Domnul Pătlăgică şi lingvomanii romînizatori de pe Bîc...

Lingvonimul „limba romînă” e artificial şi străin poporului moldovenesc. Dincoace de Prut a fost zămîslit ca prima ţintă bătută în trupul neamului moldovenesc, ridicat de colonizatorii romîni pe crucea răstignirii ca, mai apoi, să-i poată bate cuie coloniale mai măşcate, mai nimicitoare: „romîni basarabeni”, „neam romînesc”, „stat romînesc”, „provincie romînească – Basarabia”.

Tot tărăboiul şi sfîrleaţa rău mirositoare în jurul denumirii limbii noastre strămoşeşti, stîrnită de forţele cosmopolite şi duşmane neamului şi statalităţii moldoveneşti, n-au nici un temei ştiinţific, tradiţional-istoric şi, la drept vorbind, n-ar fi costat o ceapă degerată de nu s-ar fi implicat şi în această afacere colonizatoare înalte feţe politicandre, cu bîzdîc conchista­dor-expansionist din statul vecin.

Lingvonimul „limba romînă” e artificial şi străin poporului mol­dovenesc. Dincoace de Prut a fost zămîslit ca prima ţintă bătută în trupul neamului moldovenesc, ridicat de colonizatorii romîni pe crucea răstignirii ca, mai apoi, să-i poată bate cuie coloniale mai măşcate, mai nimicitoare: „romîni basarabeni”, „neam romînesc”, „stat romînesc”, „provincie romînească – Basarabia”.

Guvernanţii romîni îşi dădeau bine sama că în terenul, neprelucrat cu limba romînă în grafie latină şi cu istoria romînească, ar fi fost impo­sibilă reuşita unui blitz Krieg ideologic în Republica Moldova. Iar carul spiritual colonizator mareromînesc, trecînd Prutul, imediat s-ar fi înglodat pînă la butucul roţilor. Fără grafie latină n-ar fi fost cu putinţă cucerirea în regim de urgenţă a învăţămîntului public, nici căratul cu eşaloanele a literaturii ideologice în scopul complexării generaţiei în creştere cu dogme unioniste romîneşti.

„Cu şcoala vom cuceri ţara întreagă!” - aceasta era lozinca vre­mii, destăinuită şi de un grup de generali rezervişti din cohorta mareşalu­lui fascist Ion Antonescu, la o întîlnire „de suflet” („cafea de vineri”) cuoberşulerul Constantin Tănase şi alţi gazetari apatrizi de la ziarul lui de pe atunci „Flux” (august 2000).

Intenţiile neocolonizatoare ale oligarhiei politice bucureştene s-au potrivit de minune cu interesele meschine de grup ale scribilor de pe malu­rile Bîcului, licheişti şi profitori, care demult visau la un areal mai lăţit de răspîndire a producţiei lor artistice mediocre. Le încurca „chiriliţa” pentru a-şi unge bucata de pîne şi cu nişte untişor din ţara vecină.

Şi de ce diriguitorilor mareromîni le produce atîta alergie şi durere de cap, în exclusivitate, numai partea formală a problemei, adică denumirea limbii, neglijind cu desăvîrşire esenţa fenomenului Limba Moldovenească: specificul acestei limbi, tradiţiile istorice diferite şi împrejurările osebite în care s-a plăzmuit graiul nostru; deosebirile în fondul lexical, cauzate, în parte, de influenţe diferite din exterior şi, fără a mai întra în alte detalii – părerea şi vrerea poporului, la urma urmei?! Care forţe supranaturale pot lipsi un popor de limba sa maternă?!

Chiar să fie atît de chiombi guvernanţii romîni ca să nu-şi dee sama de neghiobia diplomaţilor săi, care au alergat la Bruxelles cu jaloba-n pro­ţap, cerînd de la organismele europene (poate chiar şi de la NATO să in­tervină cu rachetele lui) ca limba moldovenească să fie zătrită şi exclusă din nomenclatorul lingvistic al UE?! Oare nu e o ruşine pentru toată clasa politică bucureşteană asemenea demersuri din partea unor troglodiţi poli­tici, integraţi în pripă în UE, dar neatinşi încă de civilizaţia şi mentalitatea europeană?!

