Povestea despre Băbac şi „Labirintul” său

La drept vorbind, în campania de colonizare romînească a ţării, care a culminat în ultimul deceniu al veacului trecut, ex-preşedintele Mir¬cea Snegur, de unul singur, a făcut mai mult decît cele 4 divizii ale armatei romîne la 1918...

(Continuare)

Mircea Snegur – distructor şi trădător

(“Labirintul” fără reclamă!)

Esenţa învinuirii

În anii 90 ai veacului trecut Mircea Snegur, Alexandru Moşanu, Mircea Druc, sub masca patriotismului naţional moldovenesc, s-au căţă­rat pe culmea puterii de stat şi, folosindu-se de roadele mişcării pentru independenţa statală a moldovenilor, în cîrdăşie criminală cu guverna­rea revanşardă expansionistă a Romîniei, au iniţiat un proces diabolic de romînizare a Republicii Moldova în scopul de a transforma ţara noastră, cu independenţa de acum proclamată, într-o provincie colonială a statului vecin. Tot în aceste scopuri criminale, persoanele nominalizate au aruncat ţara şi societatea noastră într-un haos total. Au distrus economia ţării, cul­tura naţională, învăţămîntul, au paralizat mecanismele juridice şi ale secu­rităţii statului, instaurînd un regim mafiotic capitalist-banditesc şi colonial – romînesc, care a furat şi distrus întregul avut statal şi obştesc, acumulat decenii la rînd de poporul nostru în perioada sovietică. Ei au adus populaţia ţării la fundul prăpastiei inferiorităţii şi sărăciei. Tot ei, la indicaţia ştabilor de la Bucureşti, au provocat un război fratricid la Nistru, un atac militar banditesc de intimidare a populaţiei găgăuze şi o campanie xenofobă şi de învrăjbire interetnică, înainte vreme nemaiîntîlnită pe aceste plaiuri.

În urma acestor acte criminale s-a produs fărîmiţarea teritorială a Republicii Moldova − rezultat programat cu bună ştiinţă de guvernanţii expansionişti romîni pentru a se debarasa de Transnistria, considerată de ei ca o piatră de moară pe spatele unioniştilor în procesul de integrare cu „ţara mumă”. Folosind în mod abuziv puterea, Mircea Snegur, Alexandru Moşa­nu împreună cu alţi unionişti din prezidiul Parlamentului au împiedicat în­troducerea simbolurilor statale ale Republicii Moldova, elaborate de autori moldoveni în baza tradiţiilor naţionale ale heraldicii statale moldoveneşti şi selecţionate de o comisie parlamentară specială (în urma unui concurs de lucrări heraldice propuse de autorii din Moldova), întroducînd în mod fraudulos simboluri statale străine, ticluite cu mult duh unionist pentru ţara noastră de către Institutul de heraldică din Bucureşti. Acestea din urmă au fost canalizate în Republica Moldova de poştalionul, amator de heraldică romînească, Gh. Vrabie.

A fost încă un motiv pentru transnistreni de a se separa de Republi­ca Moldova care se afla pe cale de colonizare năsîlnică romînească.

“Uvajaemîi domn Snegur! Pe pămîntul acesta sînt mormintele strămoşilor noştri, aici ne sînt bucuriile şi durerile, sudoarea şi sîngele. Iată de ce, nimănui şi nicicînd nu-i va reuşi să ne îngenuncheze în faţa drapelului ocupanţilor!”

(Din Ziarul “Dnestrovschaia Pravda” din perioada respectivă).

Baza probatorie:

1. Recunoaşterea (parţială) a vinovăţiei de către învinuiţii înşişi.

2. Declaraţiile martorilor oculari care constitue întreaga populaţie a Republicii Moldova.

3. Documente ale epocii.

Recunoaşterea vinovăţiei de către căpetenia făptaşilor M. Snegur:

„Cred că nu voi exagera dacă voi spune că traversăm o perioadă dintre cele mai complicate şi mai periculoase din istoria noastră. S-au agravat toate contradicţiile: se dezorganizează economia, se dereglează sistemul financiar, scade nivelul de trai al poporului.”

