PCRM în capcană sau Încotro se îndreaptă nesupunerea civică a comuniştilor?

Lansarea iniţiativei de creare a Congresului Civic de către comunişti mi-a trezit o serie de întrebări, la care nu am găsit un răspuns mulţumitor până în prezent. Modul de organizare a acestei structuri, ca şi retorica propagandistică în jurul ei a lăsat impresia că ar exista intenţia nedeclarată de a reacţiona la abuzurile, nelegiuirile şi încălcările sistematice, comise de exponenţii puterii, grupate în cadrul AIE într-o manieră care expune Partidul Comuniştilor unor riscuri reale de a se pomeni înafara legii.

Nesupunerea civică – o enigmă care îşi aşteaptă dezlegarea

Campania meticuloasă şi bine pusă la punct sub aspect organizatoric de creare a structurilor locale ale Congresului Civic pe întreg teritoriul ţării, cu delegaţi din partea fiecărei localităţi arăta la început doar ca un efort de consolidare a acestei formaţiuni politice în perspectiva unor alegeri parlamentare anticipate. Însă în momentul în care întregul efort organizatoric al PCRM a fost însoţit de sloganul „nesupunere civică” s-a lăsat impresia că opoziţia parlamentară, fiind nemulţumită faţă de sfidarea ordinii constituţionale de către putere, a decis să reacţioneze prin măsuri care riscă să alunece înafara legalităţii. Radicalizarea mesajului acestui partid nu m-a deranjat deloc prin poziţia, pe care o împărtăşesc şi eu, că puterea de stat în Republica Moldova a fost uzurpată de către AIE şi nici prin afirmaţiile, după mine pe deplin justificate, că ţara este condusă de clanuri de tip mafiot, că regimul AIE este dominat de oligarhi şi că am ajuns să fim un stat captiv, în care toate instituţiile statului au fost subordonate unor interese de grup, ostile binelui comun şi principiilor statului de drept.

Întrebarea la care societatea nu a primit un răspuns este: ce înseamnă, în accepţia comuniştilor, „nesupunere civică”? Cum se manifestă aceasta? Ce trebuie să facă adepţii acestui partid ca să urmeze acest îndemn? Să nu mai respecte legislaţia, să nu mai plătească impozitele, să nu mai meargă la serviciu, să nu mai respecte regulile de circulaţie? Dacă nu, atunci ce anume? Cadrul legal al ţării nu prevede o astfel de formă de protest, iar nerecunoaşterea legalităţii regimului Lupu-Ghimpu-Filat nu presupune recurgerea la astfel de măsuri radicale. Atâta timp cât comuniştii îşi manifestă dezacordul prin întruniri, declaraţii, sesizări la Curtea Constituţională etc., totul e în perfectă conformitate cu logica statului de drept. Însă, din moment ce se fac apeluri la nesupunere civică şi se constituie o nouă entitate numită Congresul Civic, impresia e că se merge pe muchie de cuţit, iar până la declararea „dualităţii puterii de stat”, inspirate de experienţa de tristă faimă a bolşevicilor, nu este decât un pas. Orice s-ar spune, dar trimiterile istorice se impun de la sine: structurile locale ale Congresului Civic amintesc în mod izbitor de „sovietele” create în 1917, iar atitudinea PCRM faţă de Parlament aminteşte în mod flagrant de poziţia bolşevicilor faţă de Adunarea Constituantă. Iar de aici şi până la lozinca „Toată puterea – sovietelor!” nu e decât un pas. O astfel de logică nu poate conduce decât spre un singur deznodământ – izgonirea Adunării Constituante sau Dumei de Stat, dacă doriţi, în cazul nostru – a Parlamentului, prin metode revoluţionare şi proclamarea încheierii perioadei de „dualitate a puterii de stat” prin trecerea acesteia în mâinile „sovietelor”, numite astăzi Congres Civic. Nu aducem învinuiri gratuite, ci doar analizăm o situaţie care nu a fost limpezită până la capăt de autorii acestor iniţiative, care, oricum ai întoarce-o, lasă impresia că ar ascunde intenţia de a crea structuri paralele celor oficiale.

