3. Limba moldovenească – limbă literară şi de stat a României

Înaintaşii moldoveni le-au adus românilor un patrimoniu cultural-istoric nesecat, original moldovenesc, o literatură bogată, o adevărată limbă literară, cu vechi şi viguroase rădăcini adîncite în vechimea istorică, în graiul viu al poporului şi minunata lui creaţie folclorică.

A CUI LIMBA VORBESC MOLDOVENII
(continuare)

Printre mai multe probleme, care cereau rezolvare neamînată după unirea principatelor la 1862, se numără şi unificarea limbilor în statul român, recent constituit. Mai corect ar fi s-o numim problema sintezei unei variante lingvistice comune în baza celor două limbi înrudite, vorbite separat sute şi sute de ani în Ţara Moldovei şi Valahia, variantă, care să servească, de acum înainte, de limbă oficială unică literară şi de stat a Principatelor Unite Moldova şi Valahia (numele iniţial al României).

Înainte de a trece la dezvăluirea temei propriu-zise, vom pomeni despre incursiunile istoricilor români în sfera lingvistică cu afirmările lor de bravadă, în stil pretutindenist mare-românesc, cum că limba română cică, “singura urmaşă a latinei vorbite”, apare la începutul secolului X “pe deplin constituită, încît evoluţia ei ulterioară îi va înregistra puţine modificări” (sic!). – Vezi Istoria României în date, p.55. De fapt, e o pocnitură de petardă cu care istoricii bucureşteni au hotărît să zguduie atmosfera lingvistică. Nu ştim cît de perfectă şi literară era “româna” vorbită de “vlahii chervănari”, care “l-au ucis pe David, fratele lui Samuel” (în acest context, într-o cronică bizantină din sec. X valahii sînt pomeniţi pentru prima dată), însă e prea cunoscut faptul că intelectualitatea moldovenească din dreapta Prutului, integrîndu-se în a doua jumătate a veacului XIX în “spaţiul cultural românesc”, au găsit acolo o limbă română aflată într-o stare de plîns cu sughiţuri, din cauza vîntoaicelor lingvistice dărăpănătoare ce băteau necontenit dinspre şcolile lingvistice transilvănene şi chiar din sînul Academiei Române. Embrionul ştiinţei lingvistice a fost conceput de filologii români în modul cel mai pervers, încît de n-ar fi intervenit lingviştii, scriitorii şi oameni de cultură moldoveni ca să-l avorteze, din el avea să se nască un monstru limbistic, o anti-limbă moldo-română, artificială şi neînţeleasă de popor. E vorba aici de curentul etimologic, numit “latinist”, ce bîntuia în filologia românească, care din start a sucit ştiinţa despre limbă la români, debusolînd-o şi cîrnind-o pe o cale cu totul anapoda.

Către mijlocul veacului 19 apar primele lucrări de lingvistică românească realizate de Timotei Cipariu, Augustin Treboniu Laurian şi alţi întemeietori şi partizani ai aşa-numitei şcoli transilvănene de lingvistică etimologică. Autorii pomeniţi şi-au pus în faţa lor un scop pretenţios şi absurd de a le întoarce românilor latina vulgară (de aici au căpătat denumirea “latinişti”), de a “curăţi” limba de slavonisme şi alte cuvinte de origine nelatină şi a restabili formele iniţiale, cică “nobile”, “necorupte” ale limbii valahice.

În lucrarea sa “Tentamen Criticum…”, apărută la Viena în 1840, A.T.Laurian însăilează principiile acestui prototip hibrid şi anacronic al limbii vechi, cică valahică, care, de fapt, era o copie a latinei vorbite în epoca lui Traian, considerată de autor ca variantă „optimă” pentru româna modernă.

Un an mai tîrziu, apare lucrarea lui T.Cipariu “Principia de limba şi de scriptura”, în care autorul dezvoltă şi cimentează temelia acestor idei pseudoştiinţifice ale latiniştilor.

