Din „Letopisania unor vremuri cumplite”

Liga studenţilor şi aşa numitul „comitet de grevă studenţească” (improvizate şi aceste organizaţii de serviciile secrete romîneşti) au jucat rolul de furnizori principali de carne de tun pentru agentura de influenţă romînească în cruciada colonizatoare antimoldovenească, desfăşurată la sfîrsitul secolului XX – începutul sec. XXI. Zece ani la rînd, mai toate măsurile de romînizare prevăzute de programul „unirii” au fost înfăptuite prin metode legionare, prin urlet stradal, cu implicarea în aceste acţiuni a studenţimii şi a copiilor din scoli, inclusiv a minorilor din clasele primare.

(continuare)

Se urla mult atunci în Moldova noastră…

Liga studenţilor şi aşa numitul „comitet de grevă studenţească” (improvizate şi aceste organizaţii de serviciile secrete romîneşti) au jucat rolul de furnizori principali de carne de tun pentru agentura de influenţă romînească în cruciada colonizatoare antimoldovenească, desfăşurată la sfîrsitul secolului XX – începutul sec. XXI. Zece ani la rînd, mai toate măsurile de romînizare prevăzute de programul „unirii” au fost înfăptuite prin metode legionare, prin urlet stradal, cu implicarea în aceste acţiuni a studenţimii şi a copiilor din scoli, inclusiv a minorilor din clasele primare.

În Universitatea de Stat a Moldovei, Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, Universitatea Tehnică, în alte aşezăminte de învătămînt su­perior şi chiar în unele şcoli medii au fost create cuiburi legionar-frontiste, tutelate de unii reprezentanţi ai conducerii acestor instituţii şi de profesori frontişti care instigau sau chiar scoteau cu de-a sila grupuri studenţeşti şi şcolare la manifestaţiile extremiste. „Cuiburile” erau mici de tot, fiecare avînd în componenţa lor doar cîţiva membri, dar care în numele Frontului îşi atribuiau în mod arbitrar împuterniciri exagerate, presionînd şi ţinînd însupuşenie colective întregi de profesori şi studenţi. Indicaţiile frontiştilor de a scoate grupuri studenţeşti la manifestaţii sub lozince gen: „Vrem lim­bă romînă, grafie latină, istoria romînilor!” nu erau obiect de discuţie, ci ordin spre executare. Cadrele didactice, care aveau alte viziuni decît cele unioniste, erau intimidate, iar cei ce deschis se împotriveau romînizatorilor erau etichetaţi „bolşevici”, batjocoriţi şi fugăriţi din serviciu. Gătite fiind şi „masele populare”, „specialiştii” romîni la o plesnitură de harapnic au pornit amalgamul romînizator, în fruntea căruia se aflau cadrele din elita intelectuală, şcolită la „licbezurile” securiste de spiritism mareromînesc din ţara vecină.

Pe cînd stăpînii acestor meleaguri − molodovenii „liniştiţi si cuminţi”(la o cafea de vineri la „Flux”, Ion Iliescu, pe atunci candidat la funcţia de preşedinte al Romîniei, s-a scăpat cu aceste cuvinte) încă dor­meau duşi de lume văzînd visuri independente şi suverane, romînii „şme­cheri” (la aceeaşi şezătoare de la „Flux”, I. Iliescu a spus că „îi repugnă şmecheria romînilor”– sic!) împreună cu cincicoloniştii din interiorul ţării noastre, cu noapte-an cap, de acum opinteau la cauza „unirii”.

În urma acestor opinteli, ţara a fost învăluită de o negreaţă romîn­izatoare, care a astupat cerul şi soarele. În Moldova noastră, năpăstuită şi bătută de secete cumplite, pe neprins de veste, începu să plouă. O ploaie torenţială cu bulbuci turna cu găleata că nu se vedea om cu om. Părea că s-a spart cerul şi peste capetele moldovenilor a năpădit potopul cel mare şi veacul de-apoi. Ploua sătăneşte, necontenit… cu partide unioniste, cu ziare romîneşti (antimoldoveneşti), cu istorii ale romînilor, cu copchilăraie urlînd pe străzi. Se urla mult atunci în Moldova noastră...

Capii mai borcănoşi din fruntea ţării −Mircea Snegur, Alexandru Moşanu ş.a., buluciţi în Parlament cu un grup de poeţi-deputaţi, cărora mîndria naţional-romînească le ieşea gîlgîind prin toate găurile din dos si din faţă, urlau noul imn al ţării „Desteaptă-te, romîne!”. Deputaţii, care nu aveau chef să urle, erau pîndiţi de băieţaşii legionari-frontisti şi snopiţi în bătăi, în plină stradă, de faţa poliţiei.

Piaţa din centrul capitalei părea o junglă „democratică” din zonele Amazonei, unde nu călcase încă picior de homo sapiens. Luni la rînd circu­laţia transportului orăşenesc era complet paralizată. Grupuri de puştani, di­rijaţi de şefuţi frontisti, urlau a potop slogane ale căror sîmbure nicidecum nu-l puteau despica cu dinţii lor încă de lapte: „Vlem istolie lomînească!” şi a.m.d.

