Despre Europa sau o lucrare antieuropeană, plină de ură neandertaliană

Продолжаем анализ некоторых учебников по истории румын. Dragnev D., Varta I. Istoria românilor. Epoca modernă. Manual pentru clasa a XI-a de liceu. Chişinău, 2002. P. 117.

Краткие сведения об авторах: Драгнев Демир, доктор хабилитат исторических наук, член-корреспондент АНМ, в прошлом один из главных проповедников молдовенизма и «молдавско-российской дружбы», автор учебников по истории Молдавии. Сегодня является одним из ведущих румынистов, его издательство получает средства из Румынии.

Варта Ион, доктор исторических наук, учился в аспирантуре в Москве (вместо трёх лет – четыре, находясь на полном содержании у «оккупантов», которые всё это время платили ему стипендию и предоставляли ему и его семье бесплатное жильё; до этого год проучился в аспирантуре в Кишинёве – итого 5 лет его «давил» кровавый коммунистический режим). В настоящее время – крайний румынист, член ряда ультранационалистических, крайне правых партий: первоначально ХДНП, а в настоящее время ЛП.

Данный «учебник» выделяется своей патологической ненавистью к России и всему русскому. Авторы пытаются убедить школьников в том, что внешняя политика России всегда имела исключительно экспанси­онистский и агрессивный характер и внушают им русофобские настроения (P. 54, 55, 56, 59-61, 78, 79, 83, 124-127). Не на много лучше представлены на страницах данного «учебника» и другие соседние с современ­ной Румы­нией страны и их народы: Венгрия, Болгария, Украина, Австрия, Греция и др.

На этом фоне, вышеуказанные авторы приводят «примеры привилегированного положения» националь­ных меньшинств, массово колонизировавших Бессарабию (Р. 117-118, 122, 151, 161-163). Особую неприязнь господ Варты и Драгнева вызывают евреи, «массово мигрировавшие из других стран в города» (Р. 151). «Среди арендаторов значительную часть составляли евреи.., контролировавшие крупные латифундии». Именно на них указано ученикам как на «эксплуататоров румынского крестьянства». Евреи, «жаждущие быстрого обогащения, жестоко обращались с крестьянами, навязывая им невыносимые условия» (Р. 152).

В соответствии с такими рецептами поступал и германский фюрер. В «Майн Кампф» он «раскрыл» немцам «истинных врагов германского народа». В этом смысле возникает естественный вопрос: в чём же разница между Гитлером и господами Драгневым с Вартой?r Ясно лишь одно: будь Республика Молдова истинным правовым и демократическим государством, подобное было бы невозможно. Представить себе что-либо похожее в школь­ных учебниках таких стран как США, Германия, Австрия, Франция, Испания, Великобритания, Голландия и др. нельзя и в кошмарном сне. Случись такое, и авторов неминуемо ждало бы судебное преследование.

Мы привели эти примеры из учебника по новой истории лишь для того, чтобы немолдавский читатель мог понять, в каком духе происходит «воспитание» детей в молдавской школе.

Vom analiza un manual de istorie a românilor („Istoria românilor. Epoca modernă. Manual pentru clasa a XI-a de liceu. Chişinău, 2002”), autorii căruia sunt doctorul în istorie Ion Varta, colaborator al Institutului de istorie a Moldovei, om şi politician care în gura mare pe piaţa centrală strigă că „vrea în Europa” şi membrul-corespondent al AŞM Demir Dragnev.

