Un plagiat didactic mort-născut

После статьи О. Краснова "История румын, как линия фронта информационной войны (обзор молдавских учебников истории)" предлагается серия материалов, в которых подвергаются анализу некоторые работы некоторых историков румынистской ориентации. Первым в этом ряду будет несколько раз упоминаемый Красновым учебник г-на Н. Енчу под редакцией г-на Д. Драгнева.

И ещё один момент от редакции ava.md - все учебники С. Назарии для IX и XII классов были первоначально изданы на молдавском языке, а затем переведены на русский. Что касается критики данных учебников со стороны румынистов, то она сводится к атакам на персону автора. Вот уже более пяти лет после их появления, но со стороны этих господ не появилось ни одного замечания по существу, что, к примеру, на такой-то странице автор приводит не достоверную информацию. В то время как в предлагаемой серии материалов, анализ румыноунионистской литературы основан исключительно на конкретных фактах со ссылками на конкретные страницы данных работ. Пусть непредвзятый читатель сам делает свои выводы.

Un plagiat didactic mort-născut

În anul 2006 în republica noastră a apărut un al treilea la număr manual de istorie universală pentru clasa a XII-a, semnat de Nicolae Enciu sub redacţia ştiinţifică a profesorului universitar, membrului corespondent al AŞM Demir Dragnev. Insăşi apariţia unui nou manual întotdeauna este un lucru pozitiv, dearece diversifică posibilităţile elevilor de a căpăta noi cunoştinţe, de a se familiariza cu un alt punct de vedere, fapt ce este într-o armonie deplină cu principiul multiperspectivităţii în procesul învăţării istoriei în şcoală. Insă, făcând cunoştinţă cu acest manual, ajunji concluzia că cu aceasta şi se termună plusurile apariţiei lui.

Prima nedumerire pe care o produce acest manual este lecată de volumul exagerat al lui – 216 pagini. Cu alte cuvinte el este prea voluminos pentru 34 de ore (51 pentru profilul umanist), predestinate pentru studierea istoriei universale în clasa a XII-a. De asemenea pe paginile acestei lucrări lipseşte orice diferenţiere a materialului pentru ciclul umanist şi cel real – lucru de neertat. Mai menţionăm că şi aparatul metodic este prea superficial, lucru ce vine în contradicţie flagrantă cu principiile metodice europene din ultimii ani. Un alt neajuns didactico-metodic principial al manualului îl constituie abundenţa de text pe paginile lui în detremerntul materialului ilustrativ – pe circa 2/3 din pagini nu întâlneşti nici o ilustraţie, lucru absolut inadmisibil. Şi ultima obiecţie de ordin general – limbajul manualului este greoi, mesajul autorului deseori este neclar, greu de înţeles. Acest lucru în concordanţă cu lipsa laconismului în expunerea materialului demonsrează incapacitatea autorilor de a le oferi elevilor un product atrăgător şi de fapt stimulează antipatia elevilor faţă de obiectul „Istoria” în loc de a le cultiva dragostea.

Însă cel mai frapant este următorul moment: nici autorul, nici coordonatorul ştiinţific nu s-au dovedit capabili să propună o structură dacă nu originală, atunci măcar proprie a acestui manual. Ei au hotărât să copie practic în totalitate structura manualului pentru clasa a XII-a a dlui Sergiu Nazaria, lucru total ruşinos şi inadmisibil care are şi nume – plagiat, sau în moldoveneşte (exact aşa şi în româneşte) se mai spune furt, hoţie intelectuală. Probabil dl Nazaria are tot motivul de a cere de la autori şi editura „Civitas” care a editat acest manual satisfacţie în judecată. Autorii pot să facă o încercare de îndreptăţire morală, precum că aşa este structura Curriculei, dar în realitate lucrurile nu stau de loc aşa.

Într-adevăr de Curriculă s-a condus S. Nazaria. Dar Curricula reprezintă doar nişte teze foarte generale pe care autorul le-a dezvoltat şi completat în lucrarea sa. Cea ce au făcut Enciu şi Dragnev este cu totul alt ceva – ei pur şi simplu au copiat (furat) structura din manualul lui Nazaria, plagiind cuvânt în cuvânt denumirile capitolelor, paracrafelor şi chiar studiilor de caz – lucru nemaipomenit în practica didactică moldovenească până la acest moment. Chiar şi consecutivitatea temelor este „împrumutată” din manualul precedent. Se face impresia că domnii N. Enciu şi D. Dragnev au furat vasul lui S. Nazaria şi au turnat în el „împlutura” proprie. Şi după toate acestea în lista „bibliografiei selective” nici n-au pomenit principala sursă din care s-au inspirat alcătuitorii – „Nazaria Sergiu. Istoria universală contemporană (1914-2003). Manual pentru clasa a XII-a de liceu. Ediţia a treia, completată. Chişinău, 2003”. Probabil aşa înţeleg ei noţiunea „selectivă”.

