Din „Letopisania unor vremuri cumplite”

Avînd în ţara noastră o secţie de cadre în persoana Frontului Popular, controlat de SRI şi SIE, sarcina infiltrării masive a agenturii romînizatoare în eşaloanele superioare ale puterii de stat nu le-a produs ştabilor de la Bucureşti prea mare bătaie de cap.

(Continuare)

Problema hotărîtoare – cadrele

Avînd în ţara noastră o secţie de cadre în persoana Frontului Popu­lar, controlat de SRI şi SIE, sarcina infiltrării masive a agenturii romîniza­toare în eşaloanele superioare ale puterii de stat nu le-a produs ştabilor de la Bucureşti prea mare bătaie de cap.

Susţinuţi pe toate căile, degrabă, foarte degrabă „oamenii noştri” începuseră a răzbucni masiv şi spectaculos peste tot locul: la guvern (Mir­cea Druc), în parlament (Alexandru Moşanu), în Ministerul de Interne (Ion Costaş), Ministerul Culturii sau, cum i se mai spunea neoficial, ministerul integrării culturale cu Romînia (Ion Ungureanu), Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei, zis ministerul romînizării şcolilor (Nicolae Matcaş) şi mai în toate celalte ministere, departamente şi, mai cu samă, în institutele ştiinţifice de profil umanitar ale Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova, un moldovan din talpă, ex-secretar al CC al PCM, a fost şi el mototolit sub tăvălugul romîn­izator. Pe suveranul statului securiştii ţării vecine îl lucrau permanent. Mai întîi, spiriduşii romîni i-au întrodus în cabinetul de lucru o „şaibă” pentru a-i asculta fiece mîrîit de interes operativ. Îi interesau, îndeosebi, convor­birile şefului statului cu Kremlinul, intenţiile lui faţă de Bucureşti, relaţiile cu forţele principale din ţară. În afară de colectarea compromatului, i se pregăteau momeli şi bombonele de toată mîna.

Într-o bună zi Mircea Snegur este invitat la centrul balnear „Slă­nic-Moldova” (Romînia) ca să-şi hodinească ciolanele trudite si să-si trate­ze nişte boleşniţe. Acolo romînii pun în joc un scenariu care poate fi folosit drept exemplu-model în crestomaţia serviciilor secrete referitor la lucrul agenturii de influenţă cu un conducător de stat. Actorii principali, aleşi pe sprinceană, erau doi „nănaşi”, ambii de origine autohtonă, mastodonţi ai ideologiei unioniste (A. Păunescu si Gr. Vieru), călăuziţi la faţa locului de un securist în carne si oase, zis „diplomat romîn”. Cu multă iscusinţă si vicleşug, echipa nominalizată, la un pahar de vorbă, a isprăvit botezul finu­lui, în vîrstă de 55 de ani, în apele romînismului. O zicală moldovenească spune că nănaşul o dată vede puţa finului. Dar de mai multe ori nici nu era nevoie. Finul, adică domnitorul Moldovei, s-a întors de la scăldătoarea de botez din Slănic-Moldova „romîn” get-beget, încălţat în opinci de mătasă, cu tocmagi pe urechi şi cu pană de păun la pălărie. Nu se ştie, dacă romînii 1-au fraierit „pă geaba” ori i-au pus şi nişte gologani în traistă, cum îi pu­seseră lui Ion Inculeţ în 1918. De acum înainte, Mircea Snegur, finul, nu putea fi înţeles încotro duce ţara şi ce vrea să facă cu ea...

Alături de lucrul cu nihuială în vîrfurile puterii, stat-majoriştii romîni purceseră si în căutarea „maselor populare”, care să susţină „de jos” iniţiativele „boierimii” romînofile, parţial pomenită mai sus, infiltrată în aparatul de stat. Mai mult ca atît, „masele” trebuiau chiar s-o ia pe dina­intea „boierimii”. Toate matrapazlîcurile colonizatorilor trebuiau înfăptuite nu altfel decît la cerinţa „boborului”. Poporul vrea, poporul cere! Cum să nu-i întri în voie?!.

