2. Disciplinată şi trecută la carte…

Nu avem documente şi, prin urmare, nici temei a vorbi de o influenţă cît de cît simţită a limbii valahilor asupra limbii moldoveneşti. Dimpotrivă, anume moldovenii au fost acei, care au influenţat în mod hotărîtor procesul literar-lingvistic din Valahia, iar, mai tîrziu, din România.

A CUI LIMBA VORBESC MOLDOVENII

(continuare)

Formarea statului moldovenesc – Ţara Moldovei a influenţat binefăcător procesul dezvoltării limbii naţionale a moldovenilor, îndeosebi, a limbii scrise (literare). Peste o scurtă durată de vreme după crearea statului, pentru a satisface cerinţele de documentare a activităţii statale în diferite domenii, pe lîngă curtea domnească a fost instituită o dregătorie nouă – cea a logofătului. În cancelaria domnitorului, aflată sub oblăduirea nemijlocită a logofătului, de regulă, erau încadraţi în slujbă cei mai cărturari oameni ai vremii, iscusiţi maieştri în arta scrisului. Anume aceşti oameni, din porunca domnitorilor, au iniţiat scrierea faimoaselor letopiseţe ale neamului şi statului nostru, prin care a fost pusă temelia limbii literare moldoveneşti. Spunem limbă literară pentru că, spre deosebire de limba orală, vorbită de poporul nostru din cele mai îndepărtate timpuri, limba scrisă (a cronicilor, gramotelor, hrisoavelor etc.) era oricum mai disciplinată, şlefuită de cărturari şi supusă anumitor reguli (ce-i drept, încă elementare) gramaticale. Fiind trecută la carte, ea devine limbă-model, limbă a cărturarilor, numită mai tîrziu – literară.

Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce ş.a., îndeplinindu-şi cu cinste datoria de istoriografi ai neamului şi statului moldav, şi-au demonstrat cu mult har şi dărnicie calităţile lor de talentaţi povestitori şi artişti ai cuvîntului scris. De aceea autorii letopiseţelor şi cronicilor Ţării Moldovei, pe bună dreptate, sînt consideraţi totodată şi ca primii noştri scriitori, întemeietori ai literaturii vechi moldoveneşti.

Aşadar, primele pietre în fundamentul limbii literare moldoveneşti le-au clădit, cu multă chibzuinţă şi talent înnăscut, cronicarii moldoveni, începînd cu Grigore Ureche (aproximativ 1592-1647), cărui îi aparţine pionieratul scrierii operelor istorice în limba moldovenească (pînă la el se scriau în slavona veche).

Limba maternă a moldovenilor cu numele ei adevărat de botez – moldovenească o aflăm atestată în mai multe documente vechi, între ele se numără şi Letopiseţul Ţării Moldovei de Gr. Ureche (prima jumătate a veac. XVII). În această operă de însemnătate neordinară pentru istoriografia ţării noastre, cronicarul moldovan nu numai că pomeneşte de limba moldovenilor, pe care o numeşte – moldovenească, dar şi îi consacră un capitol aparte, întitulat: “Pentru limba noastră moldovenească”, considerat şi de savanţii români ca prima încercare în ştiinţa lingvistică europeană de a scrie o lucrare ştiinţifică avînd drept obiect de cercetare o limbă est-romanică. Cei drept, savanţii politizaţi şi complexaţi românăştă se feresc ca necuratul de altarul tămîiat s-o numească cu numele ei istoric – moldovenească. Prin urmare, lingvonimul limba moldovenească, în ciuda opintelilor savantlîcoase ale ideologilor dîmboviţeni, e un nume vechi şi legitim al limbii moldovenilor, avînd toate actele juridice şi tradiţional-istorice în regulă, pe cînd “limba română” e un fenomen lingvistic relativ proaspăt, apărut în veacul XIX, lipsit de tradiţii şi vechime istorică. E un termen artificial şi întîmplător.

