MINCIUNI ROMÂNEŞTI DE LA NICOLAE DABIJA

Relaţiile noastre cu Nicolae Dabija, de mai bine de două decenii încoace, nu pot fi calificate drept duşmănoase, deşi de mai multe ori ne-am luat la harţă în presă şi la diferite întruniri publice. Am avut chiar şi un litigiu în instanţă. Dar niciodată nu a fost nimic personal la mijloc.

Nici o dată n-am avut de împărţit femei, bani, avere, nici o dată nu l-am pizmuit, cum o fac alţi răuvoitori, pentru că ar avea o casă ca un palat în Valea Morilor, de rînd cu oligarhii naţionali, ş.a.m.d. Pe noi ne dispart şi ne apropie nişte relaţii de inamici de idei, iar războiul pe care îl ducem de atîţea ani nu e decît unul ideologic, deşi nu e deloc rece. Mă rog, totul e în firea lucrurilor: el e român basarabean şi Unionist, iar eu Moldopatriot din Transnistria, cu două clase româneşti la bază, făcute în timpul războiului, şi „moldovenist primitiv”, în limbajul românodemocraţilor.

Sincer să vă spun, aceste porecle nu mă prea supără, pentru că eu nu recunosc acel adevăr istoric referitor la neamul românesc, pe care ei îl cunosc în exclusivitate. Şi pentru că am fost etichetat în presa naţional-patriotică cu calificative mult mai dure: mancurt, trădător de neam, duşman. E ridicol doar faptul că astfel m-au numit unii activişti sovietici, inclusiv securişti, care peste noapte deveniseră patrioţi români, deşi tocmai eu eram jertfa lor, fiind disident şi deţinut antisovietic, atunci cînd ei îşi făceau cariera de mancurţi.

Dar m-a zgîrîiat puţin epitetul nou pe care mi l-a atribuit dragul meu inamic Nicolae Dabija, numindu-mă scriitor interfrontist. Aceasta în articolul său imens, întitulat foarte filosofic „Bunătatea ca păcat”, şi publicat în „LA” din 5 aprilie curent. De fapt, este o replică a lui Dabija dată Adunării generale a USM ce avusese loc doar cu cinci zile mai devreme. Cred însă că nici acel epitet nu m-ar fi făcut să scriu prezentele rînduri, dacă răutăcioasa replică nu ar conţine şi nişte minciuni sfruntate pe care nu le pot tolera.

Ori de cîte ori polemizam cu suspomenitul ins, observam că are meteahna de a se deda la neadevaruri istorice, dar asta treacă – meargă, cum s-ar zice: în polemici, la temperaturi înalte, se mai permite. Însă minciunile în sensul direct şi cotidian al cuvîntului, mai ales, bîrfele nu le admit nici în războiul ideologic . Dar tocmai Dabija, care pe parcursul articolului său de vreo zece ori se indignează de minciunile altora, mă murdăreşte cu scorneli ticăloase. Spre exemplu, cînd spune că „Boris Marian a revenit de la Uniunea de alternativă a lui Constantin Munteanu”...

Cît să vă mai vorbesc, domnilor foşti conducători ai USM, că eu, Marian Boris Tihonovici, nu numai că nu am aderat la suspomenita uniune a lui Munteanu şi Savostin, ci de la înfiinţarea ei am criticat-o mereu! Cu toate astea am fost exclus din USM de Cimpoi şi gaşca sa tocmai pentru presupusa aderare şi restabilit recent de noua conducere a Uniunii. Şi dacă domnul Dabija a votat atunci şi el excluderea mea, fiind la acel moment informat greşit, de ce dezinformează opinia publică acum, după ce eu, în luarea mea de cuvînt la respectiva Adunare generală din 30 martie a.c., am elucidat acest caz? Să nu mă fi auzit oare stînd în al al doilea rind şi uitîndu - se ţintă la mine? Nu-mi vine a crede, căci dînsul a auzit prea bine alte spuse de ale mele, citîndu-le în articol, dar fără ca să le pătrundă sensul.

Următoarea minciună a cavalerului dreptăţii româneşti din Basarabia este exspusă sub formă de ameninţare: „Marian... aşteaptă să-i public dosarul cu fapte deloc eroice, pentru care a primit o decoraţie ungurească”...Da, domnilor, am primit şi chiar două! O medalie – în 1996 şi un ordin – în 2006, ambele cu ocazia respectivelor aniversşri ale Revoluţiei ungare din 1956, pentru că o susţinusem împreună cu alţii, eu fiind pe atunci student la Universitatea din Kiev. Acest fapt a devenit un cap de acuzare la procesul ce mi s-a intentat în aprilie 1957, din care m-am ales cu cinci ani de detenţie.

