Nazaria Sergiu: Înţelegerea „Rakovskii – Averescu” din 5-9 martie 1918 despre curăţarea Basarabiei de către administraţia şi trupele române şi interpretările ei în istoriografia contemporană

La 7/20 decembrie 1917, după consultaţii cu miniştrii şi militarii săi şi cu trimişii francez, englez, american şi italian, Brătianu a anunţat că aliaţii cer implicarea activă a armatei române în lupta cu bolşevicii. El insista asupra sancţionării de către puterile aliate a încheierii de către România a păcii separate cu Germania şi aliaţii ei cu păstrarea concomitentă a stipulărilor articolelor tratatului din 1916 cu Antanta. Decizia guvernului despre iniţierea ostilităţilor contra trupelor sovietice a fost adoptată şi în noaptea spre 9 decembrie, sancţionată de rege.

La 7/20 decembrie 1917, după consultaţii cu miniştrii şi militarii săi şi cu trimişii francez, englez, american şi italian, Brătianu a anunţat că aliaţii cer implicarea activă a armatei române în lupta cu bolşevicii. El insista asupra sancţionării de către puterile aliate a încheierii de către România a păcii separate cu Germania şi aliaţii ei cu păstrarea concomitentă a stipulărilor articolelor tratatului din 1916 cu Antanta. Decizia guvernului despre iniţierea ostilităţilor contra trupelor sovietice a fost adoptată şi în noaptea spre 9 decembrie, sancţionată de rege.

Aflând despre arestarea Comitetului militar-revoluţionar al Frontului român, asasi¬narea lui Rochal, ocuparea Leovei şi a unor sate basarabene din stânga Prutului şi executarea de către români a membrilor revcomului din Leova, CPAE s-a adresat la 16/29 decembrie 1917 guvernului român prin intermediul ambasadorului său Diaman¬di cu o notă de protest62. Niciun răspuns satisfăcător însă la această notă n-a urmat şi atunci, la 31 decembrie, Guvernul sovietic i-a transmis Guvernului român prin radiou un ultimatum cu cererea de încetare a unor astfel de acţiuni şi de pedepsire a celor vi¬novaţi de ele. A urmat preîntâmpinarea că „lipsa răspunsului la cererea noastră pe parcursul a 24 de ore va fi interpretată în calitate de rupere a relaţiilor şi atunci vom aplica cele mai hotărâte măsuri militare”64.

Deoarece nici după aceasta nimic nu s-a schimbat, la indicaţia lui V.I. Lenin, la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, a fost arestată şi închisă în cetatea Petropavlovsk întrea¬ga componenţă a ambasadei şi misiunii militare române la Petrograd în frunte cu Dia¬mandi65. La Odesa au fost arestaţi consulul român şi întreg personalul consulatului66.

La protestul corpului diplomatic, acreditat la Petrograd, diplomaţii români au fost eliberaţi şi expulzaţi din Rusia, însă relaţiile diplomatice au fost întrerupte pentru 16 ani. Cunoscutul istoric şi publicist român, părtaş convins al „unirii Basarabiei cu pat¬ria-mumă”, C. Kiriţescu menţionează în legătură cu aceasta: „La 26 ianuarie, în urma intervenţiei trupelor române în Basarabia, guvernul Sovietelor rupe relaţiile cu Româ¬nia”69. La Iaşi însă nu s-a reacţionat la această decizie. „Nu ne-a emoţionat deloc această declaraţie, îşi amintea Duca... Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată... Prin urmare, declaraţia de război a guvernului bolşevic era un gest fără consecinţe practice, la care, după cât îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem”70.

Guvernul României, simţind susţinerea Antantei şi a Puterilor Centrale, la 4/17 ianu¬arie, a luat decizia de-a începe un război nedeclarat cu Rusia şi deja peste trei zile tru¬pele lui trec Prutul. La 10/23 ianuarie CEC al Rumcerodului a făcut o declaraţie oficială consulatelor francez, englez şi român la Odesa, în care a calificat acţiunile guvernului regal drept o „încălcare mişelească a dreptului internaţional” şi s-a adresat diplomaţilor cu rugămin¬tea „de a întreprinde paşi pentru a influenţa guvernul român de a-şi retrage imediat trupele în afara hotarelor Republicii Federative Ruse”75. Răspunsul consulilor se reducea la ideea că nu s-a întâmplat nimic serios, ci au avut loc doar nişte incidente mici şi neînsemnate76.

