Domnilor români! Vă rog cu toți sfinții: fiți mai precauți în alegerea terminologiei!

Cînd e vorba de oameni, a se uni înseamnă a se împreuna (întorloca) două sau mai multe persoane (sau popoare, cînd e vorba de ţări) întru realizarea unei idei, a unui scop comun, având neapărat la baza acestei împreunări vrerea (voinţa) unanimă a părţilor unite. Fără voinţa persoanelor adunate la un loc, unirea ar semăna mai lesne cu un sac cu purici legat la gură. Dezleagă sacul şi imediat vei constata dacă e unire sau nu. Te vei convinge şi cît de „trainică” e această „unire”…

Ce înseamnă, la urma urmei, unire?

Cînd e vorba de oameni, a se uni înseamnă a se împreuna (întorloca) două sau mai multe persoane (sau popoare, cînd e vorba de ţări) întru realizarea unei idei, a unui scop comun, având neapărat la baza acestei împreunări vrerea (voinţa) unanimă a părţilor unite. Fără voinţa persoanelor adunate la un loc, unirea ar semăna mai lesne cu un sac cu purici legat la gură. Dezleagă sacul şi imediat vei constata dacă e unire sau nu. Te vei convinge şi cît de „trainică” e această „unire”…

Care a fost, totuşi, numitorul comun al părţilor integrante de pe ambele maluri ale Prutului în “unirea” din 1918? Ideea sau scopul comun? Sau, poate, voinţa unanimă?

Dacă şi s-ar găsi ceva comun – un acuşor într-un stog de paie – care nebun ar cuteza să-l caute?!. Şi ce rost ar avea această găselniţă minusculă pusă la temelia unei construcţii fără fundament şi fără pereţi, edificată pe nisip?

Într-o telegramă a generalului E. Broșteanu, expediată guvernului român (evacuat atunci la Iași), se menționa că în urma bombardamentului cu avioane și artilerie grea de către armata română asupra orașului Bender, pierderile „bolșevicilor” au constituit 10 (zece!!!) mii de morți. În limbajul militarilor români „bolșevici” însemna locuitorii civili ai orașului, răsculați contra ocupanților străini. Pentru oamenii cu mintea teafără numai acest fapt ar fi fost prea de ajuns pentru a se lepăda rușinați de termenul „unire”, cînd e vorba de evenimentele tragice din acel an de tristă pomină pentru destinul poporului moldovenesc.

Toate pălăvrăgelile ideologilor transpruteni despre aşa-zisul vis de aur şi ideal al românilor de pretutindeni nu fac nici cît mirosul unei jumări mîncate anţărţ în comparaţie cu nişte necesităţi de rutină şi foarte pămînteşti, care îi strînseseră cu uşa pe românii din „ţară” şi-i nevoiseră în acel început de an 1918 să dea busna cu armele în Republica Moldovenească. E vorba de nişte pofte. Pofta anexionistă a clasei politice bucureştene e clară ca bună ziua. Şi, o, Doamne, să ne ierte visătorii de visuri de aur, simpla poftă de hăleală.

Iarna anului 1918 a fost extrem de grea pentru România. În ţară bîntuia foametea, provocată de seceta anului precedent şi agravată de epidemiile şi urgia războiului. Fosta Valahie, în întregime, şi o parte din teritoriile Moldovei din dreapta Prutului se aflau sub stăpînirea armatei germane. Sărăcăcioasele rezerve de cereale şi alte produse agricole au fost rechiziţionate de nemţi, iar după încheierea acordului de la Buftea, românilor li s-au impus condiţii umilitoare şi grele, fiind nevoiţi să achite Germaniei contribuţii de război enorme. În această situaţie „Basarabia” era văzută de guvernanţii români ca unica oază salvatoare pentru o armată flămîndă şi pentru a-şi curăţi obrazul în faţa nemţilor cu datoriile.

Generalii români, fără a se sfii măcar, vorbeau în public despre ocuparea Basarabiei ca măsură pentru „lărgirea spaţiului de hrană al armatei române”. Nu mai vorbim şi de o negreaţă de colonişti civili, tot flămînzi, care, în spatele militarilor, alergaseră într-un suflet în ţara noastră. Sînt nişte lucruri triviale, supărăcioase pentru românii orgolioşi, însă a fost o realitate la 1918, pe care nu putem s-o negăm.