Limba valahilor nici chiar la începutul veacului XIX încă nu avea un nume constant, general acceptat de ştiinţa lingvistică. De acest fapt ne convingem citind lucrările filologilor munteni şi transilvăneni din prima jumătate a veac. XIX (Ion Budai-Deleanu, Petru Maior şi alţii), unde aşa-zisa limbă română e numită cu diferite titulaturi flotante, de ocazie, care aşa şi n-au mai dobîndit cetăţenia lingvistică în statul român de mai tîrziu. De pildă: “limba daco-romană”, “valahică”, “latino-valahică”, “daco-latină”, atribuindu-i fără nici un temei chiar şi numele “limba romană” (numai nu română).

Noi, moldovenii, nu sîntem orgolioşi de fire ca românii (“fala şi lauda se trag din neamul valah”, spunea M.Sadoveanu), însă adevărul ar trebui să-l spunem pe faţă. Începînd cu perioadele mai vechi şi pînă în veacul XIX, cînd statul moldav a fost bucăţit în urma războaielor ruso-turce, norodul moldovenesc mereu s-a aflat pe o treaptă vădit mai superioară de dezvoltare a vieţii spirituale, comparativ cu vecinii noştri din Valahia. Întîietatea moldovenilor se observă aproape în toate ramurile culturii şi ştiinţei, dar, mai ales, e covîrşitoare pe tărîmul istorico-literar şi, prin urmare, în dezvoltarea limbii literare. Primele şi cele mai valoroase opere literare, fie sub formă de letopiseţe şi cronici, fie cu caracter literar-artistic (cu tematică laică sau religioasă), au apărut mai întîi în Moldova, pe cînd în Valahia (baştina istorică a românilor) aceleaşi procese literare au fost zămîslite mult mai tîrziu, iar personalităţile ce le-au iniţiat erau prea palide şi în toate privinţele se aflau sub nivelul viguroşilor autori moldoveni.

Nu avem documente şi, prin urmare, nici temei a vorbi de o influenţă cît de cît simţită a limbii valahilor asupra limbii moldoveneşti. Dimpotrivă, anume moldovenii au fost acei, care au influenţat în mod hotărîtor procesul literar-lingvistic din Valahia, iar, mai tîrziu, din România.

“Întîia mare creaţie istoriografică… Ea a exercitat prin excepţionala valoare literară o mare influenţă asupra literaturii române moderne”. Aşa e apreciat “Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Gr. Ureche de colectivul de autori al Istoriei României în date (Bucureşti, 1972).

Un prinos însemnat în promovarea limbii moldoveneşti l-a adus şi biserica din Moldova. Cultivată cu dragoste şi sfinţenie de unii slujitori ai religiei creştine, patrioţi ai limbii moldoveneşti, limba noastră trece pragul bisericii, devenind, alături de slavona veche, limbă oficială a bisericii creştine la moldoveni.

“Limba noastră-i limbă sfîntă,

Limba vechilor cazanii…”- Va constata mai tîrziu A.Mateevici. “Limbă sfîntă” nu e o expresie venită întîmplător pe valul inspiraţiei poetice, nu e un bir plătit sentimentului de înalt patriotism şi mîndrie naţională a poetului. E un adevăr curat, un fapt istoric adeverit. Primii, care au sfinţit limba moldovenească în lăcaşurile Domnului, făcîndu-i drum spre sfintele altare şi transformînd-o în limbă de comunicare a moldovenilor cu Dumnezeu, au fost înaltele feţe bisericeşti din Moldova, mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, neobosiţi propovăduitori ai cuvîntului Domnului în limba maternă. Limba veche moldovenească, în care a fost tălmăcită sfînta scriptură şi rugăciunile, în care se isprăveau înainte vreme, se isprăvesc şi acum slujbele bisericeşti, a rămas neschimbată pînă în zilele noastre. Încercaţi să înlocuiţi limba moldovenească, melodioasă şi plină de duhul smereniei creştine, al împăciuirii sufleteşti din vechile cazanii, din Biblie şi rugăciuni, prin limba română modernă, franţuzită şi înstrăinată a gazetelor românizate de la noi, ca să vă convingeţi şi singuri că aceasta din urmă e o adevărată batjocură asupra cuvîntului Sfintei Scripturi.

