A CUI LIMBA VORBESC MOLDOVENII

Ghidirim Gherasim:
Только озлобленные враги молдовенизма или невежественные люди, не имеющие абсолютно никакого представления об истории молдавского народа и его языка, могут настоять на смене традиционного исторического лингвонима молдавский язык на «румынский».

1. De la începătura moşilor…

Limba se naşte şi în continuare îşi deapănă firul istoriei sale nu altfel decît numai împreună cu vorbitorii săi. E absurdă însăşi ideea cum că un popor ar putea să-şi făurească destinul său istoric, trăind veacuri la rînd într-un vacuum lingvistic, aşteptînd ca cineva de aiurea să-i aducă limbă....

Actul istoric de constituire, la 1359, a statului medieval moldovenesc – Ţara Moldovei a marcat ultimul acord în evoluţia multimilenară a comunităţilor umane din spaţiul dintre Carpaţi-Nistru-Marea Neagră, de transformare a acestora într-un popor unic moldovenesc, vorbitor de limba sa natală, pe care el singur a plămădit-o din mai multe ingrediente, păstrîndu-i esenţa latină. Tot el, după numele de neam- moldoveni, cum era logic şi firesc, şi-a numit propria sa limbă-moldovenească.

Limba maternă a moldovenilor, ca limbă dominantă (comună) de comunicare între reprezentanţii mai multor etnii din spaţiul geografic pomenit, a avut rolul de coagulant în procesul de închegare şi întregire a poporului moldovenesc, afirmîndu-se şi printre factorii de bază, care au contribuit la formarea şi consolidarea statalităţii moldoveneşti.

Neamul moldovenilor, încă la luminatul de zori al existenţei sale, l-a avut pe badea Mior şi pe alţi talentaţi creatori ai eposului popular, care, întru dezamorţirea conştiinţei de neam la moldoveni, au aprins pe acest “picior de plai” candela spiritualităţii moldoveneşti. De atunci, din vremuri străvechi, în ciuda vînturilor năpăstuitoare ce bîntuiau în acest colţişor al lumii, ea va arde necontenit pînă în zilele noastre, confirmînd nu numai prezenţa şi continuitatea în istorie a neamului nostru, dar şi generozitatea geniului său creativ, originalitatea şi individualitatea sa spiritual-etnică, inconfundabilă pe paleta spiritualităţii seminţiilor etnice pămînteşti.

Mai tîrziu, cînd strămoşii noştri au însuşit bucoavnele, tot din sînul acestui neam, s-au iscat mari luminişti şi cărturari, care “cu multă nevoinţă cetind cărţile şi izvoadele – şi ale noastre, şi cele striine” şi aflînd cum a fost “începătura moşilor, de unde au izvorît în ţară”, au scris “letopiseţu nostru cel moldovenescu… ca să rămîie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură: de cele rele să se ferească şi să se socotească, iar dupre cele bune să urmeze, să înveţe şi să se indirepteze”… (Gr.Ureche).

Cea mai de samă învăţătură, pe care generaţii de moldoveni au însuşit-o din tată în fiu din izvoadele vechi, e înaltul adevăr, cert şi categoric ca o axiomă, că de la începătură noi am fost şi am rămas moldoveni, că vatra strămoşească, sau, cum se exprimau cronicarii, “întîiul pămîntului” neamului nostru a fost Ţara Moldovei şi că locuitorii acestei ţări, adică moldovenii, comunicau înde ei, creau balade, cîntau doine şi îşi boceau răposaţii pre limba lor maternă (neîmprumutată de la nimeni, a lor proprie!) – limba moldovenească. Acest proces decurgea în mod firesc, veacuri la rînd, fără ca moldovenii să mai aştepte cînd se vor naşte românii ca să le aducă „limbă română”...

Limba noastră, de la Mioriţa încoace, a fost şi rămîne generatorul spiritualităţii poporului moldovenesc şi, prin această funcţie, ea a propulsat în permanenţă dezvoltarea conştiinţei de neam la moldoveni, care, după apariţia statului moldovenesc, va atinge un grad înalt de maturizare. Acest fapt s-a manifestat prin conştientizarea de către populaţia din spaţiul cuprins în graniţele Ţării Moldovei a datoriei sale sfinte de a-şi apăra cu aceeaşi semeţie şi jertfire de sine nu numai spaţiul habitual şi mijloacele de trai, dar şi valorile spirituale ale neamului – credinţa, limba, datinile strămoşeşti etc. Într-un cuvînt – suflarea sa de neam moldovenesc. De acum înainte, luptele crîncene, pe care le vor purta locuitorii acestor meleaguri împotriva numeroşilor năvălitori străini (printre ei şi valahii, aliaţii aproape permanenţi ai turcilor), capătă un nou sens, înălţător patriotic – cel al luptei pentru apărarea fiinţei de neam a moldovenilor, a graniţelor şi pămîntului Patriei lor – Ţara Moldovei.