Chiar din primele şi până în ultimele pagini autorii propagă ură faţă de Rusia şi tot ce-i rusesc. Iată cum interpretează ei tratatul de la Luţk (p. 9): „Desigur, demnitarii ruşi nici de gând nu aveau să îndeplinească pe viitor angajamentele luate, după cum au procedat şi în privinţa Ucrainei, «reunită» cu Rusia la 1654”. Autorii dublu jignesc sentimentele naţionale, – ale ruşilor şi ucrainenilor, – luând în ghilimele cuvântul reunită. Prin aceasta ei îşi bate joc de lupta de eliberare naţională a poporului ucrainean sub conducerea eroului lui naţional B. Hmelniţki, luptă sprijinită de poporul rus. Mai jos autorii încearcă să convingă elevii că mişcarea Rusiei în sud-estul Europei avea un caracter excepţional agresiv şi expansionist, negând şi alt aspect al acestui proces – tendinţa sinceră a poporului rus, cu preţul jertfei proprii de a le aduce popoarelor balcanice („fraţilor pravoslavnici”) eliberare de sub jugul otoman. „Trupele ruseşti s-au purtat ca adevăraţi ocupanţi” şi jefuitori ai populaţiei paşnice (p. 54, 55). Tot aici autorii încearcă să nege reala frăţie de arme moldo-rusă, existentă în perioada războaielor ruso-turce din secolele XVIII-XIX. În afară de fobie antirusească, astfel de interpretări ale trecutului nu pot trezi nimic.

„Ocupaţia militară rusă în perioada războiului [ruso-turc din 1828-1829], – ne comunică autorii la p. 77, – se arătase a fi una feroce, însoţită de nenumărate abuzuri, silnicii, lipsuri, corvezi, rechiziţii, epidemii, epizootii şi chiar foamete”. Da, aceste consecinţe pentru populaţia paşnică erau o realitate tragică. Dar aşa se duceau toate războaiele în acele timpuri şi de către toţi. Aşa erau vremurile – crude şi nemiloase. În relaţiile internaţionale domina „legea junglei” – „parte dreaptă” avea numai cel puternic. Toate armatele, fără excepţie, se aprovizionau din contul populaţiei ţării, pe teritoriul căreia se ducea războiul. A interpreta evenimentele, fără a le lămuri elevilor aceste adevăruri, înseamnă a le educa sentimentul urii şi setea de revanşă. Dar cum rămâne cu ideea toleranţei şi colaborării între popoare? Descriind războaiele ruse-turce, autorii permanent tind să le insufle elevilor rusofobia. Atunci apare întrebarea legitimă: datorită cărui fapt în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea situaţia principatelor s-a îmbunătăţit serios, iar în 1877 România şi-a dobândit independenţa? Oare măcar cineva va crede că toate acestea erau posibile fără Rusia?

Autorii permanent inoculează ideea „încorporării Principatelor Române în teritoriul rus” (p. 59-61, 78, 79, 83), fără a aduce măcar o mărturie plauzibilă, de exemplu sub forma unui document de stat (plan al guvernului aprobat de ţar, ucaz împărătesc sau măcar discutarea acestei probleme în cadrul unui organ al statului) care ar confirma-o. Opinia lui Kiseleff (Kiseliov), sau a altui demnitar, deloc nu este argument în acest sens. Oricine poate avea orice opinie, inclusiv Kiseliov, Varta sau Vighel. Însă un autor de manual, care pretinde a se considera profesionist, nu are dreptul să scrie în acest manual ce-i trăsneşte prin cap. „Astfel, pericolul prezenţei ruseşti care plana acum [după 1829] asupra Principatelor, era mai păgubitor decât cel otoman, de altă dată” (p. 79). Mai jos, la aceeaşi pagină, autorii singuri combat afirmaţia proprie, aducând mai multe exemple, când datorită administraţiei ruseşti substanţial s-a îmbunătăţit situaţia principatelor.

„Doar 10,5% bărbaţi şi 1,7% femei de origine română din Basarabia erau ştiutori de carte. Aceşti indici erau cu mult inferiori faţă de cei ai etnicilor germani, evreilor, ruşilor” (p. 181). De această situaţie erau de vină „germanii, evreii, ruşii”? Tema „Cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878)” (p. 146-150) este de asemenea interpretată în spirit antirusesc. Se face o încercare de a dovedi teza absolut falsă că Rusia era principalul duşman al României.

