându-şi cauza în funcţie de nivelul de pregătire sau preferinţe. Fără a nega importanţa acestor subiecte, aş considera că e cazul să ne gândim dacă nu cumva, în fierbinţeala polemicilor, riscăm să alumnecăm într-un soi de « realism magic » sau « politicianism oniric» aflat la o distanţă enormă de temele presante ale mometului pe care îl trăim. Este vorba de o inadecvare cronică la realitatea imediată, care sparge dezbaterea politică între adepţii fostei URSS, uşor cosmetizaţi cu un discurs proeuropean moderat şi cu puternice accente filoruse, iar de cealaltă parte se plasează numeroasa cohortă de oameni care practică politica la nivel de stat ori o comentează după ureche din postura de apostoli ai unui europenism triumfalist, redundand şi găunos. În lipsa unei temeii spirituale şi intelectuale solide, aceştia, ajunşi pe creasta vieţii publice, poluează mediile de informare şi, implicit minţile oamenilor, cu divagaţii aproximative despre integrarea europeană, fără a înţelege în profunzime provocările care ameninţă continentul nostru, inclusiv ţări mult mai puternice şi cu tradiţii mult mai solide. Inşii cu pricina, unii dintre ei având şi o anume spoială academică, aplicată în scurtele aflări pe la seminarele şi training-uile de pe aiurea, au ajuns un soi de mutanţi cu pretenţii de purtători ai unor adevăruri superioare numai de ei înţelese, adevăruri ce urmează să fie însuşite în mod obligatoriu de toată lumea. Nu de alta, dar altminteri riscăm să rămânem de carul civilizaţiei consumiste, văduviţi de binecuvântările comisarilor comunitari, cu care – horrbile dictu! – e de prost gust să nu fii de acord.

Acest soi de mimetism servil, alimentat fie din naivitate, fie din lipsa de discernământ, fie din interes de conjunctură, arată absenţa cvazigeneralizată a gândirii critice în spaţiul public. Fiind fără idei izvorâte din cunoaşterea şi asumarea trecutului, fără viziune strategică ce ar depăşi «indicaţiile preţioase» dinafară, fără a avea o paradigmă bazată pe valori imuabile, izvorâte din credinţa creştină şi tradiţia morală organică a oamenilor acestui pământ, puzderia de personaje, care suprapopulează spaţiul mediatic, se prezintă ca nişte imitatori, de la care poţi auzi doar triluri de papagal şi gesticulaţie de maimuţă. Asta cu atât mai mult cu cât, fiind darwinişti până în măduva oaselor, cu tot tacâmul evoluţionismului în minte, aceştia nici nu au cum să salte prea departe de la protopărinţii pe care şi-i revendică fudul ca subsitut al originii divine a omului normal.

La noi antiteza comunişti - anticomunişti, liberali - socialişti, stanga - dreapta în general nu au nimic în comun nici cu esenţa doctrinară a partidelor cu pricina, nici cu activitatea practică a acestora în momentul când le revine să exercite guvernarea. Cauzele tuturor relelor sunt reduse până la primitivism la vina (care, totuşi, rămâne parţială) fostelor guvernări; soluţiile miraculose sunt căutate în conractarea de credite exorbitante şi atragerea de investitori străini, dar mai ales – o, sfântă naivitate! – în obţierea regimului liberalizat de vize în spaţiul european. Şi nimeni nu se întreabă de ce moldovenii, un popor sedentar de mii de ani, dincolo de transhumanţa pe care a practicat-o de mii de ani în perimetrul spaţiului său natural, au ajuns un popor de nomazi, care îşi văd rostul doar departe de Patrie. (Termenul de nomadism pentru mutaţiile masive ale populaţiei ca efect al «liberei circulaţii» şi al globalismului e preluat din pledoaria lui Gottfried.) Şi nimeni nu-şi propune să dea jos ochelarii de cai, să lărgească puţin cadul şi să privească această tragedie naţională la scară globală. Dimpotrivă, lăsându-se seduşi de vocile mieroase ale comisailor şi emisarilor europeni, conducătorii noştri sunt gata să ne vândă şi sufletul pe alatarul «liberei circulaţii» de pe pământul natal, devenit vitreg din cauza sărăciei, al migraţei spre «pământurile făgăduinţei» cu pieţele forţei de muncă pentru « scalvii fericiţi», cum i-a numit atât de exact Ovidiu Hurduzeu. Cine îşi mai pune problema că, de fapt, motivele migraţiei masive sunt doar în al doilea rând economice ? Primează cele de mentalitate, schimbarea paradigmei, bruscă şi cvazigeneralizată, a manierei de gândire, a înţelegerii rosturilor vieţii unui om.