Gheorghe Panu, contemporan al acestor bazaconii lingvistice, ne mărturiseşte ce variantă de limbă propunea autorul lucrării “Principia de limba şi de scriptura”, reproducînd conceptul ei în termeni proprii lui Cipariu: “El (Cipariu – n.n.) zice că semtiesce mai multu lips’a de a reduce limb’a la una forma mai omogenia, mai primitiva… şi apoi de a reînsufleti mortele, uitatele, paresitele forme, cuvente şi semnari; a lepeda slovenismele etc. şi în loculu loru a pleni cu termeni luati, cuandu alte funtane ne voru lipsi, dein dialecte romane, a togmi cele împromutate dupa formele şi esemplele ce ne înfacieza structur’a limbei er’nu dupa linsoritatea buzelor, dupa placutulu oriechiloru…”

Iată nişte “perle” – doar cîteva pilde luate din dicţionarul limbii “române” ticluit de Laurian şi Massim: abiecere, abluire, aborire, abscindere, aclion,. addere, adegere, aditare ş.a.m.d.). Adică, se întroducea un fond lexical artificial al unei limbi moarte, neînţeleasă şi nevorbită de nimeni.

Antrenările pseudoştiinţifice ale latiniştilor nu erau, cum s-ar crede, numai un experiment, o încercare nefericită a unor savanţi rataţi, care puteau fi trecuţi cu vederea, fără a le lua în samă ghiduşiile lor savantlîcoase. Ei se puseseră pe treabă cu toată seriozitatea, intenţionînd să-şi ducă pînă la capăt planurile lor absurde.

Activitatea latiniştilor a provocat un adevărat cataclism lingvistic în societatea românească, deoarece opintelile lor aberante şi ultraretrograde au fost susţinute de înaltele foruri ştiinţifice româneşti şi de cercurile guvernante din statul român. E destul să pomenim aici faptul că Academia Română, fără rezerve, cu mare satisfacţie chiar, intră în apele tulburi ale acestui curent, însărcinîndu-i pe cei mai radicali latinişti –Laurian şi Massim – cu elaborarea dicţionarului pretinsei limbi “române moderne” despre care pomenisem mai sus. În acelaşi timp, ministrul de Instrucţie al României, pe atunci generalul Tell, vine cu mîna sa potentă de general şi ministru, să încheie cercul vicios în jurul graiului românesc. În 1872, în baza propunerilor Academiei Române, Tell emite un ordin prin care decretează introducerea ortografiei “noii” limbi româneşti în calitate de obiect de studiu obligator în toate instituţiile de învăţămînt din ţară.

Prin această măsură limba latiniştilor, cu puţine restricţii, a fost legalizată. Mai rămînea un fleac, o scurtă scurgere de vreme ca limba “nouă”, cultivată pe toate căile, să devină limbă literară (oficială) a românilor.

Cu această zdohnitură lingvistică, dezgropată din mormintele epocii lui Traian şi împopoţonată din gros cu neologisme, furate din limba franceză, bomondul ştiinţific românesc ieşise la claca lingvistică moldo-română, la care trebuia găsită o soluţie împăcată în privinţa unui model unic de limbă literară şi oficială (de stat) a României.

Pe cînd românii căutau potcoave de cai morţi pe tărîmul lingvistic, în altă parte a statului nou-născut – în Iaşii moldovenilor, care după unire, decenii la rînd, va deţine faima de capitală culturală a Principatelor Unite, situaţia lingvistică era cu totul alta, diametral opusă, la drept vorbind. Cum s-ar putea deduce din nota cronologică istorico-lingvistică a Dicţionarului de lingvişti şi filologi români (Bucureşti, 1978), precum şi din alte surse ştiinţifice româneşti, vederile intelectualităţii moldoveneşti erau adînc înfipte în tradiţiile multiseculare de dezvoltare ale limbii literare moldoveneşti şi se rezemau pe următorul concept (generalizat în baza acestor surse): limba şi în continuare trebuie păstrată şi ocrotită în forma ei actuală, aşa cum ea a ieşit din frămîntarea poporului, din procesul îndelungat al evoluţiei sale istorice. Slavonismele şi alte cuvinte de provenienţă nelatină, pe care poporul le-a încetăţenit în limba sa, trebuie păstrate. Orice metode radicale, orice intervenţie chirurgicală samovolnică în procesul firesc şi natural de evoluţie al limbii e contraindicată sănătăţii ei.

Curentul tradiţionalist popular al intelectualilor ieşeni insista, de asemenea, în adoptarea unei ortografii fonetice simple şi clare, combătînd schimonosirile în această materie ce veneau din partea propovăduitorilor concepţiilor “purismului fonetic” (şcoala lingvistică în frunte cu Aron Pumnul).