Dar vai de noi, ce observăm citind conţinuturile aşa zisului manual? Tendenţiozitate conceptual-ideologică, necunoaşterea materialului istoric, incompetenţă profesională, incapacitate de a reda conţinutul în corespundere cu denumirea temei sau subiectului din temă, zeci ori chiar sute de greşeli faptologice etc., etc. Evident este doar faptul că autorul habar n-are de istorie universală. Dar cum stau lucrurile cu coordonatorul ştiinţific, care este profesor universitar, membru corespondent al AŞM? Ori poate academicienii nu trebuie să ştie carte? Oare acest coordonator ştiinţific nu este acel „istoric de orientare patriotică” ce încă nu atât de demult ne convingea despre „misiunea eliberatoare a Ţării Sovietelor în anul 1940” şi despre „eliberarea bieţilor basarabeni de jugul boierilor români”?

Pentru a analiza această „operă” din scoarţă în scoarţă avem nevoie de încă 200 de pagini de text, de aceia o vom face-o selectiv, limitându-ne la unele aspecte ale istoriei politice. Astfel, deschizând-o la pag. 37 surprinzător aflăm că într-o republică prezidenţială legislativul nu are nici o atribuţie la guvern şi structurile lui. Iar tema „Politici sociale şi economice ale statelor democratice în sec. XX” (pag. 47-50) se lipeşte de capitolul II ca nuca de perete. De aceea şi sunt politici economice pentru a le studia în cadrul capitolului I „Progresul economic...” Aceasta este unica excepţie în tot manualul când autorii nu s-au condus de structura lui Nazaria şi au dat cu oiştea în gard, amplasând tema într-un capitol străin. Dar tot aici au mai dat încă odată şi în alt gard cu alt capăt al oiştii – conţinutul temei nu are nimic comun nici cu „politicele sociale” şi nici cu cele „economice”. Probabil că „autorii” şi „coordonatorii” stau cam prost cu alfabetul.

Tot în cadrul acestei teme la pag. 47 mai aflăm că în Italia postbelică „opţiunea pentru o republică parlamentară se datorează primordial poziţiei statelor învingătoare în război” şi că „din perspectiva istorică, procesul de democratizare a societăţii italiene a fost emarat în martie 1946, prin organizarea unui referendum cu privire la forma de guvernământ”. În această frază scurtă autorii ne demonstrează mai multe lucruri: analfabetismul lor profesional absolut şi încercarea de a induce elevii în eroare.

În primul rând stimaţi domni „istorici” N. Enciu şi D. Dragnev „opţiunea pentru o republică parlamentară se datorează primordial [nu] poziţiei statelor învingătoare în război”. Această idee are o pro­venienţă pur italiană şi se trage nu „din perspectiva istorică a anului 1946”, ci încă din revoluţia din 1848-1949 (dle D. Dragnev, aţi mai redactat şi manuale de istorie modernă, ce n-aţi ştiut aşa lucruri elemen­tare?), apoi din mişcarea garibaldistă din anii ’50-’70 ai sec. al XIX-lea, din mişcările de stânga şi de cen­tru de la sfârşitul aceluiaşi secol şi până la răsturnarea dictaturii lui Mussolini, iar apoi în anii 1943-1945 în perioada Rezistenţei ideea republicii parlamentare a unit majoritatea partidelor patriotice italiene (de la comunişti, radicali şi socialişti, până la creştin-democraţi) şi numai liberalii stăteau pe poziţii monarhiste. Şi invers, anume englezii, care după eliberarea Italiei jucau rolul principal (ca factor extern) în afacerile acestei ţări, au susţinut monarhia şi nici de cum tendinţa de a o aboli şi proclama republica parlamentară.

Iar referendumul despre care scrieţi, dle Enciu, a avut loc la 2 iunie 1946. Şi când cititorii uită definitiv despre aberaţiile academice referitor la Italia, autorii la pag. 95 le mai comunică că legea fundamentală a acestei ţări a fost elaborată de aliaţi. Doamne Sfinte, iartă-i ei nu ştiu ce fac!.. La pag. 49 autorul ne scrie despre „o anume predominanţă a partidelor cu orientare ideologică de stânga, socialistă” în Franţa şi despre „lipsa unui curent de factură social-democrată”. Îl mai informăm pe domnul Enciu şi pe coordonatorul lui academicianul Dragnev că curentul de „orientare ideologică de stânga, socialistă” şi cel „de factură social-democrată” sunt noţiuni identice. Fereşte Doamne copii noştri de analfabeţi şi proşti că tare mulţi s-au mai plodit în sfera academică!..

La pag. 51-52 autorii şi coordonatorii încearcă să ne elucideze „locul şi rolul Franţei în Europa în ultimele decenii ale sec. XX”, dar au reuşit să-şi mai demonstreze încă o dată în plus ipotenţa intelectuală. Afli aici despre verzi şi uscate, dar nu despre „locul şi rolul Franţei în Europa” cu atât mai mult nu în „ultimele decenii ale sec. XX”.