Pe segmentul istoric de la primii noştri cronicari, care au clădit fundamentul limbii literare şi pînă la străluciţii clasici ai literaturii sec. XIX, care au desăvîrşit procesul de formare al limbii literare moldoveneşti contemporane, la edificarea şi propăşirea limbii materne şi-a mai dat osteneala o cohortă întreagă de entuziaşti moldoveni – oameni de cultură, scriitori, poeţi etc. Printre ei se înalţă figura unui gigant al gîndirii universale – cea a lui Dimitrie Cantemir. Moldovan din talpă şi din vîrf, domnitor al Moldovei, renumit politician şi om de ştiinţă de talie europeană, filosof, istoric, literat, lingvist, etnograf, geograf, Dimitrie Cantemir vine să-şi pună umărul său de atlet intelectual la dezvoltarea culturii, ştiinţei şi limbii moldoveneşti la sfîrşitul veacului 17 – prima jumătate a veacului 18. Operele marelui învăţat al vremii, scrise în limbile moldovenească, rusă, greacă, latină, traduse şi în alte limbi europene (franceză, engleză, germană ş.a.), alături de aportul lor însemnat la dezvoltarea ştiinţelor umanistice, au contribuit totodată şi la familiarizarea popoarelor europene cu cunoştinţe despre Ţara Moldovei, originea limbii şi neamului moldovenesc, despre tradiţiile şi obiceiurile noastre naţionale. În acest sens, Cantemir a continuat şi dezvoltat ideile începute de cronicarul Miron Costin în capodopera sa De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, dîndu-le acestor idei, cum subliniază şi autorii români, “dimensiuni monumentale”.

Ca şi în toate celelalte cazuri de “împrumuturi”, scribii de istorie de pe malurile dîmboviţene au tras tot jăraticul cantemirean la turta lor românească. Se afirmă, de pildă, cum că Dimitrie Cantemir, fiind ales în anul 1714 membru al Academiei din Berlin, este “cel dintîi român membru al unei academii de ştiinţe”. Că D.Cantemir a scris “prima scriere filosofică românească”, “primul roman original al literaturii române”, “cea mai celebră operă ştiinţifică românească”, “prima biografie istorică alcătuită de un român şi cîte şi mai cîte. Fantezia istoricilor români n-are nici frîu, nici margini. Голь на выдумку богата, vorba rusului…

Aici taman e momentul potrivit ca să deschidem o paranteză şi să vorbim despre un fenomen foarte urît din istoriografia ţării vecine, implantat cu multă rîvnă de către trubadurii-osanalişti ai neamului românesc, chiar din momentul încolţirii acestei ştiinţe în statul român.

Văduviţi de izvoade cultural-istorice proprii, mai ales, la etapele timpurii de existenţă a statului valah, autorii contemporani de istorie a românilor se încumetă a compensa aceste lipsuri cu mituri şi declaraţii făloase, factologic neîntemeiate sau (ceea ce se întîmplă mai des) îşi astupă goliciunea trecutului cu petici rupte din pînza istorică a Ţării Moldovei, cu virtuţi şi valori spirituale create de poporul moldovenesc, atribuindu-le de-a valma pretinsului “popor român”, despre care, în acele vremuri, în toată lumea albă, nimeni (nici chiar valahii!) nu auzise nici zvon măcar. Prin asemenea anacronism şi procedee antiştiinţifice şmechereşti, savanţii români sugerează ideea fantomasgorică cum că încă de pe atunci (pînă la naşterea României!), Ţara Moldovei, cică, ar fi aparţinut statului român, creat cum se ştie, abia în a doua jumătate a veacului XIX. Tot de la acest neam fantomă moldovenii, chipurile, ar fi preluat şi limba maternă!

Adevărul istoric însă ne spune că acest proces a decurs în direcţie opusă. Adică valahii, rebotezaţi mai tîrziu în români, au preluat de la moldoveni limba cultă, scrisă (literară).

În continuare, vom ilustra cele spuse mai sus cu unele pasaje din Istoria României în date, ediţie bucureşteană cu pretenţii academice, elaborată de un colectiv solid de autori, avîndu-l în frunte pe unul din mastodonţii istoriografiei româneşti – acad. C.C.Giurescu.