Mai tîrziu vom vedea că speţilor romîni şi celor din fruntea co­loanei a 5-a le plac nespus aceste scene şi-s meşteri neîntrecuţi în monta­rea lor. Răscolind în gunoiştea vieţii politice romîneşti din vremuri demult trecute, colonizatorii au dat de nişte mîţe zdohnite, le-au scos din groapa istoriei, socotindu-le destul de potrivite, aşa puturoase cum sînt, pentru a le folosi în calitate de variante ale „maselor populare” în scenele de tusovcă din Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Ca să ne dăm sama mai bine despre ce e vorba aici, vom reveni la aprecierile cunoscutului socialist romîn Constantin Dobrogeanu-Gherea, făcute mai bine de un secol în urmă, cu referinţă la deformările din viaţa politică a Romîniei, cauzate de oligarhia şi partidele de dreapta romîneşti în perioada din a doua jumătate a secolui XIX.

„Această oligarhie, care formează o parte atît de minusculă a ţă­rii, – scria C. Dobrogeanu-Gherea, − a deposedat întru atîta de toate drep­turile sale politice pe întreg poporul ţării încît a ajuns să-l nesocotească, să-1 ignoreze cu desăvîrşire, parcă nici n-ar exista...

Cînd oligarhia vrea ceva, cînd ea cere sau a hotărît ceva, ea nu zice: eu vreau, eu cer ori eu am hotărît, nu; ea zice: naţiunea vrea, naţiu­nea cere, naţiunea a hotărît”...

Şi mai departe: „Universităţile noastre, profesori şi studenţi, în lipsă de ocupaţie corespunzătoare, aveau menirea ca prin mişcări de stra­dă să dea jos un guvern şi să aducă altul, mai în concordanţă cu vederile şi „interesele” băieţilor de pe băncile şcoalelor; acuma tinerimea studioasă, condusă de profesori, tot prin mişcări de stradă, dă directive în politica externă...”.

Autorul rîndurilor de mai sus scria acest adevăr, de parcă s-ar fi ui­tat în oglinda evenimentelor ce au decurs în Republica Moldova în ultimul deceniu al secolului XX.

Tot din gunoistea istorică romînească actualii conquistadori, ală­turi de argăţia politică infantilă (pedofilismul politic), au preluat cu priso­sinţă ideologia xenofobismului de junglă şi metodele totalitar-fasciste de luptă politică ale mişcării legionare „Garda de Fier”, care dăduse în floare în Romînia din perioada dintre cele două războaie. În opinia ţerberilor uni­onişti, „masele populare”, în afară de masovcă spectaculoasă, trebuiau să prezinte şi o forţă reală care ar putea să le bage frica-n oase, iar, dacă va fi nevoie, şi să-i zătrească de pe faţa pămîntului pe toţi acei ce vor cuteza a se împotrivi cruciadei romînizatoare.

La îndemnul speţilor stat-majorişti, agentura romînească din nu­cleul de conducere al Frontului Popular a reprofilat în mod radical această organizaţie obştească, aflată la început de cale cu uşile larg deschise spre masele de moldoveni cu aspiraţii patriotice, transformînd-o într-o structură romînească paramilitară închisă, de tip legionar, capabilă prin orice meto­de (inclusiv cu forţa) să ducă pînă la capăt planurile expansioniste zămîsli­te pe malurile Dîmboviţei. În acest scop, de peste Prut s-au adus arme, iar rîndurile frontiste au fost întărite cu băieţaşi şcoliţi în lagărele (cuiburile) legionare din Romînia.

Regimul „democrat”, instaurat de Ion Iliescu în Romînia, a în­curajat forţele revanşarde fascist-legionare din această ţară. Spre bucuria mandatarilor şi a ideologilor grandromîni, faţa Romîniei de acum seamănă picată de vărsat din cauza cuiburilor legionare. Ziarul „Cronica Română” din 14 iulie 1999, în articolul semnat de Iulian Badea „Tabăra de muncă legionară”, scrie: „În Valea Plopului, o mică aşezare din judeţul Argeş, în perioada 15-30 iulie (1999-n.n.) căpeteniile mai multor cuiburi legio­nare din Buftea, Cluj, Braşov, Craiova, Cîmpulung, Tîrgu-Jiu şi Sadu se vor întruni cu ocazia taberei de muncă organizată de liderii mişcării legionare de la Bucureşti împreună cu Asociaţia Cultural-Creştină „Petre Ţuţea”.

Autorul, în baza unei declaraţii a şefului mişcării legionare, profe­sorul Şerban Suru, menţionează, că tabăra „la care pot lua parte toţi acei ce vor să acţioneze organizat pentru renaşterea neamului romînesc” va reprezenta un bun prilej „pentru luarea unor decizii, în vederea in­tensificării activităţii Legiunii în perioada următoare”.

