FENOMENUL Republicii Democratice Moldoveneşti

În ultimele două secole destinul Moldovei, continuitatea, legitimitatea ei naţional-statală în epoca modernă şi contemporană constituie obiect de discuţii aprinse în rîndul savanţilor şi politicienilor. Viaţa a respins toate tălmăcirile superficiale asupra istoriei statului moldovenesc.

Creată la 1359 între Carpaţi şi Nistru, Moldova Veche, Moldova istorică a suferit cea mai gravă tragedie la 1812, cînd a fost dezbinată teritorial în 2 părţi egale de Poarta Otomană şi Imperiul Rus. Moldova de Vest – Principatul Moldovei a supravieţuit ca stat vasal al Turciei pînă la 1859, cînd a fost dizolvat în rezultatul Unirii Principatelor Valahiei şi Moldovei. Moldova de Est, numită şi Basarabia, anexată la Rusia la 1812, în urma tratatului de la Bucureşti, în pofida împrejurărilor istorice şi rusificării populaţiei, şi-a păstrat specificul său naţional moldovenesc.

Indiferent de schimbările impuse în toate domeniile – social, economic, politic, spiritual, Moldova şi Moldovenii nu au dispărut după 1812 şi 1862.

O caracteristica exhaustivă a neamului moldovenesc din Basarabia face L. Boga, director al Arhivelor statului din Chişinău, care constata: “Din mărturiile vremii rezultă că la cei rămaşi în Basarabia există luminoasă conştiinţa a unei patrii – Moldova, a unui norod – moldovenesc, a unei naţii – moldoveneşti, şi mai presus decît toate – a unei limbi moldoveneşti”

La începutul sec. XX, adică după aproape un secol de aflare în componenţa imperiului rus, în Basarabia (Moldova de Est), ia amploare o puternică mişcare de renaştere naţională a moldovenilor.

Abordînd evoluţia statalităţii moldoveneşti în sec. XX, trebuie de remarcat că evenimentul de cotitură în istoria Statului Moldovenesc contemporan s-a produs în anul 1917. Anume în condiţiile evenimentelor revoluţionare din Rusia în teritoriul istoric al Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost posibilă exprimarea voinţei poporului moldovenesc pentru restabilirea statalităţii moldoveneşti.

Istoricul român C. C. Giurescu constata „o legătură strînsă între mişcarea naţională moldovenească şi revoluţia rusă... Conştiinţa maselor moldoveneşti a fost trezită şi a avut putinţa unei manifestări libere prin revoluţia rusească”.

În aprilie 1917, a fost înfiinţat Partidul naţional Moldovenesc, prima organizaţie social-politică ce a proclamat şi promovat – la prima etapă – ideologia statalităţii poporului moldovenesc, a pledat pentru ocîrmuirea memoriei istorice a moldovenilor, păstrată şi confirmată de istoria Moldovei, de valorile naţional-culturale moldoveneşti, exprimate în denumirea statului – Moldova, denumirea naţiunii – moldoveni şi a numelui limbii materne – limba moldovenească. În vara şi toamna anului 1917, mişcările politice de eliberare naţională şi socială în Basarabia capătă o amploare maximă.

La numeroase întruniri ale ostaşilor moldoveni de pe fronturile primului război mondial, ale ţăranilor, intelectualilor, studenţilor, proprietarilor, preoţilor s-a cerut autonomie pentru Basarabia, autocîrmuire moldovenească, instruire în şcoli în limba moldovenească.
Într-un document difuzat în iunie 1917 se menţiona : „Mai bine de 160.000 de ostaşi moldoveni organizaţi, de toate armele, care se găsesc pe front şi în spatele lui... au jurat că vor muri pentru autonomia Basarabiei”.