“1402… Din porunca lui Alexandru cel Bun, Grigore monahul (e vorba de Grigore Ţîmblac, reprezentantul bisericii bizantine în Moldova – n.n.)… scrie prima operă originală a literaturii române (aici şi în continuare sublinierile noastre) “Mucenicia sfîntului mucenic Ioan cel Nou” care a fost martirizat la Cetatea-Albă”.

Cum vedem, pe domnitorul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun, în opinia savanţilor români, l-a torochit “o dragoste” bezmetică faţă de muntenii “hicleni şi necredincioşi”, încît, în toiul luptelor contra acestora, porunceşte monahului Grigore să le scrie adversarilor săi prima operă literară… Că doar cine avea să le-o scrie? Valahii n-au scris opere literare nici la 1402, nici cîteva secole mai tîrziu.

“1504, iulie 2. Moare Ştefan cel Mare. Cu însemnarea morţii lui Ştefan cel Mare se împlineşte prima creaţie laică a culturii române – “Letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”. Redactată din porunca, sub supravegherea, la curtea şi, în unele pasaje, sub dictarea lui Ştefan cel Mare, această scriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoare literară care vor face din cronică genul major al literaturii române”.

Închipuiţi-vă pentru un moment cum ar fi reacţionat însuşi Domnitorul Moldovei, spuindu-i că documentul, la întocmirea căruia domnia sa personal şi-a depus silinţa, nu e al moldovenilor, ci al “românilor” (?!)…

E adevărat că letopiseţul pomenit “a deschis marea galerie a operelor istorice cu valoare literară”, numai că autorii istoriei în date au încurcat adresa acestei galerii. Ea aşa şi n-a mai fost deschisă la români. La făurirea ei s-au trudit tot moldovenii – marii şi harnicii cronicari Gr.Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi alţii, care ne-au lăsat ca moştenire un minunat tezaur cu podoabe fără preţ în istoriografia ţării noastre, operele lor avînd, cum am mai spus, însemnătate tot atît de netrecătoare şi pentru dezvoltarea literaturii şi limbii literare moldoveneşti.

Datorită talentului şi muncii cu osîrdie a cronicarilor noştri, limba moldovenească, grăită şi ocrotită de strămoşii noştri încă din timpuri imemorabile, devine o limbă a cărţii şi cărturarilor (literară). Că românii au privatizat-o şmechereşte de-a gata şi i-a schimbat numele ei de botez, moldovenii nu poartă nici o vină în faţa istoriei.

Pe vremea domniei lui Vasile Lupu (1634-1653) limba moldovenească ocupă locul său legitim şi binemeritat de limbă a cancelariei domneşti (înlocuind slavona), adică, exprimîndu-ne în termeni moderni, a fost decretată în rangul de limbă de stat a Ţării Moldovei…

Un aport însemnat la propăşirea limbii moldoveneşti, perfecţionarea formelor ei literare l-au adus scriitorii moldoveni din prima jumătate a veacului XIX.

„Astfel, pentru limba moldovenească perioada de intensă influenţă a limbii scriitorilor asupra limbii literare trebuie considerat veacul XIX. Limba operelor literare ale scriitorilor, grupaţi în jurul revistei „Dacia literară” (1840): M.Kogălniceanu, V.Alecsandri, Aleco Russo, C.Negruzzi şi a., a avut o înrîurire hotărîtoare asupra limbii literare contemporane atît în privinţa normelor-fonetice, cît şi a celor lexicale şi gramaticale” (N.G.Corlăteanu).

Cu alte cuvinte, patriarhul lingvisticii moldoveneşti contemporane, multregretatul acad. N.G.Corlăteanu vorbeşte de o „înrîurire hotărîtoare” asupra procesului de formare (constituire) a limbii, subliniem – literare moldoveneşti contemporane, referind-o (această înrîurire hotărîtoare) la o perioadă, care a anticipat apariţia pe harta Europei a noului stat cu numele „România” şi a limbii acestui stat, purtînd şi ea un nume de ocazie – limba română.

(va urma)

Обсудить