Cu alte cuvinte, savanţii lingvişti şi oamenii de cultură din Moldova luptau pentru păstrarea limbii moldoveneşti, plăsmuită de popor şi înaintaşii lui de-a lungul multor veacuri, de la Mioriţa încoace.

În aceste împrejurări, cînd părţile se situaseră pe poziţii contrare, stînd întoarse cu spatele una spre alta, de o conlucrare fructuoasă cu savanţii români întru aflarea unei soluţii “împăcate” în problema limbii nu putea fi nici vorbă.

Într-adevăr, încăierarea dintre cele două curente a fost cumplită. Latiniştii, cu limba lor monstruoasă, dispuneau de mari resurse administrative, fiind susţinuţi, cum pomenisem mai sus, de elita ştiinţifică a academiei bucureştene şi de administraţia statală. Moldovenilor le lipseau aceste resurse, însă, în ciuda acestui fapt, şansele lor de a ieşi învingători din lupta lingvistică, din start, erau covîrşitoare şi nu stîrneau nici o boare de îndoială. Şi iată de ce…

În primul rînd. Limba moldovenească literară nu avea un concurent real în statul român. Superioritatea ei era asigurată nu numai de întreaga istorie, adică de bogatele tradiţii de dezvoltare, dar şi de situaţia literar-lingvistică de moment. În a doua jumătate a veacului 19, tocmai în perioada de constituire şi consolidare a statului român, în fostul Principat al Moldovei (Moldova din dreapta Prutului), procesul de multe veacuri de dezvoltare a limbii literare moldoveneşti atinge culmi apogeice, datorită unor meşteri-fauri ai cuvîntului, care au creat opere artistice într-o moldovenească literară şlefuită pînă la strălucirea Luceafărului.

Urmînd tradiţiile cronicarilor şi înaintaşilor noştri din trecut, scriitorii clasici din Moldova: Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Eminescu – ca să-i pomenim numai pe cei din vîrf – folosind limba simplă a poporului, au meşterit podoabe artistice de o frumuseţe nemaiîntîlnită pînă atunci. Ei n-au căutat să născocească o altă limbă elitară, mai “delicată”, mai latină sau mai nu ştiu cum, s-o înstrăineze de popor. E cunoscută dragostea fără samăn a titanilor literaturii clasice moldoveneşti ai veacului 19, cultul lor, aproape religios, pentru limba ţăranului, pentru creaţia populară şi pentru tot ce e legat de viaţa şi tradiţiile omului de la pămînt. Anume în limpezimea cristalină, în caracterul adînc popular constă tot farmecul limbii creaţiei lor.

Românilor nici prin vis nu li s-a arătat o asemenea minune ca, odată cu alipirea la România a acelei bucăţi de pămînt moldovenesc dintre Prut şi Milcov, să le cadă, pe neaşteptate, ca din cer, atîta mană sufletească. Pe pîrloaga spirituală românească, cu glia înţelenită şi crăpată de secetele cumplite tradiţionale, deodată parcă a plouat cu luceferi. Înaintaşii moldoveni le-au adus românilor un patrimoniu cultural-istoric nesecat, original moldovenesc, o literatură bogată, o adevărată limbă literară, cu vechi şi viguroase rădăcini adîncite în vechimea istorică, în graiul viu al poporului şi minunata lui creaţie folclorică. Cum să nu cîştige bătălia această limbă?!

În al doilea rînd. În apărarea limbii sale strămoşeşti s-a ridicat întreaga obştime intelectuală din Moldova. Primii, care au intuit marea primejdie pentru soarta de mai departe a limbii noastre şi care s-au pronunţat cu tărie şi indignare contra experimentelor sadiste ale măcelarilor lingvistici asupra limbii vii a poporului, au fost Constantin Negruzzi, Aleco Russo, Mihail Kogălniceanu. În urma lor, ca un val puternic, împotriva vătămătorilor limbii s-a ridicat întreaga intelectualitate moldovenească, în majoritate, strînsă în jurul principalei redute culturale ieşene – societatea Junimea şi revistei sale Convorbiri Literare, ultima “cea mai prestigioasă publicaţie din ţară” (G.Topîrceanu), condusă de vestitul critic literar G.Ibrăileanu – “cel mai vechi moldovan dintre noi” (M.Sadoveanu).