E păcat să judeci pe un om flămînd. Necazul moldovenilor însă nu constă în pomana făcută românilor în acele zile negre pentru vecinii noştri, ci în faptul că oaspeţii nepoftiţi au venit să dea cu piciorul în moldoveni. După ce au mîncat şi băut, au început să-i bată pe stăpîni, să-i prade, să-i omoare, să le siluiască fiicele şi nevestele, să le strice casa, să le facă ţara ţărînă! Pe urmă începură a lehăi cum că în istorie n-a existat o ţară a moldovenilor şi că moldovenii, cică, ar fi şi ei români. Iar puştanii care învaţă istoria românilor şi astăzi mai scriu pe garduri: “Basarabia – pămîn romînesc”…

Ce cîştig au avut moldovenii de pe urma „unirii” cu românii?

În afară de sentimentele de ură faţă de ocupanţi – nici un cîştig. Numai pagube şi suferinţe. Pierderi de miliarde de ruble numai de pe urma rechiziţiilor jefuitoare.

Aşa-zisa „unire” a Basarabiei cu România a fost o cucerire militară clară.

Dar ce pretenţii putem avea faţă de armata română? Ca orice altă armată, ea nu e o instituţie diplomatică sau de arte frumoase în stat. Metoda de bază a rezolvării oricăror probleme cu ajutorul armatei, se ştie, este lupta, iar unealta de luptă este arma care ucide oameni. E normal? Desigur… Cu totul anormal ar fi fost dacă cele patru divizii de soldaţi români, împreună cu numeroase detaşamente de poliţie, jandarmerie şi siguranţă ar fi sosit în republica noastră cu prosoape şi colaci (în loc de tunuri şi mitraliere) ca să invite (poftească) populaţia băştinaşă la unire cu „patria-mumă”. Aşa-i, că ar fi fost un eveniment de rîsul găinilor?! D-apoi, cum altfel putem să-i convingem pe ideologii români că un teritoriu cucerit de o armată străină se numeşte „teritoriu ocupat”? Şi nu „unire”. Cu atît mai mult cu cît ocupaţia s-a produs contra voinţei populaţiei ţării noastre şi a conducerii ei.

În ajunul invaziei trupelor româneşti în Republica Democratică Moldovenească, la 6 ianuarie 1918, consulul francez la Chişinău, P. Sarrail a expediat trimisului Franţei la Iaşi o telegramă cu următorul conţinut: „Delegaţia compusă din domnii: Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Erhan, preşedintele Consiliului, Cotoros, preşedintele comitetului ţărănesc, Meleşin, preşedintele sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, mă roagă să vă aduc la cunoştinţă să nu fie trimise în Basarabia nici un fel de trupe. Apropierea ardelenilor de la Kiev a provocat o luptă. În cazul sosirii românilor, va izbucni un război civil.” (Citat după ediţia: I. Levit „Republica Moldovenească…” Chişinău, 2003, p. 174).

Ce motive aveau guvernanţii români pentru a introduce în republica noastră trupe armate? În afară de intenţiile lor criminale de a anexa cu forţa teritoriul din spaţiul pruto-nistrean, tradiţional moldovenesc, care nicicînd n-a aparţinut României, nu se întrezăreşte nici un motiv.
Agentul de influenţă român, Constantin Stere, întrodus nelegitim în componenţa Sfatului Ţării, luînd cuvînt în şedinţa parlamentului moldovenesc din 27 martie1918, pe lîngă spuma propagandistică despre nu se ştie care „drepturi istorice” ale României asupra Basarabiei, s-a scăpat cu un adevăr, care a spart toate balonaşele minciunii ale clasei politice bucureştene cu privire la „Unirea” din 1918. Iată care era motivul adevărat...


Domnilor deputaţi!

...Eu vă rog să vă gîndiţi în faţa cărei dileme se va pomeni Statul Român dacă Sfatul Ţării va respingeiideeaiunirii.
Domnilor, s-ar putea oare ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile ei naţionale, în sfîrşit, la dreptul ei la viaţă? Deoarece fără ieşire la mare România nu poate supravieţui
. (Dobrogea, care i-a deschis României ieşirea la Mare, făcea parte atunci din teritoriul Bulgariei – n.n.). Şi dacă România nu poate renunţa la drepturile sale istorice nici la idealurile naţionale, nici la interesele statale ce o obligă să găsească ieşire la Mare, atunci ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţămîntul vostru..." (sic!) (Extras din cuvîntarea lui C.Stere. Vezi stenograma şedinţei Sf. Ţării din 27.03.1918).