Un individ otova urla la radio, ridicînd o molitfă departe dincolo de vîrful cerului: „Doamne, ocroteşte-i pe romîni!”. Iar Gheorghe Ţopa, cîntăreţul, tot la radio şi tot în regim non-stop, urla şi el de-ţi ţîuiau ure­chile, chemînd seminţia reproductivă de romă-viţă din întregul Univers pretutindenist romînesc: „Veniţi, flăcăi romîni, la fetele basarabene!”.

Doamne, Dumnezeule şi Maică Precistă! D-apoi cum vine asta? Şi ruşinea (cinstea) moldovencelor să fie romînizată?!

Cînd moldovanul „liniştit şi cuminte” se trezise la urletul din stra­dă şi belise ochii în jur, şi-a pus mînile în cap şi a înghiţit limba de mirare: lumea, ca după potop, era întoarsă pe dos şi răsturnată cu fundul în sus. Şcolile din Tara Moldovei se numeau „şcoli romîneşti”, iar copiii născuţi de mame moldovence − „romînaşi basarabeni”, mobilizaţi la semnal de trivogă ca să „zubrească” în pripă istoria „patriei lor” Romînia.

Coloana a 5-a romînească, patronată de Bucureşti, a cauzat mari prejudicii statului şi societăţii noastre multinaţionale. Intelectualii „de bună credinţă”, acoperindu-se cu scutul viu infantil, au stîrnit vînturi în­grozitoare ale fobiei interetnice într-o ţară cu vechi tradiţii creştineşti ca a noastră, unde veacuri la rînd moldovenii au trăit în pace şi bună înţelegere cu reprezentanţii altor popoare şi nicicînd n-au ridicat mîna unii contra altora. Se înţelegeau de minune, deşi vorbeau în limbi diferite. Acum însă, recruţii expansioniştilor dîmboviţeni, tare europeni şi tare democraţi, de la tribune, în faţa adunăturilor extremiste de stradă, zguduiau atmosfera cu ameninţări şi chemări agresive contra populaţiei alolingve. Gloata mi­tingardă, „încălzită” de oratori, era slobozită să turbe pe străzi, semănînd groază şi ură între oameni. În Chişinău şi în alte oraşe au fost înregistrate omoruri săvîrşite de bandiţii frontişti din motive xenofobe-rasiste. Acesta era rezultatul educaţiei romîneşti a „noii generaţii”, al campaniei xeno­fobismului nestăvilit, iniţiată de romînizatori şi de organele lor de presă: „Ţara”, „Literatura şi Arta”, „Flux”, „Glasul naţiunii” , „Jurnal naţional”, „Jurnal de Chişinău” şi multe, multe altele.

Sub presiunea situaţiei de groază şi ură interetnică, creată de regi­mul totalitar-frontist, mii de familii, în grabă, cu mari pierderi materiale, au părăsit locul de trai şi s-au refugiat în Rusia, Ucraina, Transnistria şi în alte părţi. Chiar şi în SUA şi Canada serviciile de migraţie ale acestor ţări au înregistrat multe familii sub titlul: „Refugiaţi politici din Republica Moldova”...

După cum sublinia şi în cuvîntarea sa la Plenara CC PCM din mai 1989 Gh. Lavranciuc, preşedintele Comitetului Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti, numai în patru luni ale anului 1989, numărul refugiaţilor politici a depăşit 2000 de persoane. O bună parte din ei – specialişti de vază ai economiei naţionale. Cauza principală invocată de orator a acestei emigraţii silite era agravarea relaţiilor interetnice şi instabilitatea politică din ţară.

Cruciada romînismului, xenofobismului a culminat cu pohodul ar­mat în Găgăuzia şi cu vărsările de sînge pe Nistru.

În Transnistria romînizatorii s-au ciocnit cap în cap cu interesele geopolitice ale Rusiei. Strategomanii „unirii” au scos din circuitul uniuno-romînizator această parte a Moldovei, care, cum pribluiau ei, nicidecum nu putea fi nici unită, nici romînizată. Că doar cine alţii, dacă nu ştabii bucu­reşteni, le-au sugerat şoimanilor „unirii”de dincoace de Prut (alde M. Druc, I. Costaş şi alţii) ideea: „Transnistria e un şteap în coasta unirii, el trebuie scos cu orice preţ şi cît mai curînd!”. Şi l-au scos. Cu preţul a sute şi sute de vieţi omeneşti. Patrioţii, apărători ai integrităţii teritoriale a Moldovei s-au dus la război să-şi apere Patria, iar instigatorii acestui conflict, în spa­tele frontului, îşi frecau mînile de bucurie, presimţind rezultatele măcelului fratricid de pe Nistu, pe care la sînge rece le-au calculat anticipat: vrăj­măşia dintre ambele maluri ale Nistrului! Că doar nu era nevoie să fii un Alexandr Suvorov sau un Gheorghii Jucov în strategia militară ca să-ţi dai sama că n-aveau nici o şansă de izbîndă tinerii voluntari, fără pregătire militară, trimişi să împroaşte cu sîmburi de vişini împrejurimile colosului militar rus, staţionat în Tiraspol (Armata a 14-a), şi să-i pocnească sub nas, pe vreme senină, rachete antigrindină din carton de tip „Alazani”...

(va urma)

Обсудить