Politica marilor puteri în problema orientală de asemenea este interpretată în context antiromânesc (p. 10): „De această confruntare ţin rapturile teritoriale şi pierderile umane şi materiale suferite de români”. Sau formula: „Expansionismul habsburgic şi rus în prima jumătate a sec. XVIII” (p.54). Putem spune numai una – xenofobie. În opinia autorilor pacea de la Kuciuk-Kainargi (p. 56 ) a „pus începutul” amestecului „direct al ruşilor în Moldova şi Ţara Românească”. Ei ignorează totalmente regulile şi normele timpului de atunci, extrapolând prezentul în sec. al XVIII-lea şi apreciind evenimentele trecutului cu morala de azi. La p. 57 aflăm că războaiele Rusiei şi Austriei împotriva Imperiului Otoman, care obiectiv aduceau eliberare Moldovei şi Munteniei, sunt interpretate ca antiromâneşti prin excepţie: „Rusia şi Austria urmăreau scopul instaurării dominaţiei lor aici... Pe parcursul acestor războaie Principatele erau tratate drept obiecte, şi nu subiecte ale relaţiilor internaţionale. Soarta lor urma să fie determinată de către marile puteri rivale”. O astfel de interpretare în afară de ură şi fobie nu va trezi la copii nimic. Şi cum puteau fi tratate pe atunci Principatele, dacă deja de peste două secole nu mai erau „subiecte ale relaţiilor internaţionale”? Ori dnii Varta şi Dragnev consideră că feudalii ruşi, austrieci şi turci trebuiau să aibă morala sec. al XXI-lea?! Sau poate este într-atât de naiv şi ar crede că feudalii români şi aveau o altă morală decât cea a feudalilor din alte ţări? Că ei n-au cucerit pe nimeni fiindcă erau „blajini şi omenoşi”? Oare ei nu înţelege că anume (şi numai) datorită acestor războaie (ale Rusiei şi Austriei contra Turciei), Principatele puteau deveni independente? Cu forţele proprii ele nu erau în stare să-şi recapete libertatea. Acest lucru îi este clar oricărui istoric nepărtinitor. Însă autorii manualelor de istorie a românilor conştient ignorează acest fapt, prezentând copiilor realitatea în mod falsificat şi trezind în ei fobia naţionalistă.

În calitate de confirmare a concluziilor noastre ne serveşte un citat din C. Erbiceanu: „Toate pretextele aduse de părţile beligerante nu sunt decât pentru a întuneca adevărul istoric – acesta: toţi se băteau pentru... să ne cotropească, să ne anexeze”. Sau la p. 59-61 se vorbeşte despre „ruinarea economică a Principatelor de către administraţia militară rusă”. „Urmările războaielor [ruso-austriaco-turce], care aveau în calitate de teatru al operaţiunilor militare teritoriul românesc, erau dezastruoase pentru principate”. Fără un comentariu obiectiv, astfel de „informaţie” este o falsificare a realităţii şi poate trezi numai fobie. Dar, mai întrebăm o dată, cum puteau fi eliberate Principatele fără război cu toate urmările lui grave?

Trezeşte indignarea autorilor (p. 149) şi faptul că la Congresul de la Berlin (1878) marile puteri au cerut de la România „să procedeze la modificarea art. 7 din Constituţia sa, prin care se înlătura interdicţia obţinerii cetăţeniei de către persoanele de altă religie, decât cea creştină (în speţă evrei şi musulmani)”. Desigur, marile puteri erau, în primul rând, îngrijorate de lipsa de drepturi a evreilor. La p. 158 Autorii descriu politica „antiromânească” a Greciei şi Rusiei.