„…Oamenii, pur şi simplu, au fost zguduiţi de scumpirea bruscă a tuturor mărfurilor fără excepţie, mai ales a produselor alimentare, a măr­furilor pentru copii, a tarifelor la serviciile comunale şi cele de transport, a bucatelor din sistemul alimentaţiei publice.”

„…Distrugînd sistemul de administrare prin directive, noi nu am creat în locul lui nimic raţional. În locul metodelor perimate din trecut, se constituie în mod spontan un stil de conducere şi mai vicios, aşa-numitul stil anarho-democratic.

“…Pretutindeni au apărut şi triumfă violarea legilor, impunitatea, specula, sustragerile, criminalitatea.”

„..Criminalitatea în republică capătă tot mai mult o orientare de acaparare. In 1990 au fost înregistrate 25,5 mii de furturi, ceea ce con­stituie cu 40 la sută mai mult decît în 1988, delapidările din avutul de stat şi cel obştesc au crescut în 1990 cu 25 la sută în comparaţie cu anul precedent şi au constituit 7,3 mii de infracţiuni, acesta fiind doar numărul infracţiunilor înregistrate..”

„…Profitînd de lipsa de control, anul trecut avutul de stat (clădiri, materiale de construcţie, mijloace de transport auto, tractoare, utilaje, apar­tamente şi multe altele) în valoare de milioane de ruble au fost transmise sau vîndute la preţuri derizorii cooperativelor, persoanelor particulare.”

„Activitatea ministerelor şi departamentelor este necoordonată, nu se resimte influenţa pe care ar trebui s-o exercite ele asupra stabilizării economiei.”

„Criza în producţie este însoţită şi agravată de criza din sistemul financiar-creditar. Deficitul global al bugetului ar putea să constituie în anul curent, potrivit estimărilor Ministerului Finanţelor al Republicii Mol­dova, 2,5 mlrd. ruble.”

„Una din cauze o găsim în faptul că Guvernul „închidea ochii” la sărăcia din majoritatea satelor, forţînd, pe tăcute, lichidarea gospodă­riilor colective, fără a dispune de un program bine chibzuit al reformei funciare şi agrare în ansamblu.”

(Din memoriile lui Mircea Snegur „Labirintul destinului”)

Trădare naţională

Abia întorci coperta masivă de lux a „Labirintului”, iată că din CIPul Camerei Naţionale a Cărţii, în faţa ochilor tăi, imediat explodează o informaţie-bombă: memoriile lui Mircea Snegur sînt editate de securi­tatea romînă!

Vestitul jurnalist de la „Moldova Suverană”, M.Conţiu, romîn de naţionalitate (adevărat, nu prefăcut), fost agent al serviciilor secrete romî­neşti şi deci, competent în problema activităţilor subversive ale acestora în Moldova, ştie ce spune. În nenumărate rînduri, printre puzderia de centre ideologice diversioniste din ţara noastră, dumnealui a demascat (cu docu­mentele de rigoare în mînă!) şi fundaţia romînească „Draghiştea” de la Chi­şinău − societate creată, patronată şi finanţată de SIE (Serviciul de Informa­ţii Externe al Romîniei). Anume această fundaţie securistă, prost mascată sub acoperişul rablăgit (deconspirat) de „centru editorial romînesc”, i-a dat o mînă păroasă de ajutor autorului „Labirintului” ca sa-şi vadă tipărită legă­turica de gînduri scunde, răşchirate pe cîteva hectare de hîrtie.

Ştiind că fundaţia securistă romînească „Draghiştea” singură îşi alege clientura sa, pe care o deserveşte pe gratis, mai luînd în samă şi cheltuielile enorme (pot depăşi suma de 5 mln. lei) pentru editarea „La­birintului”, e logic să ne întrebăm: pentru care merite Mircea Snegur s-a învrednicit de un gest atît de mărinimos din partea unor vecini cu alergie diabolică la suflarea de neam a moldovenilor, la independenţa noastră statală?

Sau... poate, se­curitatea romînă e proastă de o calcă vacile pe urechi şi o ciupesc găinile în ochi: aruncă banii în vînt, editînd memoriile unui „partizan băţos” al independenţei statului moldav?

Ideile însăşi, promovate de Băbac în „Labirintul” său, ne-au spul­berat toate îndoielile în această privinţă. Nu, securitatea romînă nu-i proastă...