Ar fi de mirare dacă serviciile secrete romîneşti şi liderii cuiburi­lor legionare i-ar fi scăpat din vedere pe tinerii moldoveni aflaţi la studii în Romînia şi ar fi rezistat ispitei de a-şi crea din rîndurile lor un anumit contingent care „să acţioneze organizat pentru renaşterea neamului romî­nesc” în Republica Moldova. Însuşi faptul că activiştii Frontului Popular, în văzul conducerii Ministerului Învăţămîntului, participau la selectarea tinerilor moldoveni din familiile „naţional-vulnerabile” pentru liceele şi universităţile din Romînia, precum şi pentru taberele de odihnă din această ţară, nu exclude, ba chiar garantează implicarea unora din aceşti tineri în activităţi de tip legionar.

Într-un comunicat al Ministerului Securităţii Naţionale (MSN), emis în iunie 1996, se spunea că MSN a depistat „existenţa la Chişinău a unui cuib de legionari numit „Căpitanul”, din componenţa căruia făceau parte studenţi de la unele instituţii de învăţămînt superior din capitală” şi că „activitatea acestora era dirijată din exteriorul ţării (Romînia), avînd drept obiectiv de imediată perspectivă desfăşurarea unor acţiuni cu carac­ter extremist”.

Se lucra foarte intens, mai cu samă, în rîndurile elitei intelectuale moldoveneşti. Scriitorii mai de vază, sub diferite pretexte,începînd cu anul 1988, erau invitaţi în Romînia, unde agentura securistă cu mare tragere de inimă şi bună cunoştinţă de cauză îşi împărtăşea bogatele sale cunoştinţe şi experienţa practică în problema „renaşterii sentimentului panromînesc”.

Pe lîngă centrele oficiale („Asociaţia Romînia”, „Cursurile de per­fecţionare a limbii romîne pentru străini” ş.a.), burduşite cu agentură se­curistă, serviciile secrete aveau şi „licbezuri” private, organizate special pentru „deşteptăreţii” basarabeni. Un asemenea centru securist a activat în locuinţa particulară a agentului de influenţă, Octavian Ghibu (fiul vestitu­lui spion romîn Onisifor Ghibu), apreciat de securitatea romînă ca unul din cei mai preţioşi agenţi de influenţă în activităţi de instruire a cadrelor pen­tru mişcarea naţională din ţara noastră. Avea calităţi înnăscute (transmise, probabil, de la parinte prin genii ereditari) de mare „specialist în problema basarabeană”, în trezirea (sculamentul) sentimentelor şovino-romîneşti la moldoveni.

„Cel dintîi care m-a vizitat a fost Nicolae Dabija pe care mi l-a adus scriitorul Aurel Dragoş Munteanu. Dabija venise la cursurile de lim­ba romînă… Mi l-a adus pe Dabija, ca să-l cunosc şi l-a lăsat la mine, de unde a plecat la ora trei de noapte… Îl cunoşteam din „Literatura şi arta”… încît i-am acordat, chiar de la început toată încrederea”… (Octa­vian O. Ghibu „Gînduri despre Basarabia”, pag 14). Autorul ediţiei memu­aristice pomenite mai sus povesteşte că la scurtă vreme după aceea, de la „Asociaţia Romînia”, prin intermediul unor scriitori, activişti ai acesteia, „au fost aduşi” acasă la el (pentru a-i cunoaşte!) Leonida Lari, Gr. Vieru, M. Cimpoi, V. Matei, V. Mîndîcanu şi a. Veneau noaptea, pe furiş, şerpeşte-tîlhăreşte.

„Apoi încetul cu încetul au început să vină şi alţii, tot pe ascuns (sic! – sublinierea noastră), - mărturiseşte spionul-gazdă. − Veneau în ţară, fie sub pretextul (Sic! Hai, că-i bună şi asta! - n.n.) cursurilor de limbă romînă, fie ca invitaţi ai Uniunii Scriitorilor…”