Paul Gottfried avertizează că «ameninţările la adresă libertăţilor individuale şi colective vin din Occident », de la cei care, continuă el, «vor să niveleze şi să omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor. Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe şi comunităţi e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu şi altor tirani recenţi. Dacă vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor «clase duşmănoase», noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie.».

Când citez în context noţiuni ca identitate şi tradiţie, mă gândesc la cantonarea multora dintre noi în zona exculsiv etnicistă, înţeleasă în mod simplist doar ca expresie cultural-lingvistică dezduhovnicită. E curios, dacă nu de-a dreptul tragic, să vezi, bunăoară, cum vajnicii noştri patrioţi se bat de ceasul morţii apărând entonimul «român» şi glotonimul «limbă română», dar tot ei separă fiinţa naţională de partea misitcă, esenţială a unei colectivităţi şi a fiecrărei persoane umane. Ori, cum ar zice părintele Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicloae Stenhardt în închisoare, într-un interviu pe care mi-l acorda în 1996, poeţii ăştia ai noştri (el zicea «ai dumneavoastră») n-au mai ajuns să înţeleagă că nu te poţi ruga lui Eminescu, ci doar lui Iisus Hristos. Şi tot el adăuga: Eminescu este vârful cultuii româneşti, dar nu e sfânt. Dar într-o lume aspirutuală, bântuită de stafiile unor falşi profeţi, tribuni de ocazie şi literaţi minori, cu merite mai mult inventate, mereu puşi pe vânarea gloriei antume şi a tinichelelor, cuvântul sfântului părinte sună ca glasul profetului în pustiu.

Marxismul, cu ateismul şi cu materialismul lui istoric cu tot, cu antropocentrismul şi determinismul lui economic, cu mântuirea lui păgână prin glorificarea omului ca fiinţă autosuficientă în istorie, este singura paradigmă în care s-a osificat optica faunei care a infestat societatea cu logorea sa patriotardă, exclusivistă şi opacă preţ de peste două decenii. Desacralizarea cultului şi împingrea lui în relaţie de subordine faţă de cultura atee şi, direct proporţional, sacralizarea culturii (de cele mai multe ori provinciale, pipernicite, adaptate la statura microscopică a grafomanilor locali) ca subsitut al cultului, a credinţei creştine în Dumnezeul cel Viu reprezintă pârtia bătătorită, pe care treapădă aproape fără excepţie falsele mărimi, la care se raportează «oamenii de bună credinţă» (Expresia a devenit şi ea un înlociutor pentru termenul de patriot, care nu are nimic în comun cu sensul ei iniţial de buni creştini, de oameni care îşi trăiesc viaţa în universul mistic al tradiţei religioase).

Fuga de comunism este înţeleasă la noi în mod obligatori ca o deplasare rectilinie spre un seculatism dogmatic, spre staţia terminus a istoriei, unde ne aşteaptă mântuirea prin bunăstare şi, implicit, printr-o continuă stare de beatitudine, oferită de confort şi lipsă de griji de către «statul magagerial», ca să-l citez din nou pe cercetătorul american. În goana noastră spre UE, privită ca o abstracţiune ce creează aşteptări febrile de rezolvare a tuturor problemelor existente, încă nerezolvate doar din cauza handicapului de a nu fi (încă, fireşte!) în rândul naţiunilor de elită de dincolo de cordonul sanitar, nu mai avem timp, discernământ sau interes să observăm ce a mai rămas din capitalismul clasic. Acel capitalism al cultului muncii, cu etica bazată pe morala creştină ca expresie a relaţiilor sociale, a competiţiei economice şi a normelor juridice. Locul acestui tip de capitalism este ocupat de capitalismul speculativ, oligarhic, parazazitar, neproductiv, monopolist. În noiule condiţii personana umană este transformată în individ egocentric, fără ataşamente şi obligaţii, în forţă de mucă, partidele devin instrumente sau clinetelă a grupurilor financiare, iar statele ca pricipali actori ai dreptului internaţional cedează din ce în ce mai mult în faţa corporaţiilor transnaţionale. Şi toate acestea sub imperiul presant al regulilor caracterizate extrem de exact de Gottfierd. « E într-adevăr imposibil pentru orice naţiune membră a UE să încerce să se conducă după propriile standarde naţionale sau religioase fără să fie învinuită că încalcă vreunul din «drepturile omului» confecţionate birocratic.»