O tîmpenie lată pentru ştiinţa lingvistică romînească a însemnat şi întroducerea în alfabetul latin a unei litere parazit care este î din a (â). Astfel şovimismul şi fudulismul valah şi-au raportat prezenţa şi în alfabe­tul latinesc!

Şi de ce pe securiştii romîni ar trebui să-i doară mai tare în cot, de numele „corect” al limbii poporului moldovenesc?! Că doar anume Servi­ciul de Informaţii Externe (SIE) şi Serviciul Romîn de Informaţii (SRI) au fost acele structuri „ştiinţifice”, care au alergat înaintea academiilor, orga­nizînd cu ajutorul agenturii sale din diaspora romînească din ţările apusene „congrese internaţionale” în ţara noastră pentru a ne impune lingvonimul „limba romînă”. Tot prin agentura de influenţă securistă aceste servicii au stîrnit vălvătaia propagandistică în jurul acestei probleme în presa romî­nească (plătită de romîni) din Republica Moldova.

Cu ce se deosebesc metodele „civilizate” de astăzi de cele practi­cate de români la 1918? Cînd limba română şi grafia latină au fost aduse în Republica Democratică Moldovenească pe vîrful baionetelor de către soldaţii celor patru divizii invazoare româneşti, menţinîndu-se aici acurat atîta timp, cît au fost păzite de soldaţii români (22 de ani). Cît de doriţi erau „oaspeţii” români şi limba lor de moldovenii din spaţiul pruto-nistrean ne mărturisesc numeroase documente ale Siguranţei din acea perioadă. Iată unul din ele:

nr.48 din 27.01.1918

Serviciul Siguranţei M.C.G. (Marelui Cartier General – n.n.)

Suntem informaţi că în ţinuturile Orheiului din cauza că la biserici şi la şcoli se citeşte româneşte s-a pornit ura contra preoţilor şi învăţători­lor, care părăsesc satele şi se refugiază în cele cu armată....

Şeful Serviciului

Director – N.Drăguţescu

Limba moldovenească din Rîm (dar nu din Bucureşti!) se trage. Acest adevăr cu putere de axiomă l-au constatat luminiştii şi cronicarii noş­tri încă din vremuri îndepărtate (pînă la naşterea romînilor!) şi astăzi n-are nevoie de revizuire din partea agenţilor securişti romîni.

Că doar ce înseamnă „limbă romînă”, la urma urmei? Ceea ce romînizatorii numesc „limba romînă” nu e altceva decît un surogat de lim­bă alcătuit din împrumuturi, o limbă a nimănui. Citiţi mai cu băgare de samă orice dicţionar al pretinsei limbi romîne moderne ca să vă convingeţi de acest fapt vădit. Iată doar cîteva exemple luate din Dicţionarul de sino­nime, întocmit de Gh. Bulgăr (Bucureşti, 1995):

Abandon − părăsire, renunţare; abdica – a renunţa; abject – ti­călos, josnic; abil – iscusit, dibaci; abroga – a anula, a desfiinţa; acalmie – linişte, pace; adiacent – alăturat, anexat; admirabil – minunat, încîntă­tor, fermecător; amploiat – funcţionar; amuzament – petrecere, distracţie; anost – plictisitor; apanaj – bază; branşă – ramură, domeniu; bruiaj – tul­burare; bruion – ciornă, schiţă; ş.a.m.d.(ca să nu cităm aici întregul dicţio­nar). Spuneţi-mi ce e „romînesc” în cuvintele evidenţiate prin cursiv? Ce tradiţii folclorice sau literar-lingvistice au ele în limba valahilor (mai tîrziu a romînilor)? Găsiţi-mi în Muntenia măcar o zicală populară, o expresie folclorică, unde şi-ar afla loc aceste şi alte mii de cuvinte de împrumut, ca să ne putem îndreptăţi în faţa „adevărului” că ele ar fi „romîneşti”.

Cum putem noi, moldovenii, avînd o limbă cu tradiţii atît de bo­gate, s-o schimbăm pe o limbă, zisă „romînă”, aproape străină la ea acasă? O limbă care n-are tradiţii istorice, nici faţă (individualitate) naţională, al­cătuită din adunături de cuvinte vagabonde, cărate cu nemiluita din străi­nătate (slavă Domnului, pă degeaba!) absolut fără noimă, neştiind nici o măsură.