Serviciile secrete romîneşti aveau o mreajă deasă de agentură se­curistă şi un sistem bine ordonat de deservire a străinilor, încît fiecare cetă­ţean străin, îndeosebi persoanele de interes operativ, chiar de la punctul de control la frontieră, nimerea în „năvodul” securist şi era transmis „din mînă în mînă” pînă la locul de destinaţie. „Staţia terminus” pentru trepăduşiiintelectuali moldoveni, de regulă, era casa lui Octavian Ghibu. Unii (dacă nu chiar majoritatea!) din potenţialii discipoli ai şcolii securiste romîne, înainte de a ajunge la destinaţie, n-aveau idee cine este acest Octavian Ghi­bu şi, în genere, nu-şi închipuiau că vor nimeri involuntar la dînsul acasă. În ciuda acestor peripeţii stranii, după cum menţionau şi unele surse de informaţii ale securităţii moldoveneşti, strecurate în rîndurile vizitatorilor centrului securist „privat” al lui Ghibu, turiştii spirituali moldoveni nu bă­nuiau subtextul securist în activitatea acestui mare ideolog al şovinismului şi expansionismului romînesc cărui securitatea romînă îi atribuise un rol deosebit în mecanismul complex „de dirijare din umbră” a mişcării „de eliberare naţională din Basarabia”.

Nu-şi dădeau sama de faptul că toate discuţiile, materialele şi li­teratura „didactică” (inclusiv şi cea cadonată „discipolilor” pentru lectu­ra de-acasă), întîlnirile cu personalităţi de vază (alţi agenţi de influenţă!), excursii speciale, participarea la mese rotunde şi la manifestări patriotar­de organizate de asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina” şi a.m.d. nu erau întîmplătoare, ci făceau parte dintr-un program de spiritism şovino-ma­reromînesc, bine gîndit, elaborat de către securişti în carne şi oase întru trezirea „sentimentului panromînesc” la fruntaşii deşteptării naţionale din „Basarabia”.

După ciclul de convorbiri ale agenţilor de influenţă la cursurile de limbă romînă şi „licbezul” lui Ghibu, „fruntaţii” moldoveni, îndoctrinaţi cu idei unioniste, erau atraşi în activităţi practice ca executori ai unor însărci­nări concrete ce ţineau de desfăşurarea unei largi campanii de romînizare în ţara noastră (întroducerea grafiei latine, a istoriei romînilor etc.), pro­movarea însemnelor statale propuse de romîni (tricolorul, imnul, stema), iniţierea procesului masiv de şcolire a tinerilor moldoveni în instituţiile de învăţămînt din Romînia, difuzarea masivă a cărţii romîneşti şi a.m.d.

„Cu prilejul vizitelor sale (e vorba de Andrei Ţurcanu – n.n.), am discutat, în amănunţime, fiecare aspect al problemelor, care s-ar fi putut pune la Chişinău în acea perioadă, ca de exemplu: problema eventualei întroduceri a alfabetului latin, în locul celui rusesc, problema limbii de stat, a tricolorului, a imnului şi altele de acelaşi calibru, care, pe vremea aceea, păreau atît de îndrăzneţe, încît nu-ţi venea să crezi că ar fi putut realizate.” (Sursa citată mai înainte,)

Astfel turiştii spirituali moldoveni deveneau „oameni de bună cre­dinţă (romînească)”, bine instruiţi, căror securitatea romînă le va încredinţa mai tîrziu crearea (pe bani romîneşti!) în teritoriul Republicii Moldova a partidelor unioniste, a ziarelor şi posturilor radio-tv romîneşti, promovarea unora din aceste cadre la cîrma ţării. Cu alte cuvinte, „cursanţii” centrelor de spiritism romînesc deveneau ei singuri agenti de influenţă ai servici­ilor secrete romîneşti, promotori activi ai planurilor diversioniste contra statalităţii şi neamului moldovenilor. Asta-i realitatea. Dar încearcă să le spui acest adevăr lui Nicolae Dabija, Ion Hadîrcă, Valeriu Matei, Ion Un­gureanu şi altor „fruntaşi basarabeni”, ca să vezi că ei te vor scuipa în ochi şi te vor trage la judecată! Atît de bine se simt în ţara noastră trădătorii şi duşmanii acestui stat.

Securitatea moldovenească dispunea de o largă informaţie despre ce specie de „redeşteptare naţională” ne pregătesc fraţii romîni, însă, cu părere de rău, nu avea cui s-o canalizeze. Conducătorii de prim rang ai republicii (M. Snegur, A. Moşanu, M. Druc) nu aveau timp s-o citească. Erau tare ocupaţi de … romînizarea ţării!

(Va urma)

Обсудить