O putere nelegitimă trebuie contestată doar cu metode legitime

Dacă puterea de stat în ţara noastră este uzurpată, în calitatea noastră de cetăţeni avem toate pârghiile legale pentru a o contesta. Am făcut-o la iniţiativa Comitetului pentru Apărarea Constituţiei şi Democraţiei (CACD) prin acţiuni stradale, o formă de protest la care a recurs ceva mai târziu şi PCRM. E adevărat că puterea a comis toate abuzurile posibile pentru a le împiedica şi zădărnici, făcând uz de aparatul represiv şi scoţând la înaintare un grup de provocatori, care erau pe punctul să provoace confruntări violente şi vărsări de sânge.

La 29 februarie a. c. CACD a depus la Procuratura Generală o Scrisoare Deschisă prin care a cerut ca cei trei conducători ai AIE să fie traşi la răspundere penală în temeiul articolului 339 al Codului Penal, iar la 26 martie curent am depus la aceeaşi instituţie un demers pe 23 de pagini, în care aducem multiple argumente în sprijinul declanşării acestei proceduri legale. Evident, ştim bine cui îi este subordonată Procuratura şi cum funcţionează justiţia sub dominaţia acestui regim. În acelaşi timp înţelegem orice ilegalitate a puterii trebuie combătută doar pe căi legale.

Cert este un lucru. Oricât de grave ar fi abuzurile puterii, nu putem fi de acord cu faptul că nelegiuirile guvernanţilor să genereze simetric alte nelegiuiri, ale opoziţiei. Lupta trebuie să se dea doar în cadrul constituţional. Altfel opoziţia comunistă riscă să se pomenească victimă a propriei imprudenţe sau a tentaţiei de a replica cu aceeaşi monedă puterii şi de a oferi temeiuri acesteia de a o scoate în afara legii.

16 martie – o victorie a AIE şi un eşec al comuniştilor

Ziua de 16 martie, când s-a organizat farsa alegerii preşedintelui, a arătat că tactica perfidă a puterii i-a prins pe picior greşit pe comunişti. După ce guvernanţii au decis în ultima clipă să convoace şedinţa Parlamentului la opt dimineaţa, singura replică credibilă a opoziţiei comuniste ar fi fost o demonstraţie de proporţii, care să se extindă mult peste perimetrul Peţii Marii Adunări Naţionale. Însă întrunirea care a urmat în după-amiaza acelei zile a fost una mult sub aşteptările atât ale guvernanţilor, cât şi ale adversarilor acestora. Mitingul organizat de comunişti a fost ceva mai numeros decât în zilele de sâmbătă de până atunci. Întrebarea este de ce cel mai mare partid din ţară cu un potenţial organizatoric major nu şi-a mobilizat oamenii din structurile locale şi nu a organizat un miting care să fie măcar la nivelul celui de acum un an cu prilejul alegerilor locale din capitală? Poate că acţiunea anunţată pentru 1 mai va fi cea care să constituie o demonstraţie de forţă a PCRM? Până atunci însă nedumerirea persistă, iar frustrarea adepţilor acestui partid este în creştere, mai ales după ce, totuşi, preşedintele a fost ales, iar comunitatea internaţională s-a grăbit să îl recunoască.

Abandonarea tribunei Parlamentului – o altă gafă a comuniştilor

sau

Cum PCRM a devenit un partid extraparlamentar

O altă decizie care a împins acest partid spre auto-marginalizare a fost cea luată la ultimul for al acestuia de a părăsi Parlamentul până la iarnă. Astfel, a fost abandonată cea mai importantă arenă de lupte politice, cea mai autorizată tribună a ţării. Vocea opoziţiei a dispărut din forul legiuitor. Iar între timp puterea continuă să ia măsuri abuzive pentru constrângerea deputaţilor comunişti care nu frecventează şedinţele Parlamentului, sancţiunile financiare urmărind destrămarea grupului parlamentar respectiv. Se ştie că deputatul nu are alte venituri legale decât salariul, iar în grupul parlamentar al comuniştilor majoritatea nu au afaceri sau alt venituri. Ce va urma? Evadarea în masă, preluarea unei părţi a acestora de către grupul condus de Dodon? Vom vedea. Cert este, însă, că această decizie este una defensivă şi creează dezavantaje majore comuniştilor înşişi. Nimeni nu ar fi împiedicat comuniştii să folosească tribuna forului legiuitor pentru a declara că puterea este ilegală, că este nevoie să fie anunţate alegeri parlamentare anticipate, să bombardeze majoritatea parlamentară cu proiecte de legi şi alte iniţiative, valorificând astfel toate avantajele oferite de statutul singură formaţiune parlamentară de opoziţie. De ce comuniştii au preferat postura de outsideri, rămâne de văzut.