Începând intervenţia antisovietică, românii dezgoleau frontul împotriva armatelor austro-germane, însă comandamentul lor în frunte cu feldmareşalul von Mackensen i-a asigurat că trupele lui nu vor întreprinde vreo ofensivă pe front. În paralel, germanii, pentru a urgenta realizarea scopurilor, au aplicat politica „biciului şi zăhărelului”: pe de-o parte, propuneau românilor Basarabia în schimbul semnării imediate a unei păci separate favorabile lor (adică germanilor), inclusiv cedarea Dobrogei77, pe de alta, îi şantajau cu încălcarea condiţiilor armistiţiului de la Focşani prin scoaterea diviziilor de pe front şi trimiterea lor în Basarabia.

Sărind peste evenimente, vom menţiona că, conform mărturisirilor lui Marghilo¬man80, la 14/27 februarie 1918, în timpul tratativelor României cu blocul austro-ger¬man, nemţii neoficial i-au asigurat pe români că poziţiile lor faţă de Puterea sovietică sunt identice: „Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptaţi contra bolşevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor: avem acum aceleaşi inte¬rese”81.

La 12/25 ianuarie 1918, cu o zi înainte de intrarea armatei române în Chişinău, comandandantul ei, generalul Prezan, a decla¬rat în apelul către populaţia Basarabiei că armatele române au intrat în ţinut pentru „a aduce rânduială şi linişte în satele şi târgurile” basarabene, „punând la adăpost viaţa şi avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor”, şi de-a asigura transportul celor tre¬buincioase pentru traiul armatelor ruse şi române”95. Într-un mod făţarnic el a dezmin¬ţit zvonurile că România ar dori să ocupe Basarabia.

În aceeaşi zi, imediat după ruperea relaţiilor diplomatice, CCP al RSFSR a constatat starea de război între România şi Rusia, menţionând că „oligarhia română a declanşat operaţiuni militare împotriva Republicii Ruse”98. În hotărârea Rumcerodului din 23 ianuarie / 5 februarie 1918 se spunea: „În legătură cu faptul că românii, prin şiretlic, au pătruns în Rusia, au ocupat Basarabia, au prădat satele şi oraşele ei, ţinând cont de faptul că Consiliul Comisarilor Poporului, epuizând toate mijloacele posibile, a rupt orice legături cu România, CEC al Rumcerodului se declară în stare de război cu România”99. La 11/24 februarie Rumcerodul a cerut de la partea română „evacuarea progresivă” a trupelor sale de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, dar a primit refuz100.

Guvernul lui Lenin n-a recunoscut autoritatea românească asupra Basarabiei şi a cerut repetat evacuarea trupelor române. Anume în ianuarie-februarie 1918 au fost dis¬truse forţele Radei Centrale şi ale lui A.M. Kaledin, care în disperare s-a sinucis. Faptul dat a îmbunătăţit serios situaţia Republicii Sovietice, armatele căreia au ieşit la Nistru. Aceasta s-a întâmplat pe fundalul luptelor cu trupele române de ocupaţie, lupte care mai continuau în sudul şi nordul Basarabiei. V.I. Lenin cerea de la comandamen¬tul trupelor revoluţionare „cele mai energice acţiuni pe Frontul român”103.

În această situaţie nu trebuie ignorată nici presiunea diplomatică crescândă a germanilor asupra guvernului Brătianu şi nici poziţia aliaţilor, care sprijinind acţiunile antisovietice ale oligarhiei române, nu-şi dădeau acordul în favoarea semnării păcii se¬parate. Mai mult chiar, la 20 ianuarie (2 februarie), trimişii ţărilor Antantei i-au înmâ¬nat premierului o scrisoare colectivă în care respingeau ideea păcii separate104.

Înţelegând că niciodată nu vor primi acordul aliaţilor la o pace separată cu blocul austro-german, I. Brătianu şi Take Ionescu au hotărât „să-şi păstreze onoarea” şi pentru un timp, până la sfârşitul războiului, să le cedeze puterea (iar concomitent şi „cinstea” de-a semna o pace separată umilitoare) germanofililor în frunte cu Marghiloman105. La 23 ianuarie (5 februarie) 1918 ei au demisionat şi noul guvern a fost creat de generalul A. Averescu106. Sarcina lui consta în tărăgănarea tratativelor pentru a convinge Antanta că încheierea păcii separate de către România este inevita¬bilă107. Dar nici el n-a reuşit să obţină acest lucru.