Printre cei mai onoraţi şi robuşti membri ai Junimii îi aflăm pe Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Eminescu care, deşi în direct rareori se implicau în discuţii teoretice asupra limbii, însă prin însăşi limbajul operelor lor, îngemănat cu cel al creaţiei populare, au susţinut, ca nimeni alţii, curentul tradiţionalist popular al moldovenilor. Alături de marii scriitori, calităţile lor de adevăraţi ostaşi ai acestui curent şi-au manifestat mai mulţi junimişti – oameni de cultură, filologi, istorici, jurnalişti. Dintre toţi aceştia, ca lingvist-teoretician, polemist şi luptător înflăcărat pentru cauza limbii noastre, primează, totuşi, Alexandru Lambrior. Născut la ţară, într-un sat din apropierea Humuleştilor lui Creangă, Lambrior, ca şi pămînteanul său, era un fan neînduplecat al graiului popular. Fiind un specialist de mare forţă şi autoritate în cercul junimiştilor, lovea cu pricepere în adversari, apărînd cu un impresionant stoicism fiecare expresie, fiecare cuvînt al graiului natal, de tentativele “purificatorilor” limbişti.

- Voiesc ca să vorbim o limbă curată, iar nu o limbă stîlcită şi schimonosită ca cea de astăzi, - se avînta în discuţii cu oponenţii săi A.Lambrior. – Cînd am cuvîntul “noroc”, de ce să întrebuinţez pe acela de “fortună”, cînd am cuvîntul “prieten”, de ce să-l înlocuiesc cu “amic”, cînd am “dragostea”, ce-mi trebuie “amorul”, cînd am cuvîntul “dar” pentru ce să introduc pe acela oribil de “cadou”?…

Avînd în spatele ei un detaşament de apărători devotaţi cauzei limbii materne, curajoşi şi hotărîţi, cum era echipa de intelectuali moldoveni din Iaşi, cu scriitori şi specialişti de mare autoritate şi influenţă în întreaga ţară,limba moldovenească era sortită la succes şi biruinţă.

În al treilea rînd. Un factor foarte însemnat pentru soarta de mai departe a curentului moldovenist şi, prin urmare, a limbii moldoveneşti în statul român, a fost părerea şi poziţia păturilor largi populare în problemele limbii. După cum ne mărturiseşte vestitul lingvist, academicianul Al.Graur, “etimologismul exagerat (curentul latinist – n.n.) a stîrnit proteste din partea multor intelectuali, mai ales, din partea scriitorilor… şi au trezit interesul maselor din Moldova şi Muntenia”.

Problema limbii se discuta foarte aprins şi la curţile boiereşti, şi la bordeiele ţărăneşti. Teama de a se trezi peste noapte cu o limbă pocită şi neînţeleasă de masele populare nu i-a lăsat indiferenţi pe oamenii de concept sănătos. Spre marea noastră fericire (şi a românilor, de asemenea!), dintre cele două variante propuse, pe de o parte, de elita ştiinţifică, românească cu susţinerea administraţiei statale şi, pe de altă parte – cea propusă de intelectualitatea moldovenească, masele au ales varianta curentului moldovenist. Adică, limba moldovenească. Că limba moldovenească românii şi chiar unii intelectuali moldoveni, de concept unionist, au rebotezat-o cu numele “limbă română” – dacă şi ar însemna ceva, apoi numai ca o dovadă în plus că lingvonimul limba moldovenească ca şi etnonimul moldoveni, imediat după unire, au fost cu multă stăruinţă tabuizate în statul român, ideologii valahi, de mînă cu recruţii lor unionişti din Moldova, dezlănţuind o campanie de proporţii greu de închipuit de denaţionalizare şi romînizare (muntenizare) a etniei moldovenilor. Aici nu e vorba de noul lingvonim artificial (limba română), ci de esenţa problemei, repetăm: masele au ales limba tradiţională a moldovenilor, limba literară moldovenească, asupra căreia, cum am notat în capitolele anterioare, cărturarii moldoveni, veacuri la rînd, s-au trudit în sudoarea frunţii.

Şi n-ar trebui să ne mire faptul de ce valahii au preferat limba noastră şi nu cea propusă de intelectualitatea lor.