Marele cîntăreţ al limbii moldoveneşti, poetul şi preotul Ale­xei Mateevici, în studiul său lingvistic, scris în limba rusă – „Моменты церковного влияния в происхождении и развитии молдавского языка”, publicat în revista „Кишиневские eпархиальные ведомости” din anul 1910, referindu-se la limba slujbelor bisericeşti din Moldova şi Valahia pe care o numeşte absolut corect – Moldovenească, dezaprobă categoric procesul de înstrăinare a limbii vorbite de popor, îngunoieşirea ei cu „galis­me” şi latinisme, iniţiat de filologii latinişti. Aceştia din urmă, după părerea autorului publicaţiei pomenite, „au schimonosit limba norodului, lipsind-o de fizionomia ei naţională”. Tot aici, A.Mateevici vorbeşte cu mîndrie despre faptul că moldovenii basarabeni şi-au ferit limba moldovenească a bisericii („церковно-молдавский язык”) de aceste influenţe păgubitoare străine, „păstrîndu-i curăţenia şi originalitatea ei începătoare”.

Mai tîrziu, patriotul înflăcărat al limbii moldoveneşti, autorul ne­întrecutei opere „Limba noastră”, va scrie poezia „Unora” (de care romînii se feresc pînă astăzi, evitînd publicarea ei) în care se conţine o satiră uci­gătoare la adresa deformatorilor lingvistici din Valahia şi Transilvania. Iată un fragment:

„Noi nu ne înţelegem: din sine limba creşte,

Nevoie nu mai are de ajutor străin,

Din sine prinde floare, din sine se-nnoieşte,

Cînd nu-i atingi temeiul puternic şi bătrîn”.

Mult regretatul Girgore Vieru – cel de pînă la ‘90 care încă nu cu­noştea preţul galbenilor romîneşti – chema să vorbim cu toţii limba mamei, curată şi frumoasă, „pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o scrisă-n ţărînă cu băţul”, văzînd în aceasta „o datorie dintre cele mai patriotice”. În ciuda declaraţiilor sale făţarnice politizate de mai tîrziu, sufletul lui de moldovan nu l-a înşelat: operele poetului sînt scrise într-o limbă a mamei, mai curată şi mai moldovenească nici că se poate!

„Ынтр`о тынэрэ грэдинэ

Динтр`ун сат фрумос, богат

Ам вэзут о рэсэритэ

Кэрей окий й-ау легат.

Ынцелег кэ ну дежеаба,

Чи де пэсэрь каре збор,

Тотуш е неоменеште

Сэ лежь окий уней флорь.”

(Gr. Vieru, 1989)

Astăzi cenzorii romînizatori din ziarele romîneşti şi Radio-TV au interzis folosirea cuvîntului mamei lui Gr. Vieru răsărită, iar în loc de sat ne bagă romînescul „comună”.

E omeneşte oare să legi ochii moldovenilor cu „limba romînă”?!

Dicţionarul pomenit mai sus, mai degrabă ar fi cazul să-l numim dicţionar francez – moldovenesc. Iar dacă romînii vor numaidecît să aibă şi ei partea lor, putem să-i zicem romîn-moldovenesc.

Din momentul schimbării grafiei şi romînizării galopante a limbii moldoveneşti, o bună parte din moldoveni preferă să citească numai gazete şi literatură în limba rusă (slavă Domnului, moldovenii, de nevoie, au avut fericirea să devină o naţiune biligvă – prioritate colosală faţă de romîni). Operele elitei noastre scriitoriceşti de astăzi aproape că nu le mai citeşte ni­meni. E un fapt recunoscut şi de acei cu musca pe căciulă, care au stîrnit în Republica Moldova val-vîrtejul violent al colonizării spirituale romîneşti.

„Da, cititorul aproape că a dispărut. Scriitorii se citesc unii pe al­ţii, dacă se mai citesc”, spunea într-o ocazie Arcadie Suceveanu, un romîn­izator de influenţă, scriitor, confirmînd prin spusele sale situaţia de izolare totală de publicul cititor a scriitorilor romînizaţi.