La 5/18 februarie a avut loc întâlnirea lui A. Averescu cu A. von Mackensen la care, printre alte probleme, nemţii au înaintat următoarea condiţie favorabilă ambelor părţi: întreaga armată română capătă libertate în lupta armată cu bolşevicii, respectiv contra guvernului de la Petrograd, până în acel moment când acest guvern va semna pacea cu Puterile Centrale şi cu România108. Românii aveau nevoie de aceasta pentru acapararea definitivă a Moldovei Pruto-Nistrene, iar germanii – pentru a efectua presi¬uni suplimentare asupra Guvernului sovietic. Feldmareşalul l-a asigurat pe Averescu că România îşi va păstra armata „că o vom putea ţine mobilizată şi întrebuinţa în Basara-bia împotriva bolşevicilor. Eventual am putea fi ajutaţi printr-o cooperare în Rusia”109.

În aceeaşi zi germanii reiau ofensiva pe Frontul de Est şi pun Republica Rusă într-o situaţie extrem de grea. Folosindu-se de aceasta, românii au forţat Nistrul în regi¬unea Râbniţei şi au desfăşurat ofensiva în direcţia Voroncovo, însă au fost complet distruşi. În asemenea condiţii, ieşirea trupelor sovietice la Nistru, rezistenţa conti¬nuă a basarabenilor, presiunea germană şi refuzul aliaţilor de-a permite semnarea păcii separate, guvernul român care iniţial ignora propunerile sovietice şi-a ales o altă linie de comportament.

La iniţi¬ativa lui V.I. Lenin CCP a creat şi a trimis la Odesa „Colegiul suprem autonom pentru afacerile ruso-române”, căruia i-au fost poruncite toate afacerile ce ţin de raporturile Rusiei cu România113. În rezultatul negocierilor dintre reprezentantul Guvernului sovietic H. Rakovskii şi şeful guvernului român A. Averescu, cu participarea interme¬diatorilor occidentali, emisarului francez Arquier şi colonelului canadian D. Boyle, la 5-9 martie 1918 a fost semnată convenţia sovieto-română în care se spunea: „România se angajează să părăsească Basarabia în decurs de două luni... După două luni, în Basarabia rămâne un detaşament de 10000 de persoane, pentru paza depozitelor româneşti şi a liniilor de cale ferată. Îndată după semnarea tratatului, paza Basarabiei trece în mâinile miliţiei locale orăşeneşti şi săteşti. Comandamentul militar român renunţă la dreptul de-a efectua arestări şi de-a executa oricare funcţii judiciare şi administrative, care aparţin exclusiv autorităţilor locale alese”114.

La 23 februarie / 8 martie partea română a declarat că „din ziua aceasta consideră conflicul soluţionat”115. Chiar şi academicianul I.M. Oprea (ce-i drept, combătându-se pe sine însuşi chiar pe aceeaşi pagină116) recunoaşte că „în urma acestui schimb de note ambele părţi au socotit conflictul încheiat”117. În opinia acestui istoric, în februarie 1918, Averescu a acceptat cererea de evacuare a Basarabiei „cu excepţia condiţiei cuprinse în clauza 1, cerând imperios imediata evacuare a Benderului”118. Tot aici autorul menţionează că se prevedea de asemenea eliberarea tuturor românilor arestaţi în Rusia şi a tuturor ruşilor arestaţi în România.

Astfel gândeau şi reprezentanţii sovietici. La 26 februarie / 11 martie ei au telegra¬fiat despre aceasta Sovnarcomului119. La 15 martie H.G. Rakovckii i-a remis lui V.I. Le¬nin o dare de seamă despre activitatea sa care începea cu cuvintele: „Am sosit pentru a izgoni trupele române contrarevoluţionare din Basarabia şi pentru a cataliza mişcarea revoluţionară din România. Din cauza situaţiei catastrofale din sudul ţării, generate de ofensiva austro-germano-ucraineană, am fost nevoit să mă opresc la jumătate de cale şi să semnez cu România un tratat de pace care ne-a asigurat Basarabia”120. „Extrasul respectiv din darea de seamă conţine recunoaşterea faptului, menţionează I. Levit că sarcina [ce stătea în faţa lui Rakovskii] nu se limita numai cu eliberarea Basarabiei de trupele române, dar presupunea şi exportul armat al revoluţiei în statul vecin”121.

La 21 martie, consulul general al României la Moscova, N.G. Gheren, a informat repetat Narcomindelul despre lichidarea „conflictului apărut între guvernul român şi puterea sovietică”. La 31 martie „Izvestia” a informat opinia publică despre acest luc¬ru. La 27 martie CPAE a propus de-a începe realizarea integrală a acestei înţelegeri122. Toate acestea demonstrează recunoaşterea şi aprobarea înţelegerii obţinute şi faptul că nici şeful guvernului român A. Averescu, nici diplomaţii Antantei nu puneau la îndoia¬lă caracterul ei legitim şi necesitatea respectării ei.