Drapelul de stat versus drapelul de partid

sau

„Războiul stindardelor” ca element de confruntare politică

După ce au părăsit Parlamentul, comuniştii au adoptat o tactică, finalitatea căreia ne scapă din nou. Sarabanda de hotărâri ale consiliilor locale dominate de PCRM, soldate cu arborarea bicolorului roşu-albastru, cu zimbrul de rigoare pe el, se pretinde a fi ca o acţiune de recuperare a valorilor istorice, drept pretext pentru această aventură servind şi de această dată multpătimitul nume al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

(Măreţul voievod a avut şi mai are atâta de tras din cauza urmaşilor săi ingraţi din Republica Moldova de azi, încât probabil se răsuceşte rău de tot în locul veşnicei lui odihne de la Mănăstirea Putna, care – horribile dictu! - este dincolo de Prut. Am observat cu toţii cum de-a lungul a două decenii de devenire contradictorie a statului nostru s-au plodit atâţia urmaşi ai falnicului voievod, încât oricine are restanţe la capitolul echilibru identitar se grăbesc să îl ia în braţe şi să-l transforme ba în fetiş al antiromânismului păgubos, ba în stindard de partid.)

Atât timp cât acest drapel era prezent la mitingurile comuniştilor, nu exista nici un temei de critici şi cu atât mai puţin pretexte de atac din partea guvernării sau tentaţii de a recurge la măsuri coercitive. Însă odată ce acest război al simbolurilor este parte a regretabilului război identitar, care consumă inutil atâtea energii sociale pe parcursul ultimelor decenii, bicolorul comuniştilor apare ca un scântei într-un butoi cu pulbere. Din momentul în care PCRM a decis să arboreze acest drapel de partid pe sediile clădirilor oficiale ale autorităţilor locale dominate numeric de el, devine clar că se întreprinde în mod conştient o amplă acţiune de exacerbare a conflictului între puterea centrală şi respectivele consilii. Se ştie că fieful comuniştilor, cu mici excepţii, este nordul ţării. Anume acolo se pare că s-a retras întregul dispozitiv de luptă al PCRM, iar capitala lor nu mai este Chişinăul, cu tot cu instituţiile centrale ale puterii de stat, ci Bălţiul. Aşadar, de la războiul imagologic s-a trecut la un atac asupra Constituţiei. După douăzeci de ani de independenţă, Drapelul de stat, adoptat la 7 aprilie 1990 de către primul Parlament al ţării şi confirmat prin Constituţie în 1994, ar fi trebuit să devină demult un simbol îmbrăţişat de toţi cetăţenii ţării. Cu atât mai mult de către un partid care a deţinut puterea opt ani de zile, iar fruntaşii acestuia au jurat credinţă ţării, sărutând Tricolorul. Criza de identitate, cultivarea fobiilor antiromâneşti, ca, de altfel, şi a celor antiruseşti, recursul abuziv la istorie şi exaltarea fie a perioade interbelice, fie a celei sovietice în detrimentul unui prezent şi viitor mai bun pentru Patria noastră comună, reprezintă acel material inflamabil, de care face uz şi abuz astăzi Partidul Comuniştilor, urmat de alte câteva partide mai mici, dornice să se întreacă în obsesii identitare şi exerciţii de patriotism de paradă.

PCRM vrea să fie scos în afara legii sau se îndreaptă involuntar într-acolo?

Acest demers sfidător, orchestrat de PCRM prin autorităţile locale dominate de el, va determina reacţii adecvate sau poate disproporţionate din partea guvernanţilor. Acum aceştia vor avea tot temeiul să-şi realizeze visul de aur de scoatere în afara legii a acestei formaţiuni politice. Dar de această dată nu pentru că este vorba de un partid de factură comunistă şi nu făcând trimitere la retorica de acum doi ani a lui Ghimpu, ci la normele constituţionale, la legile care apără simbolurile statului, la ordinea de drept şi la nevoia de a face uz de toate măsurile coercitive aflate la dispoziţia puterii. A se vedea în acest sens, câteva norme legale, pe care le cităm din Legea privind partidele politice.