Aportul limbii materne la fermentarea conştiinţei de neam a moldovenilor n-a fost ştirbită de faptul că o anumită perioadă de vreme în statul nostru fusese oficializată limba slavonă ca limbă bisericească şi a cancelariei domneşti. Limba de bază în stat rămînea cea vorbită de popor. În toate vremurile talpa ţării grăia moldoveneşte. Dovadă a acestui fapt e creaţia orală a poporului moldovenesc. Rare popoare se pot mîndri cu o asemenea bogăţie folclorică, veche şi de o înaltă ţinută artistică, plăsmuită de strămoşii noştri într-o fermecătoare limbă moldovenească. E impresionantă diversitatea speciilor creaţiei orale a poporului nostru. Legendele, baladele, doinele, poveştile, cîntecele, poeziile, strigăturile, conocăriile de nuntă, colindele şi hăiturile – fără a da de capăt cu această scurtă enumerare – le aflăm cu prisosinţă în patrimoniul folcloric moldovenesc.

Creaţia orală a poporului nostru degajă un profund suflu naţional moldovenesc. Avînd de faţă nişte bucăţi folclorice, cu uşurinţă ne putem convinge de faptul că străbunii noştri se considerau moldoveni.

Unde joacă moldovenii,

Acolo pămîntul geme!

Strigătura pomenită în mod categoric denotă apartenenţa de neam a autorului ei şi a acelora care o strigau. Neîndoielnic, aceştia erau tineri moldoveni, care în puţinele ore de hodină, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare se strîngeau pe maidanul satului la joc. Acolo, prinşi de mîini, flăcăi şi fete îşi demonstrau măiestria în arta dansului, tropăind cu multă însufleţire o “Bătută” ori un alt dans tradiţional moldovenesc. Şi, cum era obiceiul din bătrîni, în ritmul dansului se interpretau cîntece, participanţii la joc se îndemnau înde ei cu chiote, glume şi strigături. Ştiindu-se de moldoveni, pătrunşi de sentimentul mîndriei de neam, în strigăturile lor, cum ne putem da bine sama, ei nu puteau admite o abatere ca aceasta:

“Unde joacă românii

Acolo pămîntul geme”.

Limbajul creaţiei folclorice moldoveneşti, fireşte, nu putea fi nici el altul decît cel al moldovenilor:

La fîntîna bună

Mulţi flăcăi s-adună

*

Foaie verde de harbuz

Ca mîndruţa fete nu-s,

Cînd se rumeneşte bine,

Parcă bagă boala-n mine.

Ş.a.m.d. Aceste şi multe alte bucăţi folclorice, de-ar fi fost create de valahi (români), ele neapărat ar fi trădat specificul graiului (românesc) al autorilor lor. Adică, le-am fi întîlnit în varianta ce urmează:

“La puţul bun

Mulţi flăcăi s-adună”

Ori:

“Foaie verde de pepene verde

Ca mîndruţa fete nu-s…”

Ceea ce, de fapt, e o tautologie deocheată şi-i greu a ne împăca cu gîndul că asemenea expresii de prost gust puteau fi create şi răspîndite în Moldova de artiştii noştri populari, avînd, cum ştim, un simţ poetic foarte rafinat.

Creaţia orală, întîi de toate, e un monument lingvistic de mare preţ. Anticipînd prin vechimea ei respectabilă letopiseţele noastre şi orice alt document scris, ea rămîne singurul izvor străvechi de informaţie, din care ne putem pricopsi cu idei şi cunoştinţe despre ce era şi cum era limba maternă la etapele timpurii ale dezvoltării sale şi, principalul, ne putem convinge de faptul că moldovenii, tot drumul istoriei sale, au grăit moldoveneşte.