Din cauza înrăutăţirii situaţiei militare a Republicii Sovietice, generate de ofensiva germană pe tot frontul, cercurile guvernante ale României regale însă nu şi-au îndepli¬nit obligaţiunile asumate – angajamente, după cum am văzut, confirmate şi de aliaţii occidentali. Constatrea noastră este confirmată şi de concluzia cercetătorului moldo¬vean A. Morari: „Guvernanţii României regale nu şi-au îndeplinit obligaţiunile asumate. Folosindu-se de faptul că trupele austro-germane, făcând cârdăşie cu Rada Centrală, ocupaseră Ucraina şi Moldova din stânga Nistrului, …România a continuat şi a lărgit ocupaţia Basarabiei. Ba mai mult, guvernatorii regatului s-au grăbit să-i dea acaparării tâlhăreşti a ţinutului o iluzie a legalităţii”124.

Cu Anton Morari este totalmente de acord şi americanul Spector: „România nu avea de gând să onoreze prevederile [convenţiei Rakovskii-Averescu], cu atât mai mult, cu cât, în mai puţin de-o lună, a apărut ocazia de-a trece la alipirea formală a Basarabiei. Ocazia a fost oferită de ocuparea Ucrainei de către germani şi de retragerea bolşevicilor”125. A căzut de acord cu el chiar şi academicianul român I.M. Oprea care a recunoscut că ofensiva germană, începută în Ucraina, a servit drept cauză de bază a nerespectării de către partea română a obligaţiunilor sale126.

Dar oricum ar fi, din punct de vedere al dreptului internaţional, semnarea acestui document a însemnat recunoaşterea oficială de către guvernul român că ocuparea Re¬publicii Moldoveneşti a fost un act nelegitim. Ba mai mult, realizarea acordului din 5-9 martie în numele ţărilor aliate a fost garantată de către persoanele oficiale prezente în timpul semnării şi nominalizate mai sus. Astfel, în radiograma guvernului Ucrainei din 7 februarie 1919, în adresa preşedintelui Conferinţei de la Paris G. Cle¬menceau (copia lui W. Wilson) se menţiona că acordul dat „rămâne un act internaţio¬nal semnat solemn şi care obligă nu numai guvernul român, dar şi puterile Antantei, deoarece în timpul ocupaţiei Basarabiei de către trupele române reprezentanţii diploma¬tici ai puterilor Antantei au declarat că ea are un caracter provizoriu şi pur militar”127.

În legătură cu aceasta putem afirma următoarele: „Rămâne un adevăr istoric: actul internaţional – Convenţia sovieto-română din 5-9.03.1918 ...[constituie] o mărturie po¬litico-juridică de netăgăduit: Guvernul român a recunoscut oficial că năvălirea armate¬lor româneşti asupra Republicii Democratice Moldoveneşti în ianuarie 1918 este un act de agresiune, absolut nelegal, ce contravine totalmente normelor de drept internaţional”128.

Anume pentru recunoaşterea de facto şi de jure a acestui lucru îl şi critica I. Duca pe A. Averescu: „Vă închipuiţi ce argument a dat astfel bolşevicilor împotriva noastră. Mărturiseam noi înşine într-un act oficial că ocuparea Basarabiei a fost un act precar... Mă întreb şi astăzi cum a fost cu putinţă ca generalul Averescu să iscălească un asemenea act? ...Dar e adevărat că această nenorocită greşeală e singurul act pe care Rusia îl poate invoca împotriva noastră în chestiunea Basarabiei şi tare mă tem să nu ne pricinuiască într-o zi mari greutăţi”129.

În vara lui 1918, ministrul român de externe C. Arion, de la tribuna parlamentului îl critica pe A. Averescu pentru că „a încheiat pacea cu Rakovskii şi cu Rusia, anga¬jându-se să elibereze Basarabia”. Încercând să demonstreze incorectitudinea acestui pas, el a declarat categoric că „Rusia nu va renaşte niciodată” şi, deci, semnarea cu ea a unor documente diplomatice a fost lipsită de sens130. La aceasta Averescu a răspuns: „Rusia este, fără îndoială, bolnavă, însă Rusia n-a dispărut şi ea va renaşte. Iar noi, o ţără mică, nu trebuie să ne folosim de starea de paralizie în care s-a pomenit vecinul”131.