Evenimentele decisive de constituire a noii statalităţii moldoveneşti au avut loc în toamna anului 1917. În perioada 20-25 octombrie 1917, la Chişinău, şi-a desfăşurat lucrările Congresul Ostaşilor Moldoveni, care adunase delegaţi de pe toate fronturile. Sprijinindu-se pe statalitatea multiseculară a poporului moldovenesc, primul Congres al ostaşilor moldoveni – cca. 600 de delegaţi – a declarat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, pentru ocîrmuirea căreia urma să se alcătuiască Sfatul Ţării – un parlament temporar.

Prin cele 11 rezoluţii cu evidente caracteristici şi atribuţii constituţionale, Congresul ostaşilor moldoveni a trasat principiile de activitate a Sfatului Ţării, a stabilit sarcini concrete de consolidare a puterii de stat, a preconizat constituirea guvernului, care urma să realizeze suveranitatea statală a Moldovei. Academicianul Ştefan Ciobanu constata, că forul ostaşilor moldoveni „a făcut ceea ce noi, civilii, doream, dar nu aveam puterea s-o facem. Ei proclamă autonomia Basarabiei, dau naştere organului revoluţionar Sfatul Ţării...

„Sfatul Ţării” – acest parlament moldovenesc temporar, care urma să pregătească alegeri în Adunarea Constituantă a Moldovei, se convoacă la Chişinău la 21 noiembrie 1917. La una din primele şedinţe, Sfatul Ţării, executînd Rezoluţia a II-a a Congresului ostaşilor moldoveni, a proclamat la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească.

Concluzia principală ce se impune în urma examinării evenimentelor cruciale din ultimele luni ale anului 1917, e că renaşterea statalităţii moldoveneşti a fost înfăptuită de reprezentanţii celor mai largi mase de ţărani şi muncitori, îmbrăcaţi, în virtutea împrejurărilor, în haină ostăşească.

Din primele zile ale existenţei sale şi în deosebi după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării a luat în dezbateri o sumedenie de chestiuni dintre cele mai arzătoare: implementarea principiilor de administrare a republicii, stoparea anarhiei, organizarea cohortelor – unităţilor militare moldoveneşti, stabilirea contactelor cu ţările vecine, orientarea şi desfăşurarea sistemului de învăţămînt ş. a. În cadrul dezbaterilor s-a vorbit mult şi despre limba de predare în şcoli. Majoritatea membrilor Sfatului Ţării s-au pronunţat ca limba de învăţămînt, în fond – limba oficială să fie limba moldovenească, iar limba rusă să fie limbă “neutră”. Fostul ministru şi apoi şef al guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti Petru Cazacu menţiona : „Avînd parlament (Satul Ţării) cu preşedinte şi birou, avînd moştenite toate organele şi instituţiile de la Imperiul şi Republica Rusească, avînd miliţie şi armată naţională, votînd legi, publicîndu-le în Monitorul Oficial (gazeta „Sfatul Ţării”), dînd proclamaţii, decrete – Republica Democratică Moldovenească avea aproape toate semnele exterioare ale unei organizări de stat, la care toţi păreau a conveni” (1).

Paralel cu organizaţiile ostăşeşti moldoveneşti care sprijineau Sfatul Ţării cu cele ale sovietelor, în Chişinău activau diferite comitete, structuri partinice şi militare ale fostului Guvern Provizoriu de la Petrograd, cu diferite orientări social-politice, care luptau pentru a-şi impune superioritatea şi influenţa definitivă. Aceasta a fost una din caracteristicile de bază ale situaţiei politice de la sfîrşitul anului 1917, una din problemele, pe care Sfatul Ţării n-a putut-o rezolva.

Astfel, chiar de la înfiinţarea Sfatului Ţării s-a evidenţiat rivalitatea dintre moldavofili şi românofili. Primii pledau consecvent pentru respectarea întocmai a principiilor adoptate de Congresul ostaşilor moldoveni şi confirmate de Declaraţia Sfatului Ţării din 2.12.1917 privind proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti. Românofilii (I. Pelivan, T. Ioncu, A. Crihan, Pan Halippa, ş. a), convertiţi de forţe din exterior, promovau, la început în taină, linia de înglobare a Moldovei dintre Prut şi Nistru în componenţa Regatului român.