„Imediat după declanşarea războiului politica de prigoană şi de discriminare a românilor transilvăneni capătă amploare, – comunică autorii la p. 189-190. – În teritoriile româneşti controlate de autorităţile maghiare se instituie o adevărată teroare... Mulţi români transilvăneni, în baza unor inventate acuzări de trădare naţională, sunt aruncaţi în lagăre de concentrare, averea lor fiind confiscată. Lagărele şi închisorile din Transilvania erau arhipline cu reprezentanţii etniei române, inclusiv bătrâni, copii, femei... Se înăspreşte politica de maghiarizare a românilor transilvăneni... Populaţia românească lipsită de apărare este lăsată la discreţia jandarmului maghiar, ale cărui vexaţiuni nu mai aveau nici o limită... Maltratările românilor din partea autorităţilor maghiare şi a reprezentanţilor şovini ai acestei etnii ating proporţii inimaginabile. Femei, preoţi, bătrâni puşi în lanţuri, sunt purtaţi pe străzile oraşelor pentru a fi maltrataţi de şovinii maghiari”. Ce-i aceasta?! Ce pot trezi astfel de pasaje în sufletele copiilor în afară de ură, fobie antiungară şi sete de răzbunare?! Unde-i colaborarea, toleranţa, democraţia? În astfel de mod se educă şahizii lui Ben Laden şi nu cetăţenii viitoarei lumi unite şi democratice. Chiar dacă în trecut şi au avut loc astfel de cazuri, ele au fost doar nişte momente epizodice şi izolate, şi nu în baza lor trebuie educaţi astăzi copiii. În trecut între popoare au avut loc tot felul de grozăvii, dar copiilor li se explică că aşa erau timpurile, morala de atunci şi în viitor lucrurile acestea nu se vor repeta niciodată...

Mai jos, la p. 190 citim despre situaţia Bucovinei în anii primului război mondial: „De mai multe ori ocupaţia austriacă s-a succedat cu cea rusă. Acest fapt s-a răsfrânt în mod nefast asupra populaţiei româneşti din ţinut [de parcă alte naţionalităţi în acele condiţii prosperau pe seama românilor], ea fiind acuzată când de un ocupant, cât de celălalt... În plus, prezenţa trupelor străine [trupele austriece pe atunci nu erau străine]… a afectat în mod serios situaţia populaţiei autohtone”. De parcă cea „neautohtonă”, „alogenii”, „coloniştii” prosperau. Însă pe autori îi preocupă numai românii, iar alţii de parcă nici n-ar exista.

O altă problemă la care frecvent revine autorii este cea a „colonizării teritoriilor înstrăinate cu populaţie alogenă”. Astfel, la p. 62 citim că „creşterea numărului populaţiei Basarabiei se datora în mare parte colonizării provinciei cu populaţie alogenă... Oraşele erau populate preponderent de populaţie... alogenă, care profita de toate înlesnirile date de guvernul ţarist”. În p. 114-117 se descrie procesul de rusificare a Basarabiei. Sub aspect factologic totul e corect şi anume aşa au şi derulat evenimentele. Însă felul cum se face aceasta (nu este o analiză nepărtinitoare, la rece) nu poate să nu trezească la copii ură faţă de ruşi şi tot cei rusesc. Deja în titlul paragrafului (p. 114) „Politica de colonizare a Basarabiei cu populaţie alogenă” se conţine îngrijorarea autorilor de „puritatea etnică a neamului românesc”. În sec. al XX-lea acest fenomen a căpătat denumirea de nazism. Mai jos citim: „Scopul urmărit [de ţarism în Transnistria]... era crearea unor condiţii favorabile pentru colonizarea rapidă a zonei cu populaţie rusă şi ucraineană şi crearea prin aceasta a unui suport etnic pentru o stăpânire durabilă”.