Iată un fragment dintr-o poezie a poetului român Eliade, scrisă în pretinsa română “nouă”:

“D-atîţi ş-atîţia secoli un geniu te protege

Ca scutitorul angel şi mystic ca o sphynge

Aquesta e credinţa que avuşi d’eterna lege

Quõ bunele principe dau consequinţ’ mai bune

Quõ queea quare semeni; aqueea vei culege…”

Acum puneţi alături de această bucată orice poezie a lui Eminescu (“Ce te legeni”, “Somnoroase păsărele”, “Codrule, codruţule”, “De ce nu-mi vii” ş.a.m.d.) şi comparaţi limba acestor doi poeţi ca să vă daţi sama şi singuri care limbă putea să placă mai mult oamenilor din popor, fie ei chiar de zece ori valahi.

Limba mustoasă şi plină de farmec a clasicilor moldoveni (moldovenească, nu alta!) le-a plăcut nespus românilor fiind primită cu brio de cititorii din Valahia. Poveştile lui Ion Creangă românii, aproape lipsiţi de frumoase tradiţii literare, le citeau cu nesaţ dintr-o răsuflare. Ce-i drept, limba neaoşă moldovenească a marelui povestitor humuleştean era însuşită de ei cu ajutorul unor glosare (dicţionare) tălmăcitoare moldo-române ce însoţeau în subtext operele scriitorilor moldoveni editate atunci în Bucureşti. Mihail Sadoveanu, mărturisind despre acest fapt, făcea şi un extras de cuvinte din aceste glosare ce se conţinea într-o ediţie bucureşteană a Amintirilor din copilărie şi a altor lucrări ale lui Creangă.

Iată cîteva dintre ele: prund, cocostîrc, sfadă, horn, curechi, holtei, o leacă, o ţîră, pită, jumere, oloi, mîţă, nănaşă, a sudui, bade, moare (de curechi etc.), laz, ciubăr, ogradă, curte (reşedinţa boierului), hîrtop, hărmăsar, hat, ladă, bună-vreme! (salutare de sară), omăt, negură, hodină, bunic(ă), moşneag, mătuşă, pe brînci, faur, măi!, a vărui, rînză, rărunchi, colb, fîntînă, pîntece, uliţă şi multe alte cuvinte.

Datorită operelor clasicilor moldoveni, limba moldovenească a fost însuşită de toată populaţia ţării, devenind limba literară a întregului popor român. S-a produs acest fenomen în mod firesc, fără amestec şi presiuni din afară asupra procesului lingvistic, spre deosebire de anii `90 ai secolului XX cînd pretinsa limbă română a fost întrodusă în Republica Moldova cu forţa, prin metode legionare. Astfel, limba moldovenească literară s-a impus societăţii româneşti singură de la sine, prin potenţialul său lăuntric, prin frumuseţea sa. Marii maieştri ai cuvîntului moldovenesc, prin creaţiile lor, au dovedit obştimii româneşti care limbă e superioară în statul proaspăt constituit, care limbă are mai vechi şi mai solide tradiţii literar-lingvistice şi, prin urmare, are toate calităţile, meritul şi dreptul de a fi acceptată ca limbă literară comună a moldovenilor şi valahilor şi, totodată, ridicată în rangul de limbă oficială (de stat) a României.

Strînse la gard de situaţia lingvistică, realmente creată în ţară, autorităţile politice şi academice ale României au fost nevoite să-şi retragă intenţiile sale în privinţa limbii “noi” a valahilor şi să accepte, în cele din urmă, limba moldovenească veche şi veşnic nouă, ca limbă oficială a statului român. Numai că… Numai că i-au schimbat numele şi veşmîntul. În continuare, au mai pocit-o niţel şi la faţă, îngunoioşind-o cu străinisme. Şi nu de mare nevoie. Aşa, pentru orice eventualitate. Ca să nu samene prea mult cu mam-sa, să nu bată la ochi moldovenismul ei…

Au făcut, s-ar părea, un lucru de nimic, un fleac. Dar cît de mult trage acest fleac pe cîntarul mîndriei naţionale mare-româneşti, pentru ideea dominantă a înălţării cu orice preţ a neamului românesc şi pentru străduinţele românilor de a-i îngropa pe moldoveni cît mai adînc în ţărîna uitării...

(va urma)
Обсудить