Atunci care, totuşi, e aportul romînilor la limba moldovenească (ca producători, dar nu ca speculanţi care fac bişniţă cu marfă lingvistică străină), de au hotărît să-şi înveşnicească numele lor de neam şi în denu­mirea limbii moldovenilor?! Şi încă cu atîta burzuluială agresivă! Dacă moldovenilor le-ar fi de trebuinţă cuvinte străine, le-ar împrumuta şi sin­guri, fără mediatori (fără ajutorul bişniţarilor!) şi ar face acest lucru cu o mai mare responsabilitate, pricepere şi chibzuinţă. Ce pretenţii (în afară de cele expansionist-revanşarde) pot avea romînii faţă de numele străvechi al limbii moldoveneşti?...

Că doar străinismele nu sînt chiar atît de necesare, nici poftite în limba noastră literară. Iar dialectismele munteneşti (olteneşti) − nici atît. În ciuda acestui fapt, romînizatorii din mijloacele de informare în masă de la noi le toarnă zilnic ca din cornul abundenţei peste capul moldovenilor.

Acest „lexicon” constituie o serioasă abatere de la limba literară moldovenească a clasicilor moldoveni, încetăţeniţi în statul român – A. Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu şi alţii. Dar care limbă mai literară şi mai moldovenească o puteţi găsi în altă parte decît în operele acestor clasici de limbă moldovenească, la care îi putem adăuga pe marele M. Sadoveanu şi pe contemporanul I. Druţă?!

La drept vorbind, punctul vulnerabil al limbii romîne e condiţionat de două momente contradictorii, care se exclud reciproc. Pe de o parte, limba operelor clasicilor moldoveni a fost acceptată (pe tăcute) ca limbă literară în statul romîn, iar pe de altă parte, mai tîrziu, autorităţile academi­ce şi statale romîneşti au decretat ca bază a acesteia dialectul din Oltenia, care, cum se ştie, din toate dialectele din Romînia, e cel mai îndepărtat de limba literară a clasicilor moldo-romîni, conţinînd, prin urmare, cele mai serioase schimonosiri ale formelor lingvistice literare. Unul dintre cei mai eminenţi lingvişti romîni, acad. Al.Graur, într-o formă foarte delicată s-a pronunţat pentru formele literare pîne, cîne etc., subliniind că ele „repre­zintă starea mai veche, etimologică”, în timp ce pîine, cîine, numai dato­rită faptului că „se întrebuinţează în capitală (Bucureşti), s-au încetăţenit în limba literară... În Oltenia se zice şi oichi, roichie etc”. Dar cum Bucu­reştii nu e capitala Republicii Moldova, e cazul s-avem grijă de priorităţile noastre lingvistice. Că dacă vom lăsa limba noastră pe sama romînilor, mîine ei vor veni în chiloiţi şi roichie ca să ne impună ca forme literare toate schimonosirile dialectale olteneşti…

Pentru a-şi îndreptăţi şmecheria politică cu „limba romînă”, romîn­izatorii ne aduc dialectisme de care nu avem nevoie, iar cuvintele noastre, de toate zilele, necesare ca văzduhul pe care îl respirăm, deşi folosite de clasicii moldo-romîni, încearcă a le izgoni din graiul curent. De pildă cuvin­tele: pepene, pătlăgică, răsărită, păpuşoi, harbuz, zămos, bostan, prăsadă, ospătărie, bufet, chioşc, soveste, glod, luntre, stuh, buhai, hulub, cocostîrc, pestelcă, cuşmă, colţun, ciubotă, ogradă, fîntînă, fereastră, butelcă, oloi, jertfă, trudă, hodină, nădejde, slavă, norod şi alte sute şi mii de cuvinte moldoveneşti ale clasicilor moldo-romîni ei încearcă a le înlocui în mod lipicios cu dialectismele romîneşti – castravete, roşie, floarea soarelui, po­rumb, pepene verde, pepene galben, dovleac ş.a.m.d.

Românizatorii au îndrăgit cuvîntul urît castravete pe cînd moldo­venii, italienii, spaniolii, portughezii şi toată lumea latină folosesc vechea şi frumoasa slovă pepene (pepino).