La p. 117 aflăm că „prin această politică se urmărea scopul: ...diminuarea elementului autohton”. Îmbinarea de cuvinte „politica de colonizare” în text este evidenţiată cu bold. „După anexarea Basarabiei, populaţia românească a acestei provincii alcătuia o majoritate covârşitoare (86%), dar în rezultatul unei masive colonizări a ţinutului, ponderea acesteia va înregistra o continuă scădere”. „În loc să împartă acest pământ [Bugeacul – teritoriul din sudul Basarabiei rămas nepopulat după strămutarea tătarilor nogai în Crimeea], stăpânilor reali ai ţinutului – moldovenilor – autorităţile ţariste operează colonizări masive de populaţie alogenă în acest teritoriu: bulgari, găgăuzi, germani, evrei etc.” În opinia noastră acesta este un exemplu clasic de propagandă nazistă. În primul rând pe acest teritoriu au fost aşezaţi şi foarte mulţi moldoveni: mai la sud de Tighina/Bender astăzi trăiesc circa un milion de urmaşi ai acelor moldoveni. În al doilea, cum deja am menţionat mai sus, era nevoie de valorificarea acestui teritoriu, de aceea au şi fost invitaţi încoace „bulgari, găgăuzi, germani, evrei etc.”, dar nu pentru a ”diminua elementul autohton”. Varta, citându-l pe I. Loghinov; le zice „tuturor acestor poloni, greci, armeni şi evrei, care au poluat Chişinăul” „adevărate lepădături»!! O mai mare jignire a reprezentanţilor minorităţilor naţionale este greu de inventat. Prin ce se deosebesc aceşti autori de I. Antonescu care numea minorităţile naţionale „lifte”? În orice caz, noi nu vedem deosebiri serioase.

În p. 117-118 autorii descriu cum aceste „adevărate lepădături” se aşezau cu traiul în Basarabia, „poluând-o”. „Educaţia” naţionalist-xenofobă a elevilor continuă şi în compartimentul „Autoevaluare”, punându-le sarcini, care trezesc ura faţă de „lepădături”, care-i lipseau de ”pământ pe stăpânii lui reali – moldovenii”. Poate dnii Varta şi Dragnev ar dori să „repare această nedreptate istorică” şi să deporteze „adevăratele lepădături, care poluează” „spaţiul românesc”: „toţi aceşti poloni, greci, armeni şi evrei”? De ce să nu încerce să facă ceea ce n-a izbutit Antonescu, „împuşcându-i din mitralieră”?

Noi înţelegem scopurile xenofobe ale autorilor, însă totuşi încercăm să le punem o întrebare: după emigrarea masivă din republică a „populaţiei alogene” (evrei, germani, ruşi, ucraineni, adică a „lepădăturilor”) în anii ´90 situaţia s-a „dezagravat” şi dl I. Varta se simte mai bine?

Întreg manualul se axează pe încercarea de a trezi la elevi ură şi fobie antirusească. Astfel la p. 125 iarăşi citim: „Populaţia rămasă în Basarabia a continuat să se confrunte cu umilinţe şi greutăţi de tot soiul”. Tema „Mişcarea naţională” (p. 124-127) începe (p. 124) cu tezele: „Exodul populaţiei româneşti din Basarabia în Principatul Moldovei”; „Rezistenţa nobilimii autohtone politicii rusificatoare a ţarismului”; „Manifestări ale rezistenţei contra politicii de deznaţionalizare după lichidarea autonomiei Basarabiei”. Se face impresia că scopul ţarismului consta în exclusivitate în „deznaţionalizarea şi asimilarea românilor basarabeni”, iar aceştia din urmă mai că nu aveau alte griji decât să-şi păstreze spiritualitatea lor românească. Pe paginile manualului nu se întâlnesc momente care i-ar orienta pe elevi spre colaborare şi toleranţă. Pretutindeni – numai ură, fobie, confruntare, sete de răzbunare şi revanşă: „Maltratările, umilinţele la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste, vexaţiunile suportate de populaţia din târgurile şi localităţile rurale din partea cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, au constituit alte cauze ale acestui masiv exod” (se are în vedere exodul ţăranilor basarabeni în Principatul Moldovei în primii ani de după 1812). Aici conştient se falsifică realitatea: cauza principală a acestui exod era teama ţărănimii moldovene de posibilitatea introducerii iobăgiei. Însă în realitate, pentru a atrage şi în continuare colonişti în Basarabia, astfel de planuri guvernul ţarist nu urmărea. Îndată după ce ţăranii s-au convins că iobăgia nu va fi introdusă, exodul de populaţie a încetat, o parte din oameni întorcându-se la vetrele lor.