Ca aspiranţi la statutul de ţară de poveste, una de succes (desigur, în accepţia propagandiştilor de serviciu din tagma europeniştilor) guvernanţii noştri sunt gata să se încovoieze până la pământ, doar-doar să urmeze întocmai directivele «de sus» şi să «implemeteze (un alt termen nici nu mai este folosit în context!) normele europene» pe meleagurile noastre. S-a văzut, de pildă, cu câtă inconştineţă şi lipsă de de demintate au acţionat cei din vârfurile piramidei statale atunci când li s-a cerut, de pildă, să promoveze aşa-numita lege antidiscriminare, adică sodomia ca drept al unei zise minorităţi sexuale. (Aici, - slavă Domnului! -, puterea s-a văzut nevoită să cedeze pentru moment în faţa reacţiei viguroase a exponenţilor adevăraţi ai poporului nostru creştin. Dar imberbul Ministru al Justiţiei continuă să insite în eroare, ameninţand că până la urmă această lege antihristică tot ne va fi băgată pe bât. Acesta, în inconştienţa lui crasă, ştie mai bine cum să facă sluj în faţa celor care îl netezesc pe cap ca ocupanţii - cozile de topor, care-şi căsăpesc semenii.).

O altă mostră de europenism a fost întregistrarea Ligii islamice, un fel de grup, care aminteşte mai degrabă de o organizaţie politică decât de un cult. Atenţie! Europenii nu au scos o vorbă când nesăbuiţii de la putere au demonstrat un nihilism juridic cras, cu toată aventura asta de modificari ale Constituţiei prin referendum, de schimbare a tuturor regulilor de joc în timpul jocului, când se calcă în picoare Justiţia şi puterea locală, când este blochată orice urmă de concurenţă loială în economie, când se promovează monopolurile şi se stimulează (controlează corupţia). Dar astea sunt floare la ureche, dacă cei din fruntea ţării agreează să scuipe în tradiţiile şi sentimentele religioase, în moralitatea şi în decenţa propriului popor. Tot aici trebuie pusă şi puzderia de moderatori de talk-show-uri, care, înscriinu-se în corul yes-man-ilor proocidentali, ne servesc cu o regularitate înspăimântătoare cu tot felul de pocitanii morale, care apără de zor «drepturile omului» de pe poziţiile perverse de crainici ai europenismului în ultimă instanţă şi fără drept de apel. Nu contează nulitatea lor intelectuală şi găunoşenia sprirtuală. Pricnipalul e că au însuşit „limba de lemn” a neocominterniştilor, că au bani destui dinafară să-şi plătească prezenţa pe sticlă.

GLOPBALIZARE ŞI IDENTITATE

Una dintre lecţiile care merită însuşite şi prin lectura profundă a textelor lui Paul Gottfried, care trebuie aplicate la cazul nostru cu discernământ şi profunzime, ar fi următoarea. Atâta timp cât ne vom bate ca chiorii între noi, vom rămâne o simplă masă de manevră pentru jucătorii mari din structurile ciclopice din exterior. Atâta timp cât românofilii vor lupta cu rusofonii şi, implicit, cu imperialismul rus, căutând „duşmanul extern” în Rusia, iar rusofilii vor lupta cu românofonii, căuta acelaşi „duşman extern”, dar de această dată în România, atâta timp cât ortodocşii se vor măcelări pe motivul apartenenţei la cele două Mitropolii şi, implicit, cele două Patriarhii, Rusă şi Română, mai condimentându-şi aversiunea reciprocă cu respingerea bisericilor creştine minoritare, atâta timp cât exclusivismul politic, etnic şi religios vor consuma până la epuizare energiile naţionale, vom rămâne cu toţii nişte simpli cobai, buni de fiert în „cazanul globalizării”. Ultima expresie îi aparţine celui mai lucid şi mai profund gânditor politic, după părerea mea, pe care îl are ţara noastră la ora actuală, octogenarul Ion Moraru, cel care avertiza Noua Generaţie la ultimul congres al creştin-democraţilor asupra pericolului de moarte, care va trebui înfruntat de tineretul nostru pieptiş, cu răspundere şi spirit de sacrificiu. Fostul deţinut politic nu făcea o figură de stil gratuită atunci când spunea că lupta Noii Generaţii pentru fiinţa neamului va fi mai grea decât a generaţiei lui, care s-a încleştat cu un regim totalitar după bolşevizarea ţării. Ion Moraru spunea în cadrul recentului eveniment de lansare a cărţii domniei sale de memorii, un volum fără egal în literatura de memorialistică şi de istorie de la noi, că are un singur vis. El speră ca bunul Dumnezeu să îi dea zile ca să poată scrie următoarea carte. Despre pericolul globalizării, fireşte. Dumnezeu e mare şi îi ocroteşte pe cei cu misiune de călăuză.