Acum vă daţi seama, stimaţi cititori, cît de viclene şi monstruoase erau intenţiile nude ale guvernanţilor români privind introducerea trupelor armate româneşti în Basarabia şi în ce hăinuţe frumuşele ei le deghizaseră pentru a le prezenta opiniei publice. De asemenea, vă puteţi închipui ce rost avea toată vînzoleala politică a ocupanţilor în jurul Sfatului Ţării şi a hotărîrii acestuia despre „unire"!

E ştiut că sintagmele gen: „regim ocupaţionist”, „forţele militare acupaţioniste româneşti” erau de uz curent în documentaţia autorităţilor militare româneşti din „Basarabia” la 1918. Mai tîrziu ocupanţii creaseră in „provincia Basarabia” şi „Directoratul Românizării, Colonizării şi Inventarului”(sic!). Terminologia în cauză nu le producea alergie şi nici chiar emoţii românilor de atunci, veniţi să cotropească cu forţa militară pămînturile moldovenilor. Ba mai mult ca atît, generalii români se făceau foc de mînie cînd cineva, în afară de militari, încerca a se băga în istorie cu „meritele” sale în înfăptuirea „marei uniri”.

Atunci de ce cuvîntul legitim ocupaţie e dat afară din Istoria românilor şi-i înlocuit cu cuvîntul-himeră „unire”?

Alexandru Rupa, ofiţer român din Regimentul I Vînători „Regele Ferdinand”, care la 1918 a ocupat judeţul Bălţi, în cartea sa de amintiri, „Un învăţător martir al Românismului basarabean” (Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău, 1929) scria: „Venisem în Basarabia cu misiunea de a restabili liniştea şi ordinea cu orice preţ. Aveam puteri nelimitate ca orice armată de ocupaţie (sic!) şi lucrul acesta se cunoaşte în mod aproape instinctiv de populaţia civilă a oricărei ţări ocupate (sic!). Din această cauză, oamenii cari vin în contact cu o armată străină, în primele zile, se simt adânc emoţionaţi. Chiar dacă se ştiu fără nici o pată, când sunt chemaţi în faţa vre-unui şef militar, locuitorii se turbură cu totul. Mai ales la primul contact, dacă nu se pot eschiva, îşi pierd curajul, pleacă ochii, tremură, unii plâng, alţii cad în genunchi…

Avînd aptitudini de scriitor și analist politic, ofiţerul român trage unele concluzii şi asupra situaţiei politice din „Basarabia” la întrarea aici a armatei române.

„În blocul moldovenesc, partid bine reprezentat în „Sfatul Ţării”, – scrie autorul, – erau 2 curente: unul unionist şi altul separatist. Unioniştii, adică acei ce doreau rămânerea Basarabiei în Uniunea republicilor ruse, până la venirea armatelor române, erau cei mai mulţi şi cei mai puternici. Separatiştii, adică acei care doreau dezlipirea Basarabiei din angrenajul rusesc, se puteau număra pe degete (sic!) şi aceştia urmau să formeze ceata mucenicilor naţionali în Basarabia, dacă prezenţa armatelor nu ar fi stânjenit planurile protivnicilor …” (Sublinierea noastră)

După părerea lui Al. Rupa, nimeni alţii decît „armatele generalilor E. Broşteanu şi I. Răşcanu au oprit revoluţia şi ne-au dat prin tactul lor Unirea…”

Unde erau atunci numeroşii patrioţi de azi ai Basarabiei?” – Se întreabă autorul – Ce făceau ei? Cu ce se poate înzestra istoria din faptele lor? Venirea armatei române le-a înmulţit numărul, evident, fiindcă pericolul trecuse şi pielea nu le mai putea fi atinsă. Alţii s-au deşteptat după Unire; iar alţii au fost creaţi de partidele politice ale Regatului… Acele partide le-au făcut concesii, i-au ridicat pe crestele onorurilor naţionale, i-au trâmbiţat pe la răspântii … au creat genii şi bărbaţi politici din stârpituri, i-au saturat de foloase materiale, i-au consacrat ca „bărbaţi de Stat, le-au rezervat portofolii ministeriale şi alte demnităţi în Stat…”

Cît de actuale sînt cuvintele ofiţerului – scriitor român Al. Rupa şi pentru zilele noastre, mai ales, pentru a caracteriză „stîrpiturile” căţărate în vîrful puterii de stat, care s-au declarat patrioţi români, ne trag la unire cu România fiind „saturaţi cu foloase” din „ţara-mumă” și din furturi de acasă.
Ideea principală care se desprinde din cartea lui A. Rupa e că „unirea” din 1918 a fost înfăptuită nu prin mijloace politice, adică nu prin mijlocirea politicienilor, dar cu ajutorul baionetelor soldaţilor români.