Privitor la controversata chestiune a atitudinii Sovietelor, a organizaţiilor bolşevice şi chiar a guvernului din Petrograd faţă de actul proclamării Republicii Democratice Moldoveneşti, ne vom referi în continuare la unele documente politice pe măsură să elucideze, la acel moment, situaţia. Este de menţionat, că în unităţile armate ruseşti dislocate în Moldova, în condiţiile I război mondial inclusiv în Chişinău, o mare influenţă aveau Sovietele Chişinău şi cel gubernial. Însă aceste Soviete cu o recunoscută autoritate nu au iniţiat crearea unei Republici sovietice în Moldova, în opoziţie autonomiei proclamate de Sfatul Ţării.

La 6 decembrie emisarii Guvernului Sovietic S. Cuib şi N. Simonov, trimişi pentru a ajuta bolşevicii din Basarabia la instaurarea Puterii Sovietice, în şedinţa publică a Sfatului Ţării au salutat crearea Republicii Democratice Moldoveneşti, întemeiate pe principiul autodeterminării popoarelor. Desigur, aceste declaraţii ale emisarilor Guvernului bolşevic simbolizau recunoaşterea certă a Republicii Moldoveneşti, care se anunţase parte componentă a Rusiei Federative şi Democratice. Totodată este incorect a califica aceste declaraţii orale ca o recunoaştere de către Rusia Sovietică a independenţei de stat a RDM.

Au salutat şi declarat susţinere Republicii Democratice Moldoveneşti şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, României, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, care la 7 decembrie se întîlnesc cu I. Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării, Preşedintele Republicii Democratice Moldoveneşti. În felul acesta tînărul stat moldovenesc capătă în această perioadă şi o anumită recunoaştere internaţională.

La 23 decembrie 1917 în cadrul unei şedinţe comune a comitetelor executive ale Sovietelor Chişinău şi Gubernial ale muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, aflate sub conducerea bolşevicilor, s-a hotărît de a cere Sfatului Ţării convocarea Adunării Constituante din Basarabia. Întru pregătirea acestei acţiuni s-a propus convocarea Congresului Sovietelor muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor din Basarabia pe 19 ianuarie 1918 pentru completarea şi democratizarea Sfatului Ţării.

Însă Congresul Sovietelor din Basarabia (Congresul al III-lea) nu a fost convocat din cauza ocupaţiei româneşti, lansată împotriva Republicii Democratice Moldoveneşti la începutul lui ianuarie 1918.

La începutul lui ianuarie 1918, în condiţiile I război mondial asupra Republicii Moldoveneşti au năvălit trupele româneşti. În acele zile tragice din ianuarie 1918, ostaşii armatei moldoveneşti, muncitori şi ţărani, membri ai Sovietelor au iesit pe front contra cotropitorilor, apărînd cu vitejie REPUBLICA MOLDOVENEASCA în luptele de la Corneşti, Străşeni, Chişinău, în bătăliile sîngeroase de la Bender, Bălti.Din motivul ca s-au opus cuceritorilor, cerînd ca în 24 de ore armatele româneşti de ocupaţie să părăsească Republica Moldovenească, au fost împuşcaţi de către ocupanţii români membrii Sfatului Ţării, delegaţii Congresului al III-lea gubernial al ţăranilor, moldovenii: V. Rudiev, V. Prahnitkii, T. Cotoros, I. Panţiri, evreii N. Grinfeld, N. Govsan, ucraineanul P. Ciumacenco...