Chiar aş fi curios să văd ce va mai inventa Dabija despre mine, ştiind că fiecare rînd din biografia mea este documentat. Deşi pricep ce are în vedere şi pot să ghicesc ce va scoate din lada sa cu bîrfe. Cred că vechea poveste precum că de fapt studentul Marian fusese condamnat pentru un viol ordinar, iar după ispăşirea pedepsei s-a dat drept deţinut politic. O atare minciună a mai circulat prin ţară acu vreo 12-15 ani, fiind scornită şi purtată de acelaşi Dabija şi politicianul actualmente uitat Nicolae Andronic. Ultimul, aflînd că fusese dus în eroare, şi-a cerut scuze bărbăteşte. Iar Dabija, impus de instanţă, a publicat, în calitate de dezminţire, traducerea unui articol dintr-o revistă ucraineană despre procesul meu politic de la Kiev, anul 1957, proces de rezonanţă internaţională. Cît priveşte scuzele de rigoare, Dabija mi le-a prezentat cu jumătate de gură şi cu o sută de reticenţe, ceea ce l-a şi caracterizat întotdeauna ca bărbat nebărbat.

Rău l-am zădărît eu pe ober – românul nostru la acea adunare de pomină,

de s-a năpustit atît de vehement asupra mea şi a întregii asistenţe scriitoriceşti, zicînd: „Cînd Luminiţa Dumbrăveanu a propus să se facă o declaraţie a US în subiectul susţinerii celor 200 de ani de la raptul Basarabiei şi scriitorul interfronist Boris Marian a protestat, sala a rămas impasibilă”. Şi fiindcă am îndrăznit să - i blamez pe Cimpoi şi K pentru uneltirile lor de a destabiliza situaţia la US după ce au pierdut alegerile, Dabija m-a mai apostrofat o dată: „Atunci am simţit respiraţia Transnistriei în sală. Şi nimeni nu l-a contrazis, nici un scriitor nu i-a arătat uşa”... Deci iată ce metode „democratice” nutreşte căpetenia românilor democraţi din Basarabia, fiind călcat pe bătătura unionistă! Dar eu tocmai de aceia am protestat şi am votat contra că adineaori Adunarea aprobase noul Statut al USM care previne această obşte scriitoricească să nu se implice în politica curentă, să nu facă jocul niciunui partid, cum o făcea sub bagheta lui Cimpoi – Dabija – Strîmbeanu etc. Şi pentru că iniţiativa de a vota acest document dubios i-a aparţinut lui Dabija, în calitatea sa de preşedinte al Forului democrat al românilor din Moldova. El o şi mîna pe fîstîcita Luminiţă la tribună; ca pe o mioară, şi îi sufla din sală ce să spună şi cum să procedeze. Adresarea a fost votată, totuşi, într-o învălmăşeală nemaipomenită, în care nimeni dintre cei ce au ridicat mîna, nu a mai înţeles pentru ce au ridicat-o. Astfel tot Dabija a cîştigat jocul, luînd cu mîinile scriitorilor jăratecul politic, pe care o să-l vîndă, probabil, cu chilipir patronilor săi de la Bucureşţti.

Declaraţia pe care i-a smuls-o Dadija forului scriitoricesc şi care este aproape identică cu Declaaraţia FDRM publicată în acelaşi număr al LA”(citiţi!) îi cere guvernării Republicii să declare ziua de 16 mai a.c., cînd se vor împlini 200 de ani de la alipirea Basarabiei la Rusia, Zi de doliu naţional. Ba îi şi prescrie cum să o dreagă: drapelele de stat să fie coborîte în bernă, în biserici să se oficieze serviciul divin special, la radio să se transmită muzică de doliu. Şi (atenţie!) „să se organizeze un marş al tinerilor cu torţe”... În fine, o aberaţie politică în stil legionar, de dragul unui eveniment de două veacuri vechime şi care se consideră „rapt”, „răstignire” „golgotă a românilor” ş.a.m.d. doar de o mică parte de basarabeni. Majoritatea strămoşilor noştri, însă, inclusiv boerimea şi clerul, au considerat această alipire benefică pentru popor, izbăvitoare de jugul turcesc şi salvatoare pentru ortodoxie. Lasă să ne spună patrioţii români de alde Dabija: de la cine au răpit ruşii Basarabia? Oare nu de la Turcia cu care Rusia a şi semnat respectivul Tratat la Bucureşti? În tot cazul, nu de la România, care pe atunci nici nu exista pe harta europei. Prin urmare, ea nu-i poate pretinde nimic Rusiei ţariste în această chestiune. Precum s - a exprimat chiar marele istoric român cu un secol în urmă, „ românilor nu trebuie să le pară rău de ceea ce s-a întîmplat în 1812 cînd Moldova de est a trecut în componenţa Rusiei”... Deci, liniştiţi - vă, domnilor unionişti, nu faceţi spectacole politice pe osemintele strămoşilor noştri!

Cu părere de rău, în cei 22 de ani de război spiritual împotriva moldovenilor, război în care se străduie să - i molipsească de rosofobie, Nicolae Dabija încă n-a realizat că moldovenii au o imunitate istorică faţă de acest microb. Pe de altă parte, însă, mă bucur că Bucureştiul nu - şi dă seama că aruncă banii în vînt, investindu - i în această aventură.

Обсудить