Această dezbinare de opinii între politicieni şi militari privind aprecierea rolului clasei politice, pe de o parte, şi ale armatei române – pe de alta în făurirea României mari a mocnit încă multă vreme în societatea românească.

La 3 aprilie 1930, în sala de Operă din Bucureşti, a avut loc o adunare solemnă, consacrată zilei „unirii” – 27 martie/9 aprilie 1918. La solemnitate, ca de obicei, au fost invitate personalităţi politice marcante şi generali ai armatei române care au contribuit activ la făurirea „unirii” din 1918. Lucru straniu, dar serbarea n-a fost onorată de prezenţa a vreunei persoane din conducerea de vîrf a statului român. Conducătorii României aveau serioase motive pentru a ocoli asemenea praznice...

În timp ce raportorul la festivitate, Nicolae Iordăchescu, ministrul Instrucţiunii Publice, de la tribună cînta osanele unor politicieni din Sfatul Ţării, „făptaşi” ai „unirii”, pomenindu-l în primul rînd pe Constantin Stere, în sală s-au auzit strigăte: „Trădătorul!”, „Trădătorul de neam!” În acelaşi timp, în semn de protest contra laudei peste măsură, aduse de raportor Sfatului Ţării, trei generali, aflaţi la festivitate (Gh. Mărdărescu, N. Petalla şi Gorschi) s-au ridicat din lojele lor de invitaţi de onoare şi în mod demonstrativ au părăsit sala. Prin acest gest, generalii vroiau să spună: „Ce unire? Ce Sfat al Ţării? Noi am cucerit Basarabia!”

A doua zi, după cum anunţau gazetele bucureştene, ministru de război al României Henry Cihoski, solidarizîndu-se cu generalii “protestatari”, şi-a anunţat demisia, provocînd astfel criză de guvern.

Iată ce proporţii luase în socieatea româneasca vechea dispută dintre militari şi politicieni în jurul problemei: cui îi aparţine, totuşi, prioritatea în făurirea României mari? Ca şi în toate celelalte cazuri, toţi laurii au fost “smîntîniţi” de clasa politică, şireată şi şmecheră.

Deci „unirea” a fost făcută într-un fel, iar prezentată opiniei publice de către ideologii schimonositori bucureşteni nalersa, pe dos...

E o dovadă în plu, mărturisindu-ne faptul, că la români demult a prins rădăcini trainice frumoasa lor tradiţie naţională: minciuna să fie pusă în capul mesei, iar adevărul istoric – tăvălit în gunoi şi împins la locul lui tradiţional — la fundul mării…

La 1918, considerîndu-i pe moldoveni „români” de ai lor, autorităţile militare au pus prea mare preţ pe aşteptările lor în sensul că vor reuşi uşor să-i atragă pe băştinaşi de partea lor, fiind încrezuţi că aceştia vor susţine întru totul campania românizării republicii, vor încuviinţa, credeau ei, chiar şi represiunile bestiale declanşate contra „străinilor”, cum îi numeau ei pe reprezentanţii etniilor minoritare (ucraineni, ruşi, evrei, găgăuzi, bulgari etc.), cu care moldovenii veacuri de-a rîndul au trăit în pace şi bună înţelegere pe aceste meleaguri. Însă încercările insistente ale ocupanţilor de a-i învrăjbi pe băştinaşi cu reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare şi de a-i atrage în campania, cu adevărat rasistă, de genocid, iniţiată de români, în special contra populaţiei evreieşti, s-au zdrobit de bunul simţ al moldovenilor.