Articolul 3. Restricţii vizînd activitatea partidelor politice

(1) Sînt interzise partidele politice care, prin statutul, programul şi/sau activitatea lor,

militează împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale a ţării, valorilor democratice şi ordinii de drept a Republicii Moldova, utilizează, pentru realizarea scopurilor lor, mijloace ilegale sau violente, incompatibile cu principiile fundamentale ale democraţiei.

„Articolul 9. Declararea nulităţii deciziei de înregistrare a partidului politic

Decizia de înregistrare a partidului politic poate fi declarată nulă prin hotărîre a instanţei judecătoreşti competente.”

Astfel, Ministerul Justiţiei va avea libertatea să apeleze la Curtea de Apel ca să dizolve partidul respectiv, iar Curtea Supremă de Justiţie, care se ştie la cheremul cui se află, va menţine fără nici o problemă decizia instanţei ierarhic inferioare. Iar acum atenţie la prevederile din alineatul (1) al articolul 22 al aceleiaşi legi, „Încetarea activităţii partidelor politice” , care stabileşte că „Partidul politic îşi încetează activitatea prin:

c) dizolvarea prin hotîrârea definitivă a Curţii de Apel Chişinău, la cererea Ministerului Justiţiei;

d) declarare a neconstituţionalităţii partidului prin Hotîrâre a Curţii Constituţionale.”

Este oare atât de greu să fie anticipată decizia Curţii de Apel sub bagheta lui Ion Pleşca? Dar a Curţii Supreme de Justiţie sub conducerea lui Mihai Poalelungi? Dar a Curţii Constituţionale sub oblăduirea lui Alexandru Tănase? Nu? Atunci să ne întrebăm, cui serveşte această politică sinucigaşă a PCRM? Evident, numai nu lui însuşi. Sunt conştienţi oare conducătorii acestui partid de riscurile la care îşi expun propria formaţiune politică? O fac din neştiinţă sau îşi conduc armata în mod deliberat spre dispariţie? Personal nu am un răspuns univoc la aceste întrebări.

Scindarea teritorială pe principiul apartenenţei de partid a consilierilor locali –

o iminenţă?

Ce va urma după această aventură de proporţii a PCRM? Degradarea şi destabilizarea situaţiei politice la scară naţională cu consecinţe greu de anticipat? E foarte posibil. Şi dacă dispariţia de pe arena politică a acestui partid poate da satisfacţie tuturor oponenţilor săi, care va fi preţul unei astfel de evoluţii a lucrurilor care pare a fi de neevitat? Una dintre consecinţe ar fi o situaţie fără precedent, când deja nu doar de facto, ci şi de jure legislativul ţării va activa în lipsa unei opoziţii parlamentare. Şi atunci să vedeţi ce câmp infinit de manevră se va deschide pentru oligarhii şi corupţii de la putere!

Urmând logica respectivă, autorităţile sub mandatul AIE se vor vedea nevoite sau vor proceda cu plăcere la dizolvarea acelor consilii locale, care au arborat un drapel pe sediile oficiale, contrar normelor legale. Şi ce poate urma după asta? Nu putem exclude că se va produce un proces de autoproclamare a unei „republici nordice” la un eventual Congres Civic în capitala nordică a ţării, municipiul Bălţi. De această dată riscurile unei secesiuni teritoriale ar marca harta ţării în funcţie de mandatele consilierilor locali comunişti în consiliile respective. Cum va reacţiona Chişinăul în cazul unei astfel de turnuri? Dar Comratul? Dar Tiraspolul? Dar Moscova, Minskul şi Astana? Precedentul georgian din 2008 planează puternic de această dată asupra Moldovei.

Partidul Comuniştilor mai are timp să se oprească. În acest partid sunt foarte mulţi oameni de valoare, patrioţi adevăraţi ai ţării noastre. Confruntările politice trebuie să se desfăşoare în limite rezonabile şi legale. Altminteri, pericolele descrise mai sus chiar va fi greu de evitat.

29 martie 2012

Обсудить