Şi cu toate că documentele şi mărturiile epocii confirmă acest lucru, în „ştiinţa isto¬rică” românească contemporană sunt destui de aceştia care se fac „a nu observa” însuşi faptul acordului sovieto-român din 5-9 martie 1918 despre curăţarea Basarabiei de către români. Astfel, istoricul Fl. Anghel, încercând să nege faptele evidente, îl critică în legătură cu aceasta pe cercetătorul american Max Beloff: „La Max Beloff, scrie el, apare o informaţie absolut surprinzătoare şi nedovedită (sic!!!) până acum şi anume aceea că în luna martie 1918 România a semnat cu RSFS Rusă un acord care prevedea evacuarea Basarabiei de către trupele române”132. Şi în acest caz avem un exemplu elocvent de „patriotism românesc”, când adevărul nefavorabil concepţiei româniste es¬te în cel mai primitiv mod negat. Averescu şi toată elita românească a timpului con¬firmă acest lucru, iar „istoricul” Anghel „nu recunoaşte” veridicitatea acestor mărturii. Deci, putem reduce un astfel de procedeu de „cercetare ştiinţifică” la teza: „aşa ceva n-a existat, deoarece nu ne convine”...

Este cazul să menţionăm că, acaparând Basarabia, România nu numai că a păşit pe calea confruntării cu statul sovietic – ea de asemenea a încălcat şi obligaţiunile sale de aliat şi acordurile cu Rusia ţaristă. Astfel, la 18 septembrie (1 octombrie) 1914 guvernele ambelor ţări au semnat o convenţie, conform căreia Rusia se angaja să se opună oricăror tentative de-a încălca integritatea teritorială a României şi i-a recunos¬cut dreptul de a-şi alipi regiunile Austro-Ungariei, locuite de români atunci, când cabi¬netul bucureştean va „considerea acest lucru oportun”. Cât priveşte Bucovina, se sti¬pula că divizarea dintre Rusia şi România se va efectua după principiul majorităţii etnice. Cu alte cuvinte, după statul român era recunoscut dreptul asupra unei părţi a Bucovinei. Guvernul român s-a angajat să păstreze neutralitatea favorabilă Rusiei până în momentul încorporării acestor teritorii134.

Din punctul nostru de vedere sunt destul de obiective aprecierile evenimentelor descrise mai sus, efectuate de unii istorici occidentali. Astfel, americanul Lewis Fisher încă în 1930 scria că „ocupând Basarabia care era un teritoriu rusesc, guvernul român a săvârşit o acţiune militară. Bolşevicii s-au răzbunat, rupând la 13 ianuarie 1918 rela¬ţiile cu România şi arestându-l pe trimisul român la Petrograd Diamandi”135. În altă lucrare, acelaşi autor menţionează că Rusia „n-a recunoscut suveranitatea românească asupra Basarabiei, ocupată de către România în ianuarie 1918, atunci când Rusia bolşevică era slabă”136.

Profesorul bulgar G.P. Ghenov menţiona în 1940 că Primul război mondial „s-a ter¬minat defavorabil nu numai pentru învinşi, dar şi pentru Rusia. Românii au profitat de această împrejurare şi au ocupat toată Basarabia, cu toate că, înainte de intrarea în răz¬boi a României, cele două state vecine şi-au garantat reciproc integritatea lor teritoria¬lă. Dorinţa populaţiei basarabene în 1917 era de-a crea un stat independent, însă Ro¬mânia n-a ţinut cont de dorinţa dată şi a anexat cu forţa Basarabia, după ce aliaţii au obţinut victoria... Această anexiune pentru URSS n-are nicio valoare juridică şi Rusia poate cere oricând restituirea Basarabiei”137.

Fracezul François Fejto afirmă că „românii au acaparat Basarabia şi Bucovina, care sunt pământuri ruseşti”138. Compatriotul lui Maurice Vaïsse este de părere că în 1918 România a smuls Basarabia de la Rusia139. Practic identică este şi poziţia germanului de origine română A. Suga: „Acţiunile armate ale României în Basarabia pot... fi califica¬te contrare dreptului internaţional, deoarece trupele române au invadat teritoriul altui stat fără declaraţie de război”. El face concluzia că „ruperea de către Rusia a relaţiilor diplomatice cu România este în corespundere cu normele dreptului internaţional”140.

Din acel moment, menţionează academicianul A. Lazarev, „în faţa României se pune cea mai grea sarcină: de profanare a «legalităţii» anexării ţinutului din punct de vedere al dreptului internaţional”141.

Обсудить