Revin. Nu spun că nu ar exista şi interese extra-religioase în activitatea Patriarhiei Ruse. Există, şi de sute de ani. Nici că ar trebui să facem abstracţie de aspectele lingvistice sau istorice. Accentuez doar faptul că e cazul să avem înţelepciunea să demontăm baricadele şi să trecem de la confruntare la relaţia de cooperare, de complementaritate, de efect sinergetic până la urmă. Să vedem ce e deasupra noastră ca pericol comun, să căutăm contopirea celor două Mitropolii, noi ca laicat, nu eliminarea reciprocă urmând logica darwinistă cu efecte tragic în istorie despre supravieţuirea celui mai puternic. La fel ar trebui privite şi chestiunile lingvistice şi istorice. Politicul ar trebui să lase loc academicului în aceste chestiuni.

Nu spun că Rusia s-ar fi tratat de morbul imperialismului sau de consecinţele nefaste ale sovietismului. Nici că e cazul să facem abstracţie de riscurile pe care le comportă o astfel de mentalitate. Nu afirm că la Bucureşti clasa politică s-a tratat definitiv de abordări paseiste, tributare ticurilor de abordare stil secolul XIX, nici că şi-a revenit din trauma psihologică pricinuită de consecinţele nefaste, cauzate de cel de-al Doilea Război Mondial şi de tot ce a urmat după comunizarea ţării. Doar semnalez cu îngrijorare situaţia în care unii politicieni de la Chişinău acceptă sau doar se consideră a fi simple extensiuni ale politicii externe ale Rusiei sau ale României. În aceste condiţii confruntarea politică internă va fi marcată puternic de contradicţiile de ordin geopolitic, cu componenta istorică de rigoare, care vor afecta în mod dramatic stabilitatea ţării şi perspectivele ei de dezvoltare. Şi aici contează mai puţin predilecţiile mele personale sau back-ground-ul meu politic. Poate tocmai pentru că am trăit personal, plenar şi dramatic, nu ca spectator, ci ca participant activ, evoluţiile politice din ultimele două decenii, îmi vine mai uşor să înţeleg nevoia depăşirii unor clişee de gândire şi aspiraţii, care s-au dovedit iniţial inaplicabile, iar de la un timp – chiar contraproductive. Celebrul geopolitician american George Friedman, care a întreprins recent o „călătorie geopolitică” în regiunea noastră, avertiza asupra următorului aspect. Dacă politicienii de la Chişinău nu vor înţelege rostul jocurilor externe din regiune, Republica Moldova riscă să fie spulberată de pe hartă de vânturile geopolitice care bat din toate părţile.

Nu divizările şi animozităţile exclusiviste, nu păruiala oarbă, nu ura şi intoleranţa pe motive de supărări istorice şi nici setea de revanşă, de satisfacţie totală ne vor salva. Nu pretenţia aberantă de a reface fosta URSS sau Imperiul Rus şi nici iluzia de a readuce România în vechile ei hotare de până la 1940 ne vor croi un viitor mai bun. Dimpotrivă, înţelegerea sinceră şi profundă a nevoii de acceptare şi înţelegere reciprocă, de asumare a Republicii Moldova ca Patrie comună a tuturor cetăţenilor ei, trebuie să ne motiveze şi să ne regăsească împreună în faţa unui pericol comun. Istoricul american cu renume mondial Samuel P. Huntington în lucrarea sa fundamentală „Cine suntem?” demonstrează fără putinţă de tăgadă că toate naţiunile moderne au apărut atunci când au realizat de unde vine pericolul extern. Iar poporul Republicii Moldova, dincolo de abordările comune, prin forţa realităţilor istorice, este o naţiune în devenire, termenul respectiv însumând, iar nu negând profilul identitar al majorităţii populaţiei româneşti, care se autointitulează în mod diferit, însă reprezintă acelaşi fenomen etnolingvistic şi cultural. Numai că totalitatea poporului nostru este mai mult decât majoritatea, cei care constituie minoritatea numerică fac parte integrantă din corpul nostru naţional. Mă refer, fireşte, la minorităţile etnice. Iar liantul de bază este convieţuirea timp îndelungat în acelaşi spaţiu, în acelaşi stat, şi nu în ultimul rând mărturisirea aceleaşi credinţe creştin-ortodoxe. Aici bisericile minoritare trebuie privite ca biserici-surori, mai ales de către noi, laicii, care nu avem căderea să rezolvăm disputele de ordin teologic mai complexe. Pentru asta există ierarhii.