La pag. 54, 55 elevii pot afla că deja în aprilie (Doamne fereşte nu în septembrie-octombrie) 1917 bolşevicii aveau majoritatea în soviete, că la 10 (nu la 18) iunie 1917 la Petrograd a avut loc o demonstraţie de masă, că în septembrie (şi nu în august – toate datele tradiţional se aduc în stil vechi) a avut loc complotul lui Kornilov şi alte gogomănii. În principiu corect expune autorul situaţia din Rusia din anii războiului civil (pag. 56-57), dar şi aici prezintă lucrurile unilateral, de parcă vinovaţi în teroare erau doar bolşevicii iar adversarii lor albgardişti au fost doar nişte miei.

La pag. 59-61 autorul sub rubrica Studiu istoriografic încearcă să familiarizeze copii cu „aprecierile revoluţiei comuniste în istoriografie”, dar din cauza neînţelegerii sarcinii sau poate incapacităţii de a o realiza nu-i reuşeşte acest lucru. Ceea ce i-a reuşit este doar o reproducere a unor opinii şi nu un pretins Studiu istoriografic, ceea ce ar fi însemnat o analiză a opiniilor existente pe această problemă. Dl Enciu ajuns candidat în ştiinţe nu ştie despre aceste lucruri elementare, dar cum stăm cu academicianul Dragnev?! Acelaşi lucru este şi cu „studiul istoriografic” de la pag. 71-72 şi de fapt cu toate celelalte.

La pag. 73 aflăm că Polonia după război „primeşte Prusia Occidentală” însă nu ştim ce-o mai fi şi asta? Oare nu teritoriile germane la est de Oder? Probabil academicianul Dragnev ştie mai bine. Foarte unilateral, schematic şi primitiv sunt expuse şi cauzele instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est (pag. 74-75). Mai mult decât atât, autorul se contrazice pe sine însuşi. Mai jos (pag. 80) dl Enciu ne comunică că în octombrie 1949 Chiang Kai-shek „întemeiază Republica Chineză” pe insula Taiwan. D-lui nici nu bănuieşte că această republică a fost întemeiată încă în 1912 după răsturnarea monarhiei, iar ceea ce dl istoric numeşte „Republică Chineză” era doar o schijă a ei, pe care în prezent n-o recunoaşte nici un stat din lume şi care conform dreptului internaţional constituie astăzi un regim separatist ilegal.

În următorul aliniat autorul afirmă precum că guvernul lui Chiang Kai-shek „îşi afirmă suveranitatea asupra celor două Chine”. Cei cu aiureala aceasta? Poate academicianul Dragnev ne clarifică lucrurile. Ori poate aceşti doi „istorici” nu recunosc RPC? Dacă-i aşa cum poate fi utilizat în şcoală acest manual care nu recunoaşte legalitatea statului Cinez, membru permanent al CS al ONU şi cu care RM are relaţii diplomatice? Probabil că dl ministru Ţvircun, care îl venerează pe dl Dragnev ne va răspunde la această întrebare? Iar la pag. 81 autorul ne aduce o veste uluitoare precum că în 1975 în China sub conducerea lui Zhou Enlai începe „o amplă reformă economică”. De fapt, cine ştie?! Dar toată lumea cunoaşte că „reforma economică” despre care ne comunică domnii N. Enciu şi D. Dragnev a început în 1978 sub conducerea lui Den Seao-Pin. Iar Zhou Enlai la acel moment era mort deja de doi ani. De fapt dl Dragnev poate coordona elaborarea unor astfel de manuale, dar cum a izbutit Zhou Enlai s-o facă de pe lumea cealaltă rămâne miracol...

În cadrul temei „Regimurile totalitare în Europa interbelică” (pag. 85-86) elevilor li se comunică despre evenimentele din Ungaria, Polonia, Lituania, Iugoslavia, Austria, Bulgaria, România. De aici reiese concluzia: ori autorul nu ştie că în aceste ţări n-au fost instaurate regimuri totalitare, ori el nu ştie despre ce scrie. Probabil nu prea ştie, deoarece la pag. 95 citim că în 1972 au fost „reluate relaţiile diplomatice dintre cele două Germanii”. Un om teafăr nu poate scrie aşa ceva. Reiese că mai înainte au existat deja „relaţii diplomatice dintre cele două Germanii” şi la un moment au fost întrerupte. Dar când, poate academicianul-coordonator ne luminează?