Cît de graţioase sînt expresiile: „un păpănaş murat”, „un harbujel copt”. Şi cît de stîngace şi urîte sînt variantele lor româneşti: castraveţel (castravetaş) murat”, pepene verde copt”. Sau „pepene verde verde”, adi­că necopt.

Oare poţi să-ţi închipui un tablou mai viu şi mai pitoresc care să-ţi trezească sentimente mai frumoase, mai nostalgice decît cele exprimate prin aceste cuvinte: „Se duc, se duc cucorii...”. Chiar de eşti distrat sau împovărat de grijile vieţii, această expresie îndată îţi readuce în faţa ochilor imaginea unei zile răcoroase de toamnă, cu vreme încă frumoasă, iar în înaltul cerului senin plutesc stoluri de păsări mari din legendă, în rînduri minunat ordonate de un instinct misterios, vîslind agale ca o escadră de co­răbii albe în oceanul albastru şi croncănind maiestuos cuvinte păsăreşti de adio... Oare cu aceeaşi putere te poate copleşi (frapa, dacă vreţi mai străi­neşte-romîneşte!) fraza: „Se duc, se duc barzele”.... E o îmbinare de cuvin­te care nu te impresionează, te lasă nepăsător („ei şi ce dacă se duc?”)...

Căutaţi o alternativă romînească să egaleze în expresivitate cu cu­vîntul nostru chipăruş. Termenul romînesc ardei, întrebuinţat de mass-me­dia, e străin pentru moldoveni. În limba moldovenească n-a prins rădăcini. Sau, exprimîndu-ne la figurat, n-are „rude”, nici „prieteni” în graiul nostru natal. Cu totul altceva putem spune despre cuvîntul chiper (i) (chipăruş). Acesta din urmă e încetăţenit demult avînd rădăcini viguroase în limba noastră. De vechimea lui ne vorbesc multe expresii idiomatice, zicale etc. Îl întîlnim în mai multe ipostaze: în nume de familie (Chiper(i), în toponi­mice (Chiperceni, Chipereşti), în denumirea organului de presă (jurnalul „Chipăruş”), în titlul unor rubrici de satiră şi umor ale diferitor publicaţii („Seminţe de chipăruş”) ş.a.

Cuvîntul moldovenesc vac (veac), de origine slavonă (век), a dat naştere unui şir de cuvinte derivate şi unităţi frazeologice: a înveşnici, veşnic, veşnicie, pe veci, veacul de apoi, a-şi trăi veacul, în vecii vecilor ş.a.m.d. Pe cînd termenul romînesc (pseudoromînesc) secol e sterp şi sin­guratic. El n-a scos pui în graiul nostru, e izolat şi-l folosim doar de dragul sinonimelor.

Cum putem lepăda, de pildă, cuvîntul curechi, cînd avem o zicală populară, plină de ironie şi înţelepciune: „nu-i pasăre mai bună ca porcul, nici floare ca curechiul”.

Romînizatorii cîrnesc nasul lor greţos de la cuvîntul pătlăgică, în timp ce un scriitor ieşean din veacul 19 a creat o operă satirică de mare rezonanţă în societatea de atunci, avîndu-l ca erou principal pe domnul Pă­tlăgică prin care era parodiat un politician din acele vremuri – un tip apatic, amator de spirtoase, cu faţa rotundă şi veşnic roşie ca o pătlăgică. Dacă vreţi să nimiciţi îndată umorul sprinţar al acestei opere, înlocuiţi cuvîntul pătlăgică cu termenul romînesc roşie. Însăşi comparaţia „roşu la faţă ca o roşie” e un calambur, care îţi strică tot cheful umoristic. Iar dacă e vorba de pătlăgele verzi pentru murat – cum poţi să le numeşti „roşii”? E cazul să pomenim aici versurile ironice ale lui F. Belicov:

„Dacă mergi la Bucureşti,

Pătlăgele nu găseşti.

E uşor de cumpărat

Roşii verzi pentru murat.”

Nu e corect să neglijezi gusturile omului. Dar totuşi...