„Oraşele devin centre atractive pentru populaţia alogenă, venită din Rusia, Polonia ş. a.” (p. 122). La p. 151 autorii ne comunică că „creşterea populaţiei urbane nu s-a datorat sporului natural, ci migrărilor masive... din alte ţări (...în special, a evreilor)”. „Printre arendaşi o mare pondere o aveau evreii... Ei controlau marile latifundii”. Elevilor, de fapt, li se indică cine erau „exploatatorii ţărănimii române”: Aceştia (adică evreii) (p. 152) „dornici să adune venit cât mai mare, într-un răstimp cât mai scurt, tratează cu ţăranii dur, impunându-le condiţii extrem de grele”. Anume aşa a procedat şi Führerul în „Mein Kampf”, „arătându-le” nemţilor cine sunt „duşmanii adevăraţi ai poporului german”. Atât Hitler, cât şi Varta ajung la concluzii analogice...

„Criza acută de pământ în Basarabia din mijlocul secolului XIX” autorii o lămuresc (p. 160) prin „distribuirea de către autorităţile ţariste a imenselor loturi de pământ elitei militare ruse, funcţionarilor... şi coloniştilor străini”. Iarăşi coloniştii sunt de vină pentru nenorocirile şi sărăcia „băştinaşilor”. Autorii au „uitat” să pomenească că aceste distribuiri n-au fost efectuate din contul ţăranilor moldoveni, ci din pământurile rămase pustii în sudul Basarabiei. La pagina următoare copiilor li se comunică că „plata de răscumpărare pentru colonişti era mai mică, iar loturile ce intrau în posesia lor cele mai mari”. Are loc permanenta aducere aminte despre „profitările” „alogenilor” din contul „băştinaşilor”. „Sub aspect naţional reprezentanţii etniei ruse aveau o majoritate covârşitoare în dumele” orăşeneşti (p. 161).

La p. 162 se menţionează că „autorităţile ţariste le acordau... coloniştilor străini, în special celor germani, ...cel mai efectiv ajutor material şi financiar”. Iar la pagina următoare citim că „cel mai puţin pământ îl aveau ţăranii români care erau cei mai nedreptăţiţi”. Copiilor li se insuflă ideea xenofobă, precum că dacă cineva şi prospera, atunci numai din contul „băştinaşilor”. „Procesul de pauperizare a ţăranului basarabean, – ne comunică autorii la p. 163, – capătă proporţii enorme. Basarabia, către sfârşitul sec. al XIX-lea, ocupă primul loc după numărul de ţărani fără pământ... Deosebit de înalt era acest procent în rândul românilor basarabeni”. „Aceeaşi cauză a provocat şi alt proces negativ – migraţiunea forţată a populaţiei româneşti în Siberia... Reforma agrară afectează şi moşiile nobilimii basarabene... Mulţi boieri se ruinează, cu preponderenţă cei români”. Pentru a analiza toate aceste falsuri şi semiadevăruri avem nevoie de multe pagini. Însă e clar altceva – autorii ostenesc din greu pentru a arăta discriminarea totală a „românilor basarabeni”. Astfel, cât priveşte ruinarea nobilimii, are loc o speculă adevărată – se ruinează nu mai puţin, poate chiar mai şi intens moşierii ruşi din guberniile centrale. Iar în Basarabia se ruinează mai mulţi boieri moldoveni, fiindcă ei constituiau majoritatea nobilimii guberniale. Plus la toate (ne repetăm – nu nutrim nici cele mai mici simpatii faţă de ţarism), nu sunt nici un fel de dovezi că moldovenii se ruinau mai intens din cauza unei politici guvernamentale special dirijate. Însă elevii nici nu bănuiesc despre aceasta. Şi aici avem un exemplu de xenofobie naţionalistă. „Cărţile de cult tipărite în româneşte sunt distruse” (p. 166).