Dar ce să te mai mire aşa „fleacuri”, când afli în ajunul primului război mondial aliate erau doar Franţa şi Rusia, iar „Marea Britanie nefiind angajată în totalitate în acest conflict, era simpatizantul lor” (pag. 111). Tot aici aflăm şi alte gogomănii. De exemplu: în 1914 „Franţa suferea încă datorită înfrângerii şi dispăgubirilor impuse în urma războiului franco-prusac din 1870-1871”; „în 1908 Imperiul Austro-Ungar ocupă Bosnia-Herţegovina”. Informăm deci şi profesorul universitar şi academicianul: 1) Marea Britanie în 1914 era şi ea aliată a Franţei şi Rusiei în tot înţelesul cuvântului; 2) Franţa nu mai suferea deja „datorită înfrângerii şi dispăgubirilor impuse în urma războiului franco-prusac” (corect – „prusian”), problema-cheie consta în litigiul în jurul Alsaciei şi Lorenei; 3) „Imperiul Austro-Ungar ocupă Bosnia-Herţegovina” în 1876, iar în 1908 anexează această provincie. Despre aceste lucruri elevii ştiu încă din clasa a IX-a, iar autorii noştri absolvenţi ai universităţii, doctori şi doctori habilitaţi le pun macaroane pe urechi. Însă cum am mai spus nu te mai miră nimic, când la pag. 115 afli că în 1918 împreună cu Germania, Austro-Ungaria şi Turcia capitulează şi Portugalia. Fără comentarii...

În următoarea pagină aflăm că pretinsa „revoluţie comunistă mondială” visată de Stalin reprezenta „varianta sovietică a aceluiaşi spaţiu vital”. Tot aici când ni se comunică despre faimosul pact Molotov-Ribbentrop se încurcă laia cu bălaia, fapt ce demonstrează incapacitatea autorului de a reflecta adecvat evenimentele. La pag. 117 (apoi la pag. 145 repetat) dl profesor Enciu ne aruncă o „informaţie veridică” precum că la 17 septembrie 1939 „trupele sovietice... recuceresc Ucraina şi Belorusia”, pierdute în 1918”. Într-o frază – un număr enorm de aiureli. În primul rând nu le „recuceresc”, ci le ocupă fără luptă. În al doilea nu „Ucraina şi Belorusia”, ci Ucraina de Vest şi Belorusia de Vest; în al treilea „pierdute [nu] în 1918”, ci în 1920-1921. Şi ultima descoperire encisto-dragnevistă de pe această pagină – bătălia Angliei a avut loc nu în vara anului 1940, ci în vara-toamna acestui an.

Din informaţia de la pag. 118 reiese că Creta era stat aparte?.. Tot aici aflăm că totuşi iarna l-a oprit pe Hitler sub Moscova, iar legea despre Lend-lease (pag. 119) se reducea doar la acordarea ajutorului cu armament. Vai de noi cu aşa academicieni... La pag. 123 ni se spune că în noiembrie 1942 „trupele sovietice... pornesc o contraofensivă” conduse de Gh.K. Jukov. Informăm profesorii şi academicienii că trupele sovietice erau conduse de generalii Rocossovskii şi Eremenko sub coordonarea generală a lui Vasilevskii (să nu-l confundaţi cu Dragnev). Tot aici (pag. 123-124) citind textul se face impresia că rolul hotărâtor în zdrobirea trupelor germane le aparţine nu sovieticilor, ci anglo-americanilor.

Din informaţia de la pag. 129 elevii află că comuniştii chinezi „tocmai triumfase” în 1947 şi nu în 1949. tot aici li se spune că în 1975 Vietnamul de Sud a fost încorporat prin forţă de către Vietnamul de Nord. Domnii N. Enciu şi D. Dragnev se fac morţi în popuşoi că nu ştiu că regimul-marionetă de la Saigon, sprijinit masiv de către SUA şi completamente urât de populaţie, a fost răsturnat de către partizanii sud-vietnamezi şi ceea ce ei numesc încorporare prin forţă este reunirea poporului vietnamez, imediat recunoscută de toate ţările lumii.

Dar cele mai mari „descoperiri” autorii le fac în procesul examinării relaţiilor internaţionale. Citind aceste scorniri şi aiureli, în unele cazuri te cuprinde gândul – oare nu-i falsă diploma de studii superioare ale acestor „specialişti”, ori poate a fost eliberată în „ţara Limpopo”? Astfel la pag. 131 ei încearcă să ne convingă că în ajunul capitulării „Tokyo a transmis predarea sa americanilor prin intermediul sovietici­lor”, însă „istoria diplomatică reţine că predarea japoneză nu a fost imediat transmisă americanilor, şi sovieticii, în acest fel, şi-au luat răgazul de a declara, mai înainte, război Japoniei. Această declaraţie de război, mai mult decât tardivă, a permis Uniunii Sovietice să ocupe Coreea până la paralela 38.