Aşadar, revenind, pentru a înţelege mai bine cine suntem, mai întâi va trebui să realizăm de unde vin ameninţările, iar din moment ce vom fi în stare să facem acest efort colectiv, conştiinţa apartenenţei solidare la aceeaşi colectivitate va genera nu doar un instinct firesc al autoconservării organismului comun, ci şi va declanşa entuziasmul şi energia atât de necesare pentru determinarea unor schimbări majore în direcţia pozitivă.

Personal ca român vorbitor de limbă română din Republica Moldova nu mai am demult stresuri şi motive de frustrări sau revolte atunci când alţii se ambiţionează să-şi asume o identitate, pe care personal pot să o consider convenţională, dar nu le pot refuza dreptul la autoidentificare după felul cum simt ei, nu eu, lumea din jur şi propriul profil identitar. Zicându-şi moldoveni vorbitori de limbă moldovenească, iar unii – moldoveni vorbitori de limbă română, ei reflectă o mentalitate, constituită în condiţii binecunoscute. Altceva e că factorul politic nu trebuie să intervină brutal în mediul academic şi în procesul educaţional pentru a încerca să impună o anume „ideologie de stat” în funcţie de gradul de pregătire intelectuală a liderilor acestor partide sau în funcţie de interesele politice circumstanţiale ale respectivelor partide politice. Politicul trebuie să delege ştiinţei preocuparea pentru denumirea limbii şi aspectele etnoculturale în general, ca şi dreptul de a decide asupra modului de predare a istoriei. Important e să contribuim cu toţii, politicienii, mediul academic, presa, Şcoala, Biserica, Armata, Familia, la cultivarea sentimentelor patriotice. Iar patriotismul presupune prin definiţie loialitate faţă de propria ţară, la singular.

Iar acum încă o dată despre cine suntem şi de unde venim. Din trecut, fireşte, dar această noţiune este una cu două niveluri. Aşadar, încercarea naivă şi deseori agresivă a unor politicieni, secondaţi de tot felul de nulităţi cu pretenţii de savanţi, de a inventa un fals mit fondator pentru Republica Moldova, extrăgându-l din cronicile medievale ale vechii Moldove istorice, este deopotrivă ridicolă şi inoperantă. Întrebarea e de ce respectivii domni ar crede că este onorabil să-şi revendice descendenţa din vechea spiţă voievodală, dar în acelaşi timp să-şi renege (sau, cel puţin, să o ignore) descendenţa extramundană. Adică, în efortul de a-şi revendica o origine istorică cât mai nobilă şi mai îndepărtată în timp, ei îşi neagă sau cel puţin îşi uită originea trans-istorică. Dacă suntem urmaşi ai lui Bogdan, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, să nu uităm că nu mai puţin adevărată este calitatea noastră de fii (deseori rătăciţi, dar asta nu schimbă condiţia noastră esenţială) ai Tatălui Ceresc, creaturi plăsmuite după chipul şi asemănarea Creatorului.