L-aţi auzit măcar pe un moldovan zicînd că bea apă din puţ? Că duce vaca la taur? Aţi auzit cîndva expresiile: Taurul satului? A se face barcă şi punte? A trage speranţă? Te am (te iubesc)? Vino să te ţuc?! Ar­gument irefutabil? etc, etc.

Dar uitaţi-vă la cai-verzii de pe pereţii clădirilor publice, la firme­le numeroaselor „ofisuri” şi centre comerciale din Chişinău. Un adevărat Armaghedon lingvistic! E plodul muncii aşa-numitului Departament al limbilor (mai bine zis, al limbii romîne), poreclit în popor cu un nume mai drăgălaş – cel de „poliţie lingvistică”.

Magazinele noastre au devenit „marketuri”, cele de producte – „alimentara”. Un cuvînt care îţi roade ca un raşpel auzul, te supără mai dihai ca o sudalmă. Cîrnaţurile moldoveneşti au fost rebotezate cu termenii „salam” sau „mezeluri” şi blestemate să stea căpiţe în vitrinele magazine­lor, dar nu în frigiderele noastre. Odată cu terminologia pomenită, moldo­venii au fost familiarizaţi şi cu unele zicale de toată frumuseţea romîneas­că, necunoscute înainte vreme pe aceste plaiuri pînă la venirea romînilor. De pildă: „Aş mînca salam, da’ n-am”.

De pe panourile costisitoare de zeci de mii de lei, la tot pasul, ne pîndeşte reclama tîmpită pe romîneşte: „preţuri superbe”. Ce ar mai însem­na şi asta, moldovenii nu ştiu, doar intuiţia le şopteşte că e vorba de cauza sărăciei noastre...

Punem mînile pe jăratec că de la un moldovan, netrecut prin şcoli romîneşti, nu auzi o lămurire desluşită ce mîncare e „patiserie fierbinte”. Sau să afli ce marfă şi lucruri se ascund în localurile cu înscripţiile miste­rioase la întrare: „Tagaer”, „Melange jones”, „Salon de mariaj”, „Gipsel accessory”, „Carlsberg PUB”, „LG walkiki”, „Crîket” „City Build” etc. Şi aşa la tot pasul.... E o modă luată de la politicieni? Să-l îndobitocească pe moldovan pînă într-atît ca acesta să nu înţeleagă pe care lume se află!

Într-o ocazie, vizitînd un bolnav la spitalul republican de cardio­logie, am observat pe uşa ospătăriei pentru bolnavi inscripţia „sufragerie”. La ieşire, din curiozitate, întrebîndu-i pe oamenii sosiţi din diferite raioa­ne (5 persoane) ce stăteau la rînd în secţia de internare, am constatat cu nedumerire că nimeni din ei n-a putut lămuri înţelesul acestui cuvînt. E cazul să-i întrebăm pe romînizatori: cine are nevoie de asemenea cuvinte caraghioase şi străine moldovenilor, cînd în limba maternă avem cuvintele ospătărie, bufet, bucătărie, înţelese de toată populaţia ţării noastre? Şi din care considerente romînii, în cîrdaşlîc cu lingvomanii politizaţi de pe Bîc, ne bagă pe gît limba romînă: de dragul „adevărului ştiinţific” sau de dragul arginţilor lui Iuda? De cînd isteria politică în jurul limbii materne a moldo­venilor a devenit „argument ştiinţific”?!

Exemple de acest fel în apărarea fiecărui cuvînt moldovenesc pu­tem aduce pînă la nesfîrşit. Ideea însă, credem, e limpede: nici un cuvînt în limba maternă nu e de prisos. Nici un cuvînt nu poate fi izgonit, fără a dăuna bogăţia limbii, fără a-i slăbi puterea de expresivitate şi farmecul ei.

Limba nu e o grămadă de cuvinte, pe care le poţi schimba cînd vrei şi cît vrei cu sinonime luate din alte limbi, fie chiar înrudite. Sau să le arunci afară ca pe nişte lucruri netrebuincioase. Limba noastră e „un şirag de piatră rară”, vorba poetului. Adică, e o podoabă în care fiece pietricică scumpă îşi are locul său. Făuritorul limbii (poporul) şi scurgerea vremii au şlefuit-o, au rînduit-o în aşa fel, ca fiecare cuvînt (pietricică) în parte şi şiragul (podoaba) în ansamblu să aibă o sclipire şi un farmec netrecător. Aşa e limba noastră.