Greu de spus ce-i mai mult aici: prostie elementare sau falsificare conştientă? Şi din care cărţi au copiat „autorii” aceste scorneli? Se face impresia că această carte foarte proastă şi plină de mituri şi invenţii supte din deget a fost scrisă de nişte oameni extrem de „dstepţi”. Dar unde vor găsi ei cititori şi mai proşti pentru ai debiliza în aşa măsură? Dacă pretinşii autori şi coordonatori chiar în lipsa cunoştinţelor elementare ar avea puţină substanţă cenuşie s-ar pricepe că „Tokyo a transmis predarea sa americanilor [nu numai] prin intermediul sovieticilor” dar şi a neutralilor, de exemplu, elveţienilor şi suedezilor. Mai mult decât atât, primind propunerea niponă despre capitulare, guvernul sovietic imediat a transmis-o guvernelor american şi britanic. Plus la aceasta la 26 iulie 1945 guvernele SUA, Marii Britanii şi Chinei au înaintat conducerii nipone un ultimatum de capitulare necondiţionată (aşa numita „Declaraţie de la Potsdam”), respins de guvernul imperial.

Însă de unde să ştie bieţii noştri autori despre aceasta, dacă sunt analfabeţi şi na-u deschis măcar o culegere de documente din multele publicate în limbile engleză, rusă, franceză, n-au citit nici un articol sau monografie ştiinţifică editate în Rusia, Marea Britanie, SUA, Japonia (numai din niponă sunt traduse în rusă la această temă trei monografii capitale care se păstrează şi în Biblioteca Naţională a RM), n-au făcut cunoştinţă cu memoriile participanţilor la evenimente (de exemplu cu lucrarea lui W. Churchill), dar s-au apucat de scris manuale, adică să-i înveţe minte pe alţii.

Lor nici prin cap nu le trece că toate acţiunile sovieticilor până la detalii (inclusiv chestiunea cu paralela 38) au fost coordonate cu americanii şi că sovieticii au declarat război Japoniei cu o zi înainte de a începe operaţiunile militare. Ori poate Enciu şi Dragnev au vrut ca ruşii să-i anunţe despre aceasta pe militariştii niponi cu jumătate de an înainte? Atunci spre regretul acestor doi „profesori” Roosevelt, Churchill şi Stalin au hotărât altfel.

Tot la pag. 131-133 mai găsim şi alte „descoperiri”. Astfel toată lumea ştie că în războiul coreean au fost ucişi 9 mln. de oameni, iar Enciu pomeneşte doar de trei; contingentul militar sovietic din Afganistan nici odată n-a depăşit cifra de 100000 de oameni, însă de data aceasta autorii îl măresc până la 500000; în Afganistan au murit (cu cei decedaţi deja pe teritoriul URSS) 14 mii de militari sovietici, dar în manual se vorbeşte de zeci de mii; de asemenea aflăm de la autori că Coreea a fost împărţită în două state în „rezultatul acestui război” (adică a celui Coreean), pe când şi copii ştiu că Coreea a fost împărţită în două state încă până la război; copiilor li se inoculează gândul că războiul din Vietnam a fost început (pag. 129, 131) în 1947 de vietnamezi şi nu a fost provocat (în 1946!) de colonialiştii francezi, susţinuţi de cei americani (apropo, un război total urât de poporul francez); că în Asia după cel de-al doilea război mondial începe nu o mişcare anticolonială de eliberare naţională, ci rebelii comunişti tulbură apele, că în Palestina în 1947 nu se desfăşoară o luptă de eliberare de sub jugul colonial englez şi nu are lor nu o mişcare dreaptă a poporului evreu pentru constituirea statului său naţional Israel, ci Marea Britanie este „hărţuită de terorismul sionist”; şi ultima „perlă” în acest şir – „astăzi, Afganistanul este o ţară... la discreţia rigorii islamiste a talibanilor” de parcă n-ar fi avut loc operaţiunea antiteroristă a forţelor internaţionale conduse de SUA şi regimul talibanilor n-a fost doborât.

Înţelegem, este obositor pentru cititor, dar vom continua enumărarea prostiilor de paginile acestui „manual”. Astfel la pag. 134 ni se comunică că Japonia a pierdut în primul război mondial 300000 de morţi, în realitate cifra este de 2 mii; că după război de „gripa spaniolă” au murit 1 mln de oameni, în realitate – între 20 şi 50 de milioane; că în cel de-al doilea război mondial „germanii au pierdut 5 milioane de oameni”, în realitate aceste pierderi au constituit după diferite estimări între 7 şi 10 mln; că pierderile Chinei în acest război se cifrează „între 3 şi 8 milioane”, de fapt depăşind cifra de 20 mln.