După 14 ianuarie 1918 pînă la 27 martie 1918, în condiţiile cuceririi şi ocupaţiei RDM de armatele române Guvernul şi Parlamentul RDM au fost limitate în drepturi şi acţiuni. Republica Moldovenească în această perioadă avea doar o anumită suveranitate limitată, funcţionînd sub stare de asediu, anunţată pe teritoriul ei de generalii români. Conducerea RDM, Sfatul Ţării au fost maltratate moral-psihologic de generalii români care de facto au guvernat R. Moldovenească după 14 ianuarie 1918.

Prin actul din 27 martie 1918, care este numit în istoriografie de unii istorici – „act despre unirea Basarabiei cu România”, iar de alţii „act de dizolvare a Statului Moldovenesc”, Republica Democratică Moldovenească, după cca. 100 de zile de la constituirea sa în condiţiile primului război mondial, ocupată de patru divizii ale armatei române a fost prefăcută în „Basarabia, provincie autonomă a regatului român”.

O analiză nepărtinitoare a evenimentelor şi a premiselor acestei hotărîri a Sfatului Ţării demonstrează marea dilemă în care s-a aflat Republica Democratică Moldovenească şi Guvernul ei în ianuarie-martie 1918. Hotărîrea despre anexarea Basarabiei la România a fost provocată făţiş de marile puteri beligerante în Primul Război mondial ca o pedeapsă pentru Rusia Sovietică. Actul „Unirii” este ilegal, deoarece n-a fost votat prin plebiscit de poporul RDM, dar a fost hotărît de un organ temporar cu atribuţii limitate – Sfatul Ţării, în condiţii de ocupaţie militară străină. Sfatul Ţării intimidat de Guvernul român şi generalii armatei de ocupaţie, a ignorat voinţa poporului moldovenesc şi, pe de o parte, şi-a depăşit, iar pe de altă parte, a ignorat mandatul său, atribuit de Congresul ostaşilor moldoveni – de a organiza alegeri în Adunarea Constituantă a Moldovei, care urma să adopte Constituţia Statului Moldovenesc, suveran şi independent.

Anexarea în condiţiile Primului război mondial de către România a teritoriului Republicii Democratice Moldoveneşti – Basarabiei, considerată în baza dreptului internaţional la acel moment din punct de vedere juridic încă teritoriu al Republicii Federative Ruse, a devenit cauză a tensionării relaţiilor sovieto-române. Este de amintit, că Rusia Sovietică în perioada 1919-1924 a propus soluţionarea problemei Basarabiei prin organizarea unui plebiscit sub control internaţional.

Anumiţi oameni politici români şi diplomaţi de prestigiu, în mai multe rînduri au subliniat lipsa de acoperire juridică a acţiunilor militare şi politice a autorităţilor româneşti în „problema basarabeană”.

N. Titulescu într-o scrisoare adresată regelui României Carol al II-lea în chestiunea Basarabiei scria: „Autodeterminarea, la drept vorbind, este un plebiscit. Pentru a obţine puterea plebiscit trebuie să se desfăşoare în condiţiile libertăţii. De aceea acolo unde deseori s-a recurs la el, acolo anume forţele internaţionale, iar nu cele militare ale unei sau altei părţi cointeresate, au asigurat ordinea” (2).

Cu toate acestea, România a refuzat organizarea unui referendum în Basarabia în problema autodeterminării populaţiei acestui teritoriu disputat.

De menţionat, că Sfatul Ţării şi România n-au putut legifera desprinderea Basarabiei de la Rusia Sovietică aşa precum au făcut-o conducătorii Finlandei, Poloniei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei. Tratatul de la Paris din 1920, care recunoştea anexarea Basarabiei la România, n-a intrat în vigoare, deoarece SUA n-a recunoscut anexarea , iar Japonia nu a ratificat tratatul. SUA, prin doctrina Preşedintelui W. Wilson, susţinea dreptul popoarelor la autodeterminare prin plebiscit, dar şi dreptul statelor la inviolabilitatea graniţelor.