Ca să citez în context o altă somitate de talie internaţională, voi face trimitere la Stephane Courtois, celebrul istoric francez, cunoscut mai ales datorită „Cărţii negre a comunismului”, coordonată de el. Într-un interviu pe care i-l luam la Paris în 2004 (nepublicat atunci, dar care va apărea în curând în cartea mea în curs de apariţie), abordând chestiunea deconectării omului de la sursa divină, ordonatoare a comportamentului uman şi singura dătătoare de legi morale, omul a decăzut în autosuficienţă, în judecător al propriei valori, în antropocentrism, de unde au şi decurs toate ingineriile sociale criminale, ambalate în ideologii ermetice de tipul comunismului şi al fascismului. În acest sens, continuând, am putea adăuga, că ideologia globalismului este din aceeaşi serie, un curent copleşitor, care devastează societăţile moderne, nivelând popoare, religii şi culturi în proporţii fără precedent în istorie. Şi asta atunci când nu comite asasinate în masă prin „export de revoluţie”, de democraţie sau de drepturi ale omului. Pretenţia universalistă a globaliştilor trădează clar originea marxistă a acestora, ca şi esenţa lor imperială, expansionistă şi dictatorială. Cine nu e cu ei sau, mai exact, ca ei, e împotriva lor. (Apropo, oare ne mai aducem aminte de faptul că expresia „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” aparţine Mântuitorului Iisus Hristos (Matei, 12, 14-16, 22-30), iar preluarea ei de către comunişti doar confirmă caracterul caricatural, satanic, al comunismului, care nu face altceva decât o răsturnare a creştinismului, o inversare a sensurilor lui?). Prin urmare, cine e diferit de calapodul impus, ori trebuie răsplămădit până la uniformizare cu standardul decretat, ori nimicit.

ÎN LOC DE CONCLUZIE

Pentru a supravieţui şi a ne afirma în lume ca purtători ai propriului profil identitar, avem nevoie de un sistem de referinţă imuabil, peren, care să dea rost şi să facă ordine în minţile şi inimile noastre. Iar singurul sistem de referinţă purtător de Adevăr şi Iubire este creştinismul. El reprezintă nu doar temelia identitară a poporului nostru, ci şi singura cale spre mântuire, dacă îmi este îngăduit să amintesc într-un astfel de articol şi despre scopul final a vieţii fiecărei fiinţe umane, care nu pleacă „în nefiinţă”, cum se exprimă ateii, ci ia calea spre locul unde va fi judecat după legile iubirii divine.

Pictorul, editorul şi gânditorul creştin Sorin Dumitrescu este unul dintre autorii, care exprimă extrem de plastic ideea actualităţii şi a modernităţii lui Iisus Hristos. Aici ar fi de specificat în mod simetric caracterul desuet, naiv şi stângaci al neopăgânismelor atee, încăpute mai nou sub umbrela încăpătoare a globalismului.

Lipsa acută a unei elite intelectuale solide şi consistente, cu orizonturi largi, analiză profundă şi abordări strategice, se face simţită în mod dramatic la noi. Multitudinea de profesionişti de marcă, demni de toată aprecierea, din diverse domenii ale ştiinţei - istorie, drept, relaţii internaţionale, management, economie, ştiinţe exacte etc. - au totuşi carenţa fundamentală de a avea de cele mai multe ori o viziune fragmentară, sectorială asupra realităţii. O astfel de condiţie este suficientă pentru activitatea limitată strict la domeniul profesional al fiecăruia, dar poate deveni catastrofală atunci când astfel de oameni ajung a fi decidenţi politici. Altfel zis, deficitul cel mai devastator pe care îl are fauna politică de la noi este lipsa de personalităţi de calibru, cu abordări de anvergură şi viziune strategică, fără complexe faţă de cineva din exterior, dar şi fără agresivităţi de limbaj în relaţia cu vecinii şi străinii, de oriunde ar fi aceştia.

La toate calităţile necesare unor oameni de stat de talie naţională, conştienţi de misiunea pe care au a o îndeplini, o calitate absolut indispensabilă realizării unui proiect naţional major, repet, este pasiunea, entuziasmul, arderea internă profundă pentru împlinirea destinului fiecărui membru al comunităţii. Adică, avem nevoie de lideri cu o capacitate obligatorie de a imprima propriului discurs efervescenţa şi emoţia sinceră a celui care e dispus să servească poporul, nu să fie servit de acesta. Şi dacă printre politicieni astfel de caractere puternice practic lipsesc cu desăvârşire, locul lor fiind ţinut de şmecheri spilcuiţi, inşi aroganţi, de afacerişti şi pur şi simplu de imbecili ordinari, printre analiştii politici există câteva figuri singulare, de un calibru intelectual şi o largheţe a viziunii de-a dreptul remarcabile, cu discernământ şi luciditate. Dar prezenţa lor în spaţiul public este bruiată de cele mai multe ori, ea pierzându-se în vacarmul cvasi-generalizat al talk-show-urilor suprapopulate cu inşi marginali, limitaţi şi sterili, care împiedică penetrarea unor idei coerente în mintea consumatorului de produs mediatic.

Обсудить