Alături de aceasta, operele folclorice mai au şi semnificaţia de documente istorice, conţinînd o largă şi variată informaţie, de o veridicitate perfectă, despre viaţa de toate zilele a poporului nostru din vremuri demult trecute. În ele, ca într-o oglindă a vremii, sînt reflectate evenimentele istorice mai importante, relaţiile cu vecinii (inclusiv împrumuturile de cuvinte), îndeletnicirile economice, uneltele de muncă şi sursele de hrană ale strămoşilor noştri, obiceiurile lor şi, în ultima instanţă, caracterul şi particularităţile sufletului nepereche al moldovanului.

Tot din creaţia orală aflăm că numele de neam – moldoveni – strămoşii noştri l-au purtat din vremurile cele mai îndepărtate.

“Pe un picior de plai,

Pe o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan…” (Balada “Mioriţa” – aproximativ sec. XIII)

Nimeni nu poate nega faptul că balada Mioriţa a fost creată de moldoveni, în limba moldovenească. Poate, numai de aceea Mioriţa astăzi e neglijată şi chiar profanată de către apologeţii antimoldovenismului, care văd în această perlă fără seamăn din zestrea trecutului nostru... “o oaie proastă, care nu-i bună nici de şaşlîc”. Cînd aud de Mioriţa, sufletul lor mărunt şi meschin, vrăjmaş moldovenilor, se zguduie, pentru că ea este o mărturie de netăgăduit, un argument forte al vechimii şi perpetuării în istorie a moldovenilor. Ei urăsc balada şi pentru că badea Mior, autorul ei anonim, sub presiunea unor împrejurări şi fapte reale, trăite şi durute de strămoşii noştri, a fost nevoit să pecetluiască în ea chipul slut de năvălitor şi jăcuitor al vecinului din imediata apropiere dinspre Asfinţit.

“…Iar cel ungurean

Şi cu cel vrîncean

Mări se vorbiră,

Ei se sfătuiră

La apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan

Că-i mai ortoman…”

Aşa că Mioriţa le stă cosmopoliţilor unionişti ca un os de elefant în gît, le încurcă serios iţele în propagarea ideii ”unităţii” de neam a pretinşilor „români de pretutindeni” - argument fals, călărit pe rupte de românizatori în încercările lor cleioase de a-i scoate pe moldoveni din circuitul politic şi etno-cultural, de a le şterge pînă şi numele de ţară, de neam şi de limbă din memoria istorică…

* * *

Firea cumpătată, chibzuinţa moldovanului, conservatismul şi pedantismul lui – cînd e vorba de păstrarea şi continuarea tradiţiilor strămoşeşti – prilejuiesc fericita ocazie de a ne mîndri astăzi cu faptul că moldovenii, spre deosebire de multe alte naţiuni, şi-au păstrat neschimbate, de la obîrşie, de la începătura moşilor pînă în zilele noastre, însemnele de bază ale naţiunii moldoveneşti: numele ţării – Moldova, etnonimul (numele de neam) – moldoveni, denumirea limbii – limba moldovenească. Valahii, de pildă, numai pe parcursul a cîtorva secole de la înfiinţarea statalităţii lor (veacul XIV), şi-au schimbat de patru ori denumirea ţării, chivernisindu-se în acest răstimp şi cu tot atîtea nume de neam.

În ciuda tuturor încercărilor insistente şi agresive ale românizatorilor din afară şi din interior de a ne eticheta neamul cu fel de fel de porecle coloniale (“români”, “basarabeni”, etc.), de a ne schimba denumirea limbii materne şi al plaiului natal, noi am rămas acei, care am fost totdeauna: moldoveni, vorbitori de limba moldovenească, cetăţeni ai Patriei noastre – Moldova.

Numele ţării, neamului, limbii, ca şi cuvîntul mamă, ce poate fi mai scump?! Moldovenii le-au purtat peste veacuri ca pe o icoană sfîntă şi n-au de gînd a le schimba la cheremul cuiva. A face acest lucru înseamnă a săvîrşi cel mai mare păcat în faţa strămoşilor noştri şi generaţiilor ce vor veni după noi.

La început a fost cuvîntul, ne povăţuieşte Sfînta Scriptură. La moldoveni cuvîntul cel dintîi a fost cuvînt moldovenesc. Şi nicidecum japonez, nemţesc, românesc ori al papuaşilor din Micronezia. Dacă cineva nu ştie ce limbă grăiesc moldovenii, apoi nu-i rămîne altceva decît să-i întrebe pe moldoveni, dar nu pe japonezi, nemţi, români sau papuaşi!…

(Va urma)

Обсудить