Nu uită autorii (p. 40) şi de faptul că: „colonizarea Bucovinei cu populaţie alogenă a fost masivă chiar de la începutul ocupaţiei... Coloniştii proveneau preponderent din Galiţia şi teritoriile germane”. Acelaşi lucru se repetă şi la p. 56: „Administraţia austriacă a stimulat aşezarea coloniştilor ucraineni şi germani în Bucovina”. La p. 172-177 se descrie situaţia românilor transilvăneni într-un spirit total antimaghiar”.

O altă problemă care-i preocupă pe autori este „coşmarul deznaţionalizării (rusificării, maghiarizării, germanizării) şi asimilării românilor din teritoriile înstrăinate”. Astfel, la p. 123 ei scrie: „Omogenizarea structurii sociale a Basarabiei cu cea existenţă în Rusia era de asemenea o formă de asimilare a populaţiei băştinaşe”. „În administraţia Basarabiei funcţionarii de origine românească erau în mod conştient strâmtoraţi şi concediaţi” (p. 125). Şi aici se conţine un semiadevăr, mai rău decât minciuna, care poate trezi doar ură şi fobie. Ţarismul numea funcţionarii deloc nu după principiul originii lor etnice. Mai mult decât atât, în acea perioadă foarte mulţi demnitari ai ţarului erau neruşi: nemţi, greci, ucraineni, polonezi, moldoveni etc.

P. 161-162: „În anul 1874... basarabenilor le-a fost impus serviciul militar, care devine un instrument de rusificare a populaţiei băştinaşe”. Suntem nevoiţi să ne repetăm şi în acest caz: în care limbă trebuiau să primească soldaţii comenzile în armata rusă? Iar la p. 190 aflăm despre „amplificarea politicii de deznaţionalizare şi discriminare naţională” a românilor bucovineni. „Pericolul rusificării şi germanizării” s-a transformat într-o manie pentru autori.

La p. 174 citim: „Politica de deznaţionalizare şi asimilare a românilor transilvăneni, promovată de autorităţile maghiare capătă amploare”. „Autorităţile maghiare îşi intensifică politica de deznaţionalizare, menită să-i desfiinţeze pe români ca naţiune”. În condiţiile când manualul este suprasaturat cu astfel de „informaţii”, iar despre faptul că acelaşi lucru avea loc şi cu minorităţile naţionale din Regatul Român şi despre acest lucru nu se vorbeşte nici un cuvânt, aceasta poate crea numai ură antimaghiară şi antirusească în inimile elevilor. „Din păcate, către începutul primului război mondial, populaţia românească din Bucovina devenise minoritară, ea alcătuind în jur de 30% din totalul acestei vechi provincii româneşti... Asemenea schimbări spectaculoase au fost posibile în rezultatul promovării unei consecvente politici de colonizare cu elemente străine a Bucovinei şi deznaţionalizării şi asimilării elementului autohton, românesc” (p.177). Popoarele conlocuitoare sunt numite „elemente străine”, prezentate ca duşmănoase românilor. Despre care spirit de colaborare, egalitate şi toleranţă interetnică poate fi vorba?

Dacă să facem bilanţul manualului (de fapt al tuturor manualelor), cel mai reuşit ar fi să cităm o chemare de la p. 190: „Trăiască neamul românesc!”. „Alogenii” pe autori nu-i interesează... Pe ei îi frământă doar soarta românilor. ei acuză domnitorii fanarioţi în neputinţă „de a asigura liniştea şi securitatea populaţiei româneşti”. Bine, dar în Moldova şi Valahia trăiau nu numai români... De fapt, în Moldova întotdeauna au locuit nu românii, ci moldovenii, care i-au dat numele şi Ţării Moldovei.