„Pornind de la adevărul istoric, noi am declarat existenţa a două state romîneşti (sic!) şi am depus eforturi substanţiale pentru integrarea lor treptată (sic!)...”.

(„Labirintul destinului”, vol.2, pag. 366)

Mai e nevoie de alte probe?!

Aţi văzut cîndva un duşman mai înrăit al Ţării Moldovei, căţărat la cîrma acestui stat?!

La drept vorbind, în campania de colonizare romînească a ţării, care a culminat în ultimul deceniu al veacului trecut, ex-preşedintele Mir­cea Snegur, de unul singur, a făcut mai mult decît cele 4 divizii ale armatei romîne la 1918, împreună luate cu detaşamentele de siguranţă, poliţie şi jandarmerie, adăugînd la aceste unităţi de forţă şi puzderia de regăţime civilă, care invadase atunci Republica Democratică Moldovenească.. Doar în cîţiva ani de aflare la cîrma ţării, M.Snegur cu echipa sa de guvernare a reuşit să realizeze aproape în întregime „Programul unirii” − un plan complex de activităţi colonizatoare, elaborat de clasa politică bucureşteană şi pus în cîrcă serviciilor secrete romîneşti şi agenturii lor de influenţă din interiorul ţării noastre pentru realizare în practică.

Ce menire aveau aceste activităţi? Fără îndoială, ele erau îndrep­tate direct şi nemijlocit spre lichidarea statalităţii Republicii Moldova, de­capitarea spirituală a naţiunii titulare a moldovenilor şi, în cele din urmă, transformarea statului suveran şi independent într-o provincie colonială a ţării vecine.

În toate activităţile sale distructive antistatale, antimoldoveneşti Mircea Snegur 1-a avut în calitate de drujban la cataramă, sfetnic şi dascăl politic pe Ion Iliescu, preşedintele de atunci al Romîniei − un terorist vi­clean şi experimentat,venit la putere în urma unei lovituri de stat în ţara sa. Ivan Alexandrovici Iliescu (aşa se prezenta viitorul lider romîn colegilor săi de la şcoala de partid din Moscova) l-a învăţat pe argatul său politic cum mai bine să pună în practică Programul unirii, cum mai bine să în­vrăjbească cele două maluri moldoveneşti ale Nistrului şi prin ce meto­de şi mijloace să îndepărteze zona transnistreană de Republica Moldova. Vulpoiul bucureştean se orienta mai bine în situaţie, pricepea mai bine că în caz de unire a Moldovei cu Romînia, ţara sa se va ciocni cap în cap cu interesele geostrategice ale Rusiei în Transnistria, unde era staţionată Ar­mata a 14-a rusească.

Pe guvernanţii romîni îi zgîrîia dureros la rînză şi starea de spirit, categoric antiromînească, a populaţiei din raioanele de răsărit ale Moldovei, care n-a uitat de batjocurile, fărădelegile şi teroarea săvîrşită de adminis­traţia ocupaţionistă a mareşalului fascist Ion Antonescu contra locuitorilor din această zonă în anii 1941-44. De aceea stat-majoriştii de la Bucureşti au hotărît univoc ca în drum spre unire să se debaraseze de această parte a Moldovei.

Vestea despre izbucnirea războiului fratricid de pe Nistru (2 martie 1992), provocat de guvernarea unionistă de la Chişinău, 1-a găsit pe primul preşedinte al RM la New-York, unde se afla în fruntea unei delegaţii la ceremonia cu prilejul primirii ţării noastre în Organizaţia Naţiunilor Unite. Care a fost reacţia lui M.Snegur la această informaţie? Băbacul a zburat direct spre Bucureşti ca „să le aranjeze pe toate cum se cuvine” cu năna­şul său de idei, şeful „primului stat romînesc” Ion Iliescu. Iată ce gînduri păcătoase îl năpădise atunci: „În drum de la New-York spre Chişinău (mai bine zis, spre Bucureşti - n.n.), meditînd despre situaţia de la Nistru, mi-am amintit cum cîndva, M. Druc îmi dovedea că, odată şi odată, Transnistria se va desprinde de Basarabia, fiind că alipirea ei a fost una artificială.... M.Druc mi-o spusese din dorinţa sa ca Basarabia (Republica Moldova) să revină cît mai curînd la Romînia. Posibil să fi avut şi o anumită intuiţie. În orice caz, declanşarea conflictului dovedea că M.Druc prevăzuse corect evoluţia evenimentelor” (Tot acolo, p.508).