Scobitul de mărgăritare din giuvaierul graiului natal şi înlocuirea lor cu pietre strînse ocazional de pe şosele străine (romîneşti), dîndu-le drept briliante, e o îndeletnicire şmecherească foarte scîrboasă a vătămăto­rilor limbii materne, inclusiv a unor savanţi lingvişti cu limbrici romîneşti de la Academie şi de la catedrele universitare.

În afară de aceasta, fiecare cuvînt din graiul natal mai e şi un pur­tător de informaţie preţioasă, e o pagină din istoria neamului nostru. Ale­xandru Philippide, cunoscut lingvist ieşean, mergînd pe urmele cuvintelor (studiind etimologia lor), a ajuns pînă la trecutul cel mai îndepărtat, măr­turisind multe fapte pe care, din lipsa de documente, nu le găseşti nicăieri în altă parte decît numai în cuvinte. Şi din acest punct de vedere romîniza­rea cumplită a limbii noastre e un mare păcat săvîrşit de indivizi, pretinşi inteligenţi, sau chiar savanţi, dar cu mintea neaşezată, lipsiţi de scrupule şi cultură lingvistică. A exclude un cuvînt din limbă înseamnă a şterge o informaţie din memoria neamului, a rupe o pagină din istoria lui. Dar ce le pasă romînizatorilor? Mancurtizarea neamului nostru – acesta e scopul lor. Că doar numai de aceea ei le-au adus moldovenilor istoria unei ţări străine. Şi încă un adevăr: cuvintele materne nu pot fi „frumoase” sau „urî­te”. Ele sînt ale noastre, moldoveneşti. Pentru o mamă un copil străin nu poate fi mai drag decît odorul său, numai pe motiv că acela pentru cineva e mai frumos.

Ion Druţă, într-o emisiune televizată (22 mai 2005), referindu-se la limba de modă (romînească), propagată de unii intelectuali, a replicat: „în­cepem să distrugem limba din interior”. După Druţă, limba n-are nevoie de amestec, de sforţări artificiale, ea nu trebuie silită. „Limba se mişcă prin motorul său propriu”, a subliniat marele scriitor.

Limba de împrumut, zisă „romînă”, cu puhoiul ei de străinisme, taman ea seamănă cu o grămadă de lexeme. Cuvintele acestei limbi artifici­ale le poţi arunca cu lopata din folosinţa curentă fără a le simţi necesitatea lor. Pentru că ele, cum am mai spus, n-au rude, n-au prieteni care să le simtă lipsa, să le ducă dorul. Vorba turcului, haram gheldi, haram ghiti. De haram au venit, de haram s-au dus...

P.S. Să nu creadă cineva că sîntem părtaşi ai edificării unui zid chinezesc între graiurile înrudite şi reciproc înţelese de ambele popoare vecine. Însă, dacă filologii romîni îşi doresc o limbă deosebită, străină la ei acasă – s-o aibă! Dumnezeu să le ajute! Un singur lucru îi rugăm: să şi-o ţină după dinţi (după Prut). Iar politicienii bucureşteni să n-o folosească ca unealtă politică pentru a stîrni zarvă şi isterie unionistă în Republica Moldova. Să-i lase pe moldoveni odată în pace ca să-şi înveţe istoria, să-şi grăiască limba aşa cum le place...

Noi sîntem acasă, la noi, în Moldova! La noi totul e al nostru, moldovenesc:

„În limba noastră moldovenească

Pe malul Nistrului iarba creşte,

Rodeşte grîul, ca să-l cosească

El, moldovanul, moldoveneşte”...

(D.Matcovschi)

Limba e sufletul poporului. Fără suflet un neam e mort. Romînii ştiu cum şi unde să bată ca să ucidă un neam. S-au antrenat mai bine de 150 de ani asupra consîngenilor noştri din Moldova de peste Prut. Acum s-au apucat de capul nostru....

Moldoveni, treziţi-vă odată! ­

Обсудить