Pornirile xenofobe, şovine i-au făcut pe conducătorii Siguranţei să comită greşeli serioase în pronosticurile lor cu privire la evoluţia situaţiei operative din ţara noastră în acea perioadă. Grosul forţelor militare şi ale organelor represive au fost concentrate, după cum se declara propagandistic, spre a depista şi lichida elementul bolşevic, antiromânesc, preponderent în mediul evreilor şi ruşilor, în timp ce pericolul din partea moldovenilor a fost subapreciat. Chiar şi atunci cind faptele evident indicau acest pericol, în informaţiile siguranţei lucrurile, în majoritatea cazurilor, erau retuşate şi prezentate conducerii în aşa fel încît se făcea impresia cum că bolşevici ruşi şi „jidani” le învîrtesc capul „basarabenilor naivi” şi-i îndeamnă (sau îi „impun cu sila”) să lupte împotriva românilor. Treceau luni şi ani de curăţire intensă a teritoriului republicii de „elemente străine” (mii de personae erau terorizate şi deportate cu sila peste Nistru, între ele aflîndu-se şi deputaţii Sfatului Ţării: Osmolovschi, Crivorucov, Misircov, Ponomariov, Starenchi şi a.), însă situaţia operativă în loc să se amelioreze, se agrava din ce în ce mai mult.

Jinduita debolşevizare nu s-a produs nici pe departe, iar carul românizării s-a înglodat taman în mediul moldovenesc. După doi ani de la introducerea trupelor româneşti în Republica Moldovenească, Centrul de Siguranţă Chişinău raporta şefilor de la Bucureşti următoarele: „La ordinul DVS N 2971 S. din 31 ianuarie (1920 - n. n.) avem onoare a Vă supune la cunoştinţă, că într-adevăr o mare parte din populaţiunea basarabeană simpatizează cu bolşevicii şi ar fi dispusă să ajute întronarea regimului bolşevist dacă ar avea putinţă de a face acest lucru. Am luat măsuri pentru a preveni orice mişcare periculoasă siguranţei statului sau armatei” (Dosarul „Pentru corespondenţă secretă” pag. 20, documentul N 1403 din 08.02.1920).

În aşa mod, ciocnindu-se de realitatea moldovenească, analiștii securişti au fost nevoiţi să schimbe accentele iniţiale în evaluarea situaţiei din republică, constatînd de acum că nu „indivizi izolaţi”, cică „streini de neam”, cum se afirma propagandistic mai înainte, ci „o mare parte a populaţiunii” era contra românilor şi era gata a „întrona” acel regim „periculos pentru siguranţa statului şi armatei”, dacă n-ar fi fost alături ostăşimea română sub arme.

Românii s-au trezit într-o bună zi cu un adevăr dur: duşmanul principal al colonizatorilor români erau masele largi populare, în primul rînd, întreaga ţărănime moldovenească, cea mai numeroasă şi cea mai îndîrjită forţă din mişcarea de rezistenţă antiocupuţionistă.

Unul din iniţiatorii mişcării naţionale în Basarabia ţaristă, Nicolae Alexandri, primul preşedinte de vîrstă al Sfatului Ţării, unionist înfocat şi cu înaltă reputaţie în cercurile politice române, om despre care agentura Siguranţei scria că de cînd era student şi apoi ca politician matur „în viaţa sa a avut un singur scop: eliberarea Basarabiei din jugul ţarist şi unirea ei cu România”, însă numai peste jumătate de an de la „unire”, cu speranţele spulberate şi totalmente zdrobit sufleteşte de ceea ce-au făcut românii aici, în Basarabia „unită”, într-o cuvîntare a sa, ţinută la 7 octombrie 1918 în Liga Poporului, sublinia: „Masele ţărănimii noastre, numărînd aproape 2 milioane de oameni - toţi pînâ la unul sînt indignaţi în aşa măsură de politica politicanilor românizatori din partea locului şi de dezmăţul trupelor militare şi a jandarmilor, că cu toată sinceritatea, din tot sufletul doresc despărţirea de România. Ei sînt dispuşi a se uni cu oricine numai să se separe de România”.

Nu era alta nici dispoziţia celorlalte pături sociale din Republica Moldovenească cotropită de români, îndeosebi, a clasei muncitoare, preoţimii, corpului didactic etc.

Această situaţie, din ce în ce mai agravantă, i-a decomplexat repede pe ocupanţi şi-i nevoise să vadă, cu ochiul liber, că între moldoveni şi români este, totuşi, o mare razniță.

№ 48 din 27/1 - 918

Serviciul Siguranţei M. C. G.

Suntem informaţi că în ţinuturile Orheiului din cauza ca la biserici şi la şcoli se citeşte româneşte s-a pornit ura contra preoţilor şi învăţătorilor care părăsesc satele şi se refugiază în cele cu armată...