Mai sus noi deja am menţionat despre tendinţa autorilor de a micşora aportul URSS la victoria în cel de-al doilea război mondial. Astfel ei încearcă să opereze incorect şi de fapt incert cu cifrele: „costul total al celui de-al doilea război mondial a fost calculat la circa 1500 miliarde $, din care SUA le-au reve­nit 21%, Marii Britanii 20%, Germaniei 18% şi URSS 13%”. Într-o astfel de formulă formal adevărată se conţine o mulţime de falsuri şi schimonosiri. În primul rând aceasta este cifra nu a „costului total al celui de-al doilea război mondial”, ci a cheltuielilor de război totale şi pentru fiecare ţară în parte. În „costul total” intră şi distrugerile de război, care sunt enorme şi nu sunt reflectate de această cifră. Şi atunci pierderile materiale, nu numai cele umane, ale URSS vor fi pe primul loc. Dar chiar şi cifrele cheltuielilor de război nu sunt exacte, deoarece ele nu reflectă costul real al producţiei, fiindcă preţurile interne în diferite ţări, în primul rând costul forţei de muncă, sunt foarte diferite. În URSS salariile erau de zeci de ori mai mici decât în SUA, de aici şi costul producţiei sovietice este mult mic. Acelaşi lucru se referă şi la Germania nazistă care folosea munca gratuită a zeci de milioane de robi şi jefuia fără plată bogăţiile ţărilor ocupate. Cu alte cuvinte autorii prezintă statistica în aşa fel, pentru a falsifica realitatea istorică.

Acelaşi lucru îl întâlnim şi la pagina următoare când citim următoarele: „numai americanii şi, în măsură mai mică sovieticii au luptat peste tot – acest fapt spune mult despre rolul pe care l-au jucat unii şi alţii”. Iarăşi prin această frază avem o mostră de falsificare a trecutului. Pentru a scoate în evidenţă „rolul pe care l-au jucat unii şi alţii” în război acesta nu este criteriul principal. Sunt altele mai importante şi cel mai important dintre ele este cine şi câţi duşmani a nimicit pe parcursul războiului. Şi aici avem următoarele cifre: Armata Roşie a nimicit pe câmpul de luptă 85% din forţa vie a Germaniei fasciste şi aliaţilor ei (plus 88% din cei răniţi) şi aceasta fără a lua în calcul populaţia civilă care a pierit în urma bombardamentelor.

De asemenea este plină de falsuri şi lipsă elementară de cunoştinţe interpretarea esenţei Sistemului de la Versailles şi a evenimentelor petrecute la Conferinţa de pace de la Paris (pag. 137). Autorii afirmă că Clemenceau, Ll. George şi Wilson erau preocupaţi de satisfacerea „intereselor lor naţionale” (de fapt corect ar fi nu a „lor”, ci a statelor lor), „ci şi de a instaura o ordine internaţională mai justă”. Această afirmaţie este parţial justă doar pentru Wilson, însă toţi cei trei erau preocupaţi în primul şi în primul rând de satisfacerea „intereselor naţionale” ale statelor lor. Dacă domnii N. Enciu şi D. Dragnev s-ar fi documentat elementar, ei ar fi ştiut despre aceasta. Însă, din păcate, înainte de a se apuca de scris şi coordonat ei n-au avut timp şi pentru a citi.

Tot aici domnii academicieni afirmă că „Conferinţa de pace de la Paris a consfinţit destrămarea Imperiului ţarist, recunoscând independenţa Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, precum şi unirea Basarabiei cu România”. Şi de astă dată e greu de înţeles: autorii habar n-au despre ce scriu sau falsifică intenţionat. Absolut nimic din cele afirmate de „autori” la „Conferinţa de pace de la Paris” n-a avut loc. În primul rând „destrămarea Imperiului ţarist” la conferinţă nu s-a discutat deloc, nici măcar indirect această întrebare n-a fost abordată. În al doilea, „independenţa Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei” şi plus a Poloniei (despre ce „autorii” au uitat să pomenească) a fost recunoscută de Occident încă până la începutul lucrărilor conferinţei de pace, dar cu o condiţie obligatorie – numai după ce independenţa acestor ţări a fost recunoscută de guvernul lui Lenin. Asestea sunt lucruri prea cunoscute, dar nu şi de „istoricii” de la „Civitas”.

Cât ţine de recunoaşterea „unirii Basarabiei cu România” savanţii istorici de asemenea ar trebui să ştie că această problemă nu s-a discutat la conferinţă, care s-a terminat în ianuarie 1920. Iar aşa numita „unire” a fost recunoscută la o altă întrunire: la 28 octombrie 1920 de către Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (care nici odată n-a ratificat această înţelegere). Rusia şi Ucraina au declarat că nu recunosc legalitatea acestui tratat. Chiar din ajun, pe 27 octombrie, ambasadorul american la Paris Hugh C. Wallace a încercat să zădărnicească semnarea tratatului. S.U.A. nici odată n-au recunoscut legitimitatea lui. În acest context N. Titulescu a menţionat că deşi Tratatul de la 28 octombrie 1920 nu consfinţea dreptul României asupra Basarabiei, el avea totuşi „o mare valoare morală”. De aceeaşi părere era şi un alt mare diplomat român Al. Cretzianu: „dacă privim chestiunea din punct de vedere al dreptului internaţional, tratatul Basarabiei are mai mult o valoare morală”. Cu alte cuvinte domnii N. Enciu şi D. Dragnev, fiind nişte falsificatori mărunţi, încearcă din nou să inducă lumea în eroare.

