Aportul armatei române la victoria sovietică de la Stalingrad

(informaţie utilă pentru amatorii de a mai trece într-o bună zi Prutul)

La 19 noiembrie 1942 trupele sovietice au trecut la contraofensivă în regiunea Stalingradului şi, în curând, au încercuit 22 de divizii cu un număr total de peste 300 mii de soldaţi germani şi români sub comanda generalului Paulus. La 2 februarie 1943 această grupare a capitulat.

Aceste evenimente au pus începutul cotiturii radicale în mersul războiului. Importanţa victoriei de la Stalingrad a fost colosală. Ea a spulberat speranţele naziştilor la victorie. Începe criza blocului fascist. Potenţialul militar al Germaniei a fost atât de mult zdruncinat, încât nu s-a mai restabilit. Şi-i greu de spus cum puteau evolua evenimentele, dacă nu „aliaţii” români ai lui Hitler. În acest sens, înainte de a emite ordin de a mai trece odată Prutul, ar fi bine ca dl Băsescu să cunoască istoria.

„Prin ceaţă şi zăpadă «tridţaticetviorcile» [tancurile T-34] au pătruns fulgerător în poziţiile defensive ale soldaţilor români şocaţi, menţiona istoricul W. Craig. Cuprinşi de panică, soldaţii români au părăsit tranşeele şi adăpostul şi au luat-o la goană”. Şeful statului major al forţelor terestre germane Kurt Zeitzler recunoştea că frontul roman prezenta un tablou trist al unui haos total. Informaţiile reproduceau un tablou cuprins de panică şi fugă odată cu apariţia tancurilor ruseşti în adâncul spatelui frontului românesc (Цейтцлер К. Сталинградская битва. // Роковые решения. М., 1958. С. 169).

„Ambele lovituri, – scria generalul german Melentin, – au fost efectuate contra trupelor române... Nu voi vorbi despre acea panică care a fost generată în sânul lor de către noua ofensivă sovietică”. Vom reproduce o secvenţă din amintitirile ofiţerului luftwaffe Hans-Ulrich Rudel despre fuga trupelor române în cotul Donului la 19 noiembrie: „În dimineaţa următoare după primirea unei ştiri urgente avio-escadrila noastră şi-a luat zborul în direcţia capului de pod din raionul Kleţkaia... Zburam la o înălţime mică. Dar ce fel de trupe se mişcă în întâmpinarea noastră? Doar până la ţel mai este jumătate de cale. Este o mulţime de soldaţi în uniformă brună. Ruşii? Nu, românii.

Unii chiar îşi lasă puştile pentru a fugi mai uşor. O privelişte deprimantă, noi, însă, suntem gata la mai rău. Zburăm dea lungul coloanei care se mişcă spre nord şi ieşim în raionul poziţiei artileriei aliaţilor noştri. Tunurile au fost lăsate fiind în stare ideală, lângă ele se află muniţiile. Am mai zburat până când nu am văzut unităţile ruseşti de avangardă”.

Despre aceasta scrie şi un alt martor ocular al acelor evenimente tragice, ofiţerul german Otto Rühle: „Unităţile române, suferind pierderi grele în forţă vie, au luat-o la goană în panică. Pe măsura înaintării trupelor sovietice românii în retragere tot mai mult presau unităţile germane spre vest… Lăsând totul în calea lor, trupele care fugeau în grabă, măreau şi fără asta armata enormă a celor care se retrăgeau, creînd un tablou care în esenţă amintea retragerea lui Napoleon”. Capacitatea joasă de luptă a armatei române era completată şi de deprinderea ofiţerilor români de a folosi pudra pentru faţă, fard de obraz, ruj, muste si corsete. Comentariile, cum se spune, sunt în plus.

Noi n-am fi reprodus toate acestea, dacă nu afirmaţiile unor istorici naţionalişti români şi moldoveni (de factură româno-unionistă) despre „curajul“ armatei române pe frontul sovieto-german şi ignorarea de către aceşti „istorici“ a atrocităţilor săvârşite de către fasciştii români pe teritoriile sovietice ocupate. Cei drept, istoricii români profesional oneşti, recunosc în baza datelor documentale nivelul extrem de jos de pregătire generală, echipare şi capacitatea de luptă foarte joasă a trupelor române.
În acest sens, potem afirma cu toată responsabilitatea că este greu de negat „aportul colosal“ al bravilor oşteni ai „mareşalului“ Antonescu în zdrobirea trupelor de elită germane lângă Stalingrad.

Nu mai puţin serioasă a fost şi înfrângerea aliaţilor lui Hitler. Horthy a determinat pierderile armatei ungare la 146 mii de morţi şi 30 mii de răniţi. Iar pierderile României de lângă Stalingrad, conform estimărilor lui Antonescu, au constituit 300 de mii de oameni. Aceasta a însemnat o catastrofă pentru ţară. După cum se afirma în revista engleză „New Statesman and Nation”: distrugerea armatelor fasciste sub Stalingrad şi pe Don „a zguduit România poate chiar mai tare decât Germania”. După Stalingrad Antonescu îl informa pe Hitler despre starea armatei române: „Din patru generali trei au murit în luptele de baionete corp la corp, precum şi toţi comandanţii companiilor”. Dictatorul roman a fost nevoit să constate că după înfrângerea armatelor a 3-a şi a 4-a lângă Stalingrad „temeliile statului s-au zdruncinat”.

Iată cum apreciază aceste evenimente cunoscutul istoric sovietic (mulţi ani a muncit în calitate de locţiitor al secretarului comitetului de partid al Universităţii de Stat din Moldova pe problemele ideologice, membru al CC al PCM şi delegat la Congresul al XXVIII-lea al PCUS) Alexandr Constantinovici Moşanu: „Distrugerea tuturor celor 18 divizii româneşti, aruncate în luptă spre Don şi Volga, a intensificat neliniştea printre trupele agresorului şi în rândurile populaţiei civile a României, zguduind-o mai tare decât orice alt stat-membru al blocului fascist. În România şi în armata ei au crescut dispoziţiile antibelice, antigermane, antifasciste şi capitularde. S-au întărit brusc dispoziţiile de stânga în rândul maselor truditoare. Ele tot mai mult se convingeau de justeţea politicii Partidului comunist al României, care demasca caracterul antipopular al războiului”.

Însă trebuie să menţionăm că după aceste evenimente începe şi renaşterea Ţării Româneşti prin faptul creării din rândurile prizonierilor români antifascişti a primei mari unităţi antifasciste române – diviziei „Tudor Vladimirescu” – care a luptat eroic, cot la cot cu Armata Sovietică, până la zdrobirea definitivă a fascismului.

Nazaria Sergiu, Sprînceană Mihai, Raţă Sergiu,
Asociaţia istoricilor şi politologilor „Pro-Moldova”

Обсудить