D-apoi cum să nu prevadă „corect evoluţia evenimentelor”, cînd însuşi ţiganul cu ghiocul („prevăzătorul”) cu propriile sale mînoaie păroase de prim-ministru a aprins butoaiele de pulbere pe Nistru, „din dorinţa sa ca Basarabia să revină cît mai curînd la România?!”

Bu-u-nă intuiţie!

„Pe aeroportul „Otopeni” eram aşteptat de Preşedintele Români­ei, dl I.Iliescu, − povesteşte autorul. „Am discutat despre posibila evoluare a conflictului şi măsurile care ar fi fost necesare în primul rînd pentru înce­tarea focului. Omologul meu era un politician mult mai experimentat... de aceea mă străduiam să nu scap nici un punct de vedere al domniei sale...” (p.496)

Nănaşul experimentat l-a ajutat pe finul novicioc cu „punctele sale de vedere”, cu automate „Kalaşnicov”, blindate şi alte bulendre militare, atunci foarte necesare, „în primul rînd, pentru încetarea focului” (sic)

„....În suflet eram (şi sunt) mai romîn decît mulţi din învinuitori (e vorba de extremiştii din Frontul Popular - n.n.), dar eram şi realist, nu aventurier. Mă întîlneam regulat cu Preşedintele Romîniei, dl I.Iliescu, le aranjam pe toate cum se cuvine, abordînd concepţia existenţei a două formaţiuni statale romîneşti şi contribuind la aprofundarea relaţiilor, la integrarea firească pe linie politică, economică, culturală.... (Tot acolo, pag. 328).

Băbacul unionist a fost un fariseu fară leac. În citatul de mai sus, cum vedem, integrarea pe linie politică e pusă pe prim plan, iar cînd se întîlnea cu reprezentanţii Transnistriei, îi minţea cu neobrăzare, negînd ca­tegoric că ar opta pentru integrarea politică (unirea) cu Romînia.

„La o întîlnire din Parlament cu un grup de conducători de diferite ranguri din raionul Dubăsari s-a constatat că multe decizii ale organelor republicane nu sunt susţinute la faţa locului.... Deosebit de pronunţată era teama de pericolul romînizării şi unirii cu Romînia... Deşi accentuam me­reu, cu şi fără prilej, că era vorba doar despre unirea spirituală, culturală, economică, nu însă şi de cea politică (sublinierea noastră) - p.472.

În direct declară sus şi tare că există „două state romîneşti” şi că el singur „e mai romîn” decît toţi romînii extremişti, iar cînd la o întîlnire cu Domnia sa membrii societăţii „Demnitate” i-au cerut „să nu ne mai zicem romîni şi să nu se mai pomenească de unire cu Romînia.... să ne dezicem de imnul „Deşteaptă-te, romîne!”, autorul memoriilor, pe sama acestor cerinţe legitime, judecă fariseic: „Deci, probleme mai vechi care se menţineau mai ales din lipsa de informaţie veridică privind poziţia oficială a Chişinăului (Tot acolo, p.520).

Adică, din spusele autorului, s-ar putea crede că poziţia conduce­rii unioniste de vîrf a republicii (M.Snegur - A.Moşanu - M.Druc) nu era oficială. Iar adevărul curat-curăţel, pe care moldovenii din partea stîngă a Nistrului îl urmăreau cu mare atenţie şi îngrijorare despre debandada romînizatoare de la Chişinău, cică, nu era altceva decît „o lipsă de infor­maţie” (?!)