Domnilor „scriitori de manuale”, francezii au „ocupat trei oraşe renane” nu „în martie 1920”, ci în 1921 (pag. 139); iar „planul Young” nu „reduce încă o dată” şi nu „la 38 mlrd de mărci” „datoria germană” (pag. 140), ci această datorie a fost redusă pentru prima (şi unica) dată şi la suma de 113 mlrd mărci aur. La pag. 142, vorbind despre ocuparea Manciuriei de către militariştii niponi, autorii scriu că „Marea Britanie şi Franţa... ar fi fost incapabili” „să impună sancţiuni eficiente împotriva agresorului”. Domnilor, nu induceţi lumea în eroare, deoarece au fost capabili, dar n-au dorit-o. De asemenea indirect autorii încearcă să îndreptăţească poziţia occidentalilor în războiul Italiei contra Etiopiei. Tot aici copiilor li se mai infiltrează o absurditate, precum că „la sfârşitul celui de-al doilea război mondial” Societatea Naţiunilor a fost „în mod oficial înlocuită de ONU”. Fereşte-ne Doamne de aşa profesori! Domnilor, ceea ce scrieţi Dumneavoastră este o aiureală: ONU a fost creată ca o organizaţie mondială eficientă de sine stătătoare şi în nici o formă n-a înlocuit Liga Naţiunilor, n-a fost moştenitoarea ei de drept, şi nici sub aspect de continuitate morală, iar LN formal s-a autodizolvat deja după crearea ONU.

O coşcogemete prostologie este şi afirmaţia precum că „Mussolini l-a determinat pe Hitler să accepte propunerea” organizării Conferinţei de la München (pag. 143). Dar n-ai ce te supăra pe nişte bieţi analfabeţi, care reduc consecinţele cârdăşiei de la München doar la lichidarea Cehoslovaciei. O şi mai mare minciună e şi afirmaţia de la pagina următoare precum că în vara anului 1939 „democraţiilor europene nu le rămânea decât soluţia unei înţelegeri cu URSS. Stalin însă, bănuind francezii şi britanicii de a-l încuraja pe Hitler să-şi întoarcă privirile spre est, va trata în paralel cu Germania”. A doua parte a frazei nu numai că nu corespunde adevărului, dar vine într-o contradicţie flagrantă cu el. Stalin nu că „bănuia francezii şi britanicii” de încercări de a-l îndrepta pe Hitler la Est, el ştia exact că la Londra au loc tratative secrete în acest sens. Dar chiar şi-n asemenea condiţii partea sovietică a continuat tratativele cu occidentalii şi numai nedorinţa acestora de a încheia o înţelegere cu URSS l-a făcut să meargă la o înţelegere cu Hitler pentru a reorienta direcţia agresiunii germane în direcţia opusă de la hotarele sale. Toate documentele fără excepţie confirmă această concluzie şi nu există nici unul care ar confirma că dictatorul de la Kremlin „trata în paralel cu Germania”. Dar ce le poţi face acelor „istorici” care nu cunosc şi nici nu vor să cunoască documentele, ci se inspiră din bârfe.

Domnii profesori minciunesc copiii şi atunci când afirmă că URSS era aliatul Germaniei fasciste (pag. 146). Nu la 23 iunie, ci la 22 iunie 1941 „Churchill a confirmat sprijinul total al Marii Britanii faţă de URSS. Hopkins nu era ambasador, ci trimis special al preşedintelui Roosevelt. Aiureală totală este şi afirmaţia autorilor, precum că, „Stalin revendica restaurarea „influienţei ruse” asupra Statelor baltice şi Basarabiei”. Mai sus am menţionat deja, că dumnealor se hrănesc cu bârfe şi minciuni şi tot cu ele vor să-i îndoape şi pe copii. Stimaţi „scriitori de manuale”, înainte de a scrie ceva documentaţi-vă. Nici odată în mersul războiului occidentalii n-au pus la îndoială legalitatea intrării Ţărilor baltice şi cu atât mai mult a Basarabiei în componenţa URSS, recunoscându-le apriori teritorii sovietice. Discuţii au fost doar pe problema hotarului sovieto-polonez pe aşa numita „linie Curzon”. Dar şi acest litigiu a fost de facto soluţionat în favoarea Uniunii Sovietice la Teheran şi de jure la Yalta.