Diplomaţia americană era conştientă de faptul, că în Republica Democratică Moldovenească plebiscitul nu s-a petrecut şi acordul Rusiei Sovietice la anexarea unui teritoriu aflat sub jurisdicţia ei nu a existat. Odată cu creşterea rolului internaţional al SUA şi URSS, după anul 1933, Franţa, Marea Britanie, Polonia refuză să susţină public România în “problema basarabeană”.

Aflarea Basarabiei în componenţa României în perioada anilor 1918-1940, a fost contestată activ de URSS în cadrul unor conferinţe internaţionale. La Conferinţa sovieto-română din 1924, URSS propune organizarea unui plebiscit, sub control internaţional, dar România respinge propunerea.

Soluţionînd în interesul său mult disputata „problemă basarabeană”, URSS în 1940, la fel ca şi România în 1918, a ignorat dreptul poporului moldovenesc la autodeterminare, pentru care a optat în anii 1919, 1924 şi care poate fi realizat prin plebiscit, alegeri generale şi constituţie adoptată în condiţii de libertate. Totuşi conducerea URSS a acordat Basarabiei, teritoriul istoric al Moldovei de Est, locuit de moldoveni, statut de Republică Moldovenească.un statut juridic mai inalt decit a provinciei Basarabia in componenta Romaniei.

Şi deşi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un stat cu suveranitate limitată: ea avea totuşi structura sa guvernamentală, avea bugetul său, legile sale. Republica promova o politică social-economică internă mai mult sau mai puţin de sinestătătoare, ceea ce a evidenţiat-o favorabil în ansamblul republicilor URSS, mai ales în anii 1960-1990. De remarcat, că bazele politice, sociale şi economice ale Statului Moldovenesc contemporan au fost consolidate decisiv anume în anii postbelici.

Condiţiile cu adevărat favorabile procesului de afirmare a independenţei Statului Moldovenesc contemporan au apărut după alegerile libere de la 1989-1990, după destrămarea URSS. La 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a declarat independenţa statală a Republicii Moldova. La 2 martie 1992 Republica Moldova a devenit membru al ONU.
În concluzie e necesar de remarcat următoarele:

1. Statalitatea Moldovei are o vechime de circa 6 secole, însă ea se constituie din 2 perioade distincte:
Primo: Statalitatea Moldovei istorice 1359-1862;
Secundo: Statalitatea Moldovei contemporane, care începe în 1917.

2. Statornicirea şi consolidarea statului Moldovenesc contemporan cunoaşte 3 etape:
Prima Republică Moldovenească 1917-1918;
A Doua Republică Moldovenească 1940-1991;
A Treia Republică Moldovenească 1991- pînă în prezent.

3. Încercările unor savanţi de a defini Republica Moldova drept o consecinţă a Pactului Molotov-Ribbentrop ori a prăbuşirii URSS sînt inconsistente.

Republica Moldova este un stat cu toate actele în regulă, format prin voinţă populară încă în 2 decembrie 1917 în partea de est al Moldovei istorice. Acest stat păstrează legătura de continuitate istorică, spiritual-culturală şi etnică cu Moldova istorică. Are populaţie majoritară moldovenească, este aşezat pe teritoriu moldovenesc, foloseşte limba moldovenească, se bazează pe patrimoniul spiritual-cultural moldovenesc.

Indiferent de soarta tragică a Republicii Democratice Moldoveneşti, aceasta a constituit nu doar un fenomen istoric, ci şi unul politico-juridic de restabilire a statalităţii moldoveneşti. Statul suveran şi independent Republica Moldova îşi are legitimitatea şi continuitatea sa în epoca contemporană şi datorită faptului împlinit – proclamării la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti.

[1] P. Cazacu. Molodva dintre Prut şi Nistru. 1812-1918. Chişinău, 1992, p. 319.
[2] Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, v. III. Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de I. C. Drăgan. Veneţia, 1989, p. 49. Apud I. Levit. Republica Moldovenească... Chişinău, 2003, p. 284.

2decembrie 2011

Обсудить