La dnii Varta şi Dragnev la p. 64-65, când se tratează Eteria, are loc un adevărat desfrâu nazist antigrecesc, copiilor încercând să li se insufle ideea, precum că patrioţii greci în frunte cu A. Ipsilanti erau nişte duşmani ai „neamului românesc”. Dacă Goebbels şi Rosenberg ar fi citit cele scrise, l-ar fi invidiat pe Varta. „Într-o perspectivă mai îndelungată, cele două principate urmau a fi «concedate» Rusiei de către eterişti drept recompensă pentru sprijinul acordat cauzei greceşti”. Avem un model de ultrafobie antigrecească şi antirusească. La p. 67 o altă teză de acelaşi tip: „A. Ipsilanti şi-a recrutat un detaşament dintre grecii stabiliţi în Moldova, echipându-l şi aprovizionându-l, în special, din jafuri şi rechiziţii... Ipsilanti... a pornit spre Bucureşti, – ...primejduind astfel şi acţiunea românească”. Fiind singur orbit de naţionalism extremist şi ură faţă de „duşmanii neamului românesc”, dnii Varta şi Dragnev nici peste două sute de ani n-au înţeles că nu exista „cauză grecească” sau „acţiune românească” separate una de alta. Era o singură „cauză” – eliberarea tuturor popoarelor frăţeşti din Europa de Sud-Est, şi succesul ei putea fi realizat doar printr-o „acţiune” comună, susţinută de restul popoarelor europene. Marii poeţi Byron şi Puşkin înţelegeau acest lucru, iar Varta numeşte mişcarea lui Ipsilanti spre Bucureşti „invazie eteristă... Ipsilanti... nu încetează să practice acte de violenţă, rechiziţii şi jaf” (p. 67, 68).

„Eteria, fără sprijinul Rusiei, devenea un factor care complica situaţia celor două principate” (p. 68). Suntem nevoiţi să ne repetăm: cum văd autorii în acele condiţii concrete eliberarea ţării şi poporului fără luptă? La p. 69: „După ce a fost răpit prin vicleşug..., Tudor este... asasinat în mod bestial”. Mai jos autorii aduc un citat din G. D. Iscru, istoric român: „Complotul şi asasinatul eterist, care a adus românilor mult rău şi mari complicaţii, dezonorează... Eteria”. „Ţara fiind devastată de eterişti...” (p. 73 – cât se poate?!) Putem doar să ne repetăm că în afară de fobie antigrecească astfel de „informaţii” nu trezesc nimic. Reieşind, probabil, din cele expuse mai sus, autorii susţin (p. 72) „destituirea grecilor din diverse funcţii, înlăturarea din funcţii a tuturor arnăuţilor, grecilor şi sârbilor implicaţi în mişcarea eteristă”. În sec. al XXI-lea astfel de acţiuni se numesc „epurări etnice” şi se consideră crime împotriva umanităţii...

La p. 95 se aduce un citat din Desprez, în care copiilor li se insuflă ideea xenofobă precum că duşmani ai românismului sunt grecii, ruşii şi ungurii. Când însă se examinează viaţa politică a României între anii 1859-1878-1918 nici cu un cuvânt nu numai că nu se acuză, dar măcar nici nu se pomeneşte despre lipsa de drepturi a minorităţilor naţionale, despre legislaţia antievreiască, despre discriminarea evreilor.

În fine putem face doar o concluzie: în tot manualul n-am găsit nici un cuvânt pozitiv despre minorităţile conlocuitoare sau popoarele vecine. Este o „operă” total xenofobă, ultranaţionalistă, care „radiază” ură faţă de toate popoarele vecine cu românii şi faţă de minorităţile naţionale. Suntem convinşi că nici într-o ţară democratică astfel de cărţi pentru elevi nu se scriu!

Şi cu astfel de gânduri autorii doresc să aducă tineretul nostru în Europa unită... Noi nu întâmplător pomenim aici de Eurupa – dl Varta, fiind până mai ieri parlamentar şi unul din conducătorii P.P.C.D.

Grigore Vatav, profesor de istorie,

Vasile Platon, doctor în istorie,

Iulia Pestova, profesoare de istorie,

Anton Novac, doctor în istorie.

Moldova suverană, 14 octombrie 2003

Обсудить