Total nefondată este şi remarca precum că „Churchill semnează cu Stalin, la 26 mai 1942”, „temându-se de o pace separată german-o sovietică”. Şi ea vine din neştiinţă de cauză. Lipsită de logică e şi afirmaţia conform căreia SUA includ URSS „printre beneficiarii contractelor de împrumuturi” în mai 1942. acest lucru s-a întâmplat la 7 noiembrie 1941. Absolut absurdă este şi lămurirea neprezenţei lui Stalin la Conferinţa de la Casablanca. Nu mai puţin aiurea este şi afirmaţia precum că în august 1943 „în Quebec este redactat un proiect de declaraţie a celor trei mari puteri plus China” (pag. 147). Aşa ceva era în principiu imposibil pe orice întrebare. Conferinţa de la Quebec a fost bilaterală anglo-americană şi ea nu putea propune orice proiecte de declaraţii şi din partea URSS fără participarea acesteia.

Total deşanţată este şi afirmaţia autorilor, precum că la Conferinţa de la Teheran „Stalin, bunăoară, şi-a declarat intenţiile privitoare la Europa balcanică şi dorinţa URSS de a accede la mările calde în Asia”. Aşa ceva n-a avut loc niciodată în timpul celui de-al doilea război mondial. Probabil „savanţii” noştri l-au confundat pe Stalin ci Jirinovskii. Greşită este şi remarca că la Teheran „în sfârşit, se ajunge la un acord asupra organizării viitoare a Naţiunilor Unite”. La Teheran problema dată doar s-a discutat, pe când acordul asupra organizării ONU (Naţiunile Unite existau încă de la 1 ianuarie 1942, însemnând denumirea oficială a coaliţiei antifasciste; autorii nici măcar acest lucru elementar nu-l cunosc, confundând-ui pe Hegel cu Gogol) a fost semnat doar la Yalta. Nu mai vorbim că marile conferinţe din anii războiului au fost reflectate în „manual” extrem de superficial, fiind ignorate problemele-cheie discutate în cadrul lor.

Completamente incorectă este şi afirmaţia că „Stalin cerea” ca numai „două republici sovietice... să primească locuri” în ONU, iar Roosevelt „imprudent a cerut ca decizia să fie ţinută secretă”. Tare le mai plac domnilor Dragnev şi Enciu bârfele. În primul rând Stalin a cerut nu 2 ci 15 locuri, dar a primit 3. Ambii lideri occidentali au căzut imediat de acord, fără a ţine acest lucru în secret. Roosevelt însă pentru orice eventualitate a cerut şi pentru SUA trei locuri (în caz că va avea probleme cu Congresul, Stalin fiind de acord fără ezitare), dar neîntâlnind obstacole în interiorul ţării proprii, totul a rămas pe vechi. Nici un fel de secrete din aceasta nu s-au făcut nici odată. Dar ce să-i faci, pentru analfabeţi şi lucrurile arhicunoscute pot părea secrete. Absurdă este şi remarca „savanţilor-istorici” de la aceiaşi pagină referitor la China. „Secret” din aceasta s-a făcut, cum am mai menţionat mai sus, doar până la intrarea Uniunii Sovietice în război cu Japonia.

Deja normă devine pe paginile acestui nefericit „manual” prezenţa a tot felul de invenţii şi scorneli. Astfel Enciu reproduce aiurelile unui oarecare Fay Weldon despre împărţirea lumii la Yalta, încearcă să ne prostească cu teza precum că „naivii” „Roosevelt şi Churchill s-au lăsat înşelaţi de Stalin”, că la Potstam a fost „încheiată pacea” (pag. 149).

De pe picioare pe cap sunt puse şi cauzele confruntării sovieto-americane, şi situaţia din Grecia de după război, şi cauzele creării NATO (pag. 152-153). Cu crearea Alianţei Nord Atlantice, afirmă autorii, „marchează sfârşitul izolaţionismului american tradiţional”. Dacă ei ar avea logică, s-ar pricepe că începutul sfârşitului „izolaţionismului american tradiţional” a început încă în 1940, când Statele Unite au venit în ajutorul Marii Britanii contra Germaniei hitleriste. Iar definitiv cu izolaţionismul s-a terminat în 1941. De asemenea nu în 1952 (pag. 154) ci în 1951 „americanii au încheiat un tratat de pace cu Japonia”. Nu în 1947, ci în 1948 a fost adoptat planul Marchall şi nu în 1954, ci în 1955 RFG a intrat în NATO (pag. 155).

Şi şirul acestor „descoperiri ştiinţifice” nu are capăt. De aceia ne grăbim să încheiem acest chin şi doar îndrăznim să recomandăm structurilor abilitate – Ministerului Educaţiei şi Tineretului şi AŞM – să se clarifice cu astfel de analfabetisme, pretinse a fi considerate manuale. Şi această propunere nu este deloc întâmplătoare, deoarece dl D. Dragnev mai e şi autor a altor manuale, de exemplu celui de istorie a românilor împreună cu dl I. Varta, manual, recunoscut atât de experţii naţionali, cât şi de cei europeni, ca de factură nazistă, care propagă xenofobia şi ura naţională faţă de popoarele vecine şi minorităţile naţionale conveţuitoare.

Обсудить