Şeful Serviciului

Director – N.Drăguţescu

Şi iată, după şase luni de activitate în teritoriul ocupat, Centrul Chişinău al Serviciului Exterior al Siguranţei Generale făcea un bilanţ analitic în care se întrezăresc de acum concluzii de ordin politic foarte pesimiste, dar destul de realiste: „În general populaţiunea din oraşe şi din informaţiunile luate din surse demne de încredere şi cea de la sate, priveşte nu numai cu neîncredere, dar chiar cu ură venirea Românilor în Basarabia, venire pe care o socotesc nu numai nefolositoare, dar chiar dăunătoare lor. În ceea ce priveşte „Unirea” (securiştii aveau motive să scrie acest cuvînt cu ghilimele - n. n.) ei nici o discută, întrucât o socotesc ca nelegal făcută, deoarece după cele ce susţin, această unire ar fi trebuit făcută prin plebiscit”...

La capătul tuturor concluziilor securiştii în documentul pomenit prevesteau şi pe viitor că „această stare nu poate dăinui încă multă vreme, căci cu cât timpul trece cu atât orice măsuri pentru îndreptare se vor socoti o rezecţiune mai mult şi va constitui din ce în ce o stare de enervare a maselor, a cărei consecinţe nu sunt greu de prevăzut”. (Raportat cu N 810 la 19 iunie 1918 Directorului Poliţiei şi Siguranţei Generale Statale a României).

Conştienţi de faptul că un plebiscit (NB: E voinţa poporului!) ar fi îngropat imediat şi definitiv planurile lor anexioniste, politicanii grandoromâni s-au ferit de el ca necuratul de altarul tămâiat şi tocmai din aceste considerente s-au grăbit să pună toată povara sarcinii de „întregire” a ţării cu pământuri noi pseudoromâneşti pe umerii generalilor. În situaţia şi condiţiile „de enervare a maselor” contra unirii, numai cele cîteva divizii de soldaţi români, împreună cu organele de represiune în masă, mai puteau face ceva treabă în „Basarabia”.

Pusă faţă-n faţă cu soldăţimea înarmată pînă-n dinţi, populaţia ţării noastre a fost împinsă cu baioneta pe calea indicată de comandanţii forţelor militare de ocupaţie spre „lichire frăţească” la români. Protestele băştinaşilor erau milităreşte brusc retezate, iar cei care se împotriveau dictatului militarilor români erau împuşcaţi, conform legilor de război. La fel au fost împuşcaţi şi unii deputaţi “neconformişti” din Sfatul Ţării. Doar de „aia” s-a decretat starea de asediu în RDM, regim care a durat exact pînă la sosirea Armatei Roşii în 1940.

Asta şi nu alta constituie esenţa „unirii”. În rest totul a fost butaforie, inclusiv şi jocul „de-a sfatul ţării”. Desigur, n-au lipsit nici scene de spiritism românesc: ţigani cu urşi dansatori, orchestre de lăutari şi hore ale unirii, montate de către regăţenii colonişti pe marginea drumului, pe care militărimea română mîna spre osîndă ocupaţionistă un popor agresat, jefuit şi terorizat prin omoruri şi bătăi...

Ce-i drept, negreaţa de românime civilă le-a făcut şi ea un bine militarilor la un moment dat, mai precis, „la serbările unirii”, cînd era cărată cu căruţele din judeţ în judeţ la balaganele unioniste. Ca ardelenii mai focos nu tropăiau nimeni în hostropăţul „unirii”. Le crăpau fundul la iţari şi li se desgurguiau opincile tot dansînd de bucurie şi ţipînd în faţa gazetarilor (securişti români, alde Onisifor Ghibu): „Trăiască România Mare!” Tot ei au simulat sute de scrisori şi telegrame „în numele poporului basarabean” către guvernul român, pline de patos lacrimogen, mulţumindu-i pentru „măreţul act al unirii”.

Pînă acum românii păstrează aceste „mărturii” în „fondul de aur al unirii”. Le reeditează în zeci de mii de exemplare şi le cară cu nemiluită în Republica Moldova ca să-i îndoape pe copiii din şcoli şi studenţii moldoveni cu hrană ideologică românescă.

Aşa s-a născut marea minciună a secolului XX: „Unirea moldovenilor cu „ţara-mumă”... „de bună voie şi licărind de fericire...”

Gherasim Ghidirim

Обсудить