Într-un epizod al memoriilor sale pe ex-preşedintele ţării îl vedem cu totul sărit din ţîţîni, fiind înfuriat de o hotărîre a administraţiei din Trans­nistria, prin care aceasta îndrăznise să recomande instituţiilor locale de învăţămînt „să asigure învăţarea limbii moldoveneşti”, iar Universitatea din Tiraspol a fost însărcinată cu crearea unui centru ştiinţific „în proble­mele istoriei Moldovei”. Pe Băbacul romînizat l-a enervat însuşi faptul că aceste măsuri au fost luate „sub pretextul păstrării specificului poporului moldovenesc, limbii şi culturii lui”. Despre aceste valori de bază ale naţiu­nii moldoveneşti autorul memoriilor vorbeşte cu dispreţ şi ironie caustică. Probabil, fostul cîrmaci al ţării şi în aceste măsuri a văzut un pericol de moarte pentru „al doilea stat romînesc”, pentru că tocmai din fundurile sufletului a rupt aceste cuvinte, pline de mînie: „Era extrem de dificil să mai suporţi asemenea aberaţii!”. Interesele naţionale legitime ale mol­dovenilor erau aberaţii?!

Aceasta era poziţia primului preşedinte în problemele vitale pentru supravieţuirea neamului şi a statalităţii moldovenilor (limba moldoveneas­că, istoria Moldovei, etnonimul moldoveni etc.)

„Labirintul destinului” − foaie verde lobodă…

„Labirintul destinului” e o carte grea. Din toate punctele de vedere. E foarte voluminoasă, trage mult la cîntar, costă bani grei, greu se citeşte. Dar şi mai grea e piatra ce-ţi rămîne pe suflet, în caz de reuşeşti, totuşi, s-o buchiseşti pînă la capăt...

E o operă istovitoare. Documente, declaraţii şi cuvîntări lungi (clar lucru, scrise de alţii), în majoritatea cazurilor retipărite plenar, sînt trîntite clae peste grămadă în faţa cititorului formînd munţi de informaţie, din mers greu de asimilat, învăluiţi, în adaos, de negura unei demagogii deşănţate.

Deşi mai multe fapte şi documente din memorii, fară îndoială, prezintă un interes nesimulat pentru publicul cititor, expunerea lor însă e haotică, lipsită de careva ordine logică şi aranjament raţional. Tot greul rebutului provenit de la lenevia intelectuală a autorului e pus pe umerii cititorului care, pentru a dobîndi te miri ce informaţie de interes, e nevoit să depună o muncă colosală de ocnaş şi să piardă amar de vreme răscolind aceşti munţi de demagogie politică.

Cititorul e surprins de inconsecvenţa, iar, pe alocuri, de lipsa totală de principii ale autorului. O idee, pe care autorul cu înfrigurare o apără într-o parte a cărţii, o respinge din prag în altă parte. Despre unele din aceste capricii ale autorului vorbisem de acum în capitolul anterior (vezi afirmările autorului cu privire la „unire”).

Nivelul intelectual redus al lucrării te face să crezi că la ticluirea memoriilor ex-preşedintelui a argăţit un „romînaş basarabean” de concept unionist, alde trechea-brenchea trei bănuiţi perechea, pe care nu l-a ajuns capul să facă un lucru cu tîlc, pe potriva rangului ierarhic al patronului.

Puţinătatea de substanţă cenuşie nu i-a permis presupusului argat să facă o analiză profundă şi competentă, politic neangajată şi cu învăţă­minte pentru cititor, a fenomenelor şi proceselor social-politice ce au nă­păstuit societatea noastră în perioada cînd a preşedinţuit Mircea Ivanovici. Principalul, nu i-a permis să observe şi să scoată la iveală cauzele, îndeo­sebi cele de ordin subiectiv, care au adus ţara la fundul prăpastiei.

În carte s-au strecurat necenzurate de autor unele procedee şi şar­latanlîcuri lingvistice, des întrebuinţate de şulerii-gazetari romînizaţi de la noi, însă foarte nepotrivite pentru un om de stat. Menţionăm, de pildă, scrierea cu minuscule (litere mici) a unor substantive proprii (urss, sovietul suprem al urss, pcus, rssm, pcm şi a.) pentru a-şi demonstra atitudinea sa negativă faţă de aceste aşezăminte. Procedeele pomenite sînt greţoase şi amorale, mai ales, în cazul de faţă, cînd sînt folosite de o personalitate, care a deţinut înaltele funcţii de Secretar al PCM şi Preşedinte al Sovietului Su­prem al RSSM. Nu mai puţin respingătoare e şi expresia „Şi punctum”(cu semnul strigării la coadă) cînd un fost şef de stat, neavînd alte dovezi, o foloseşte în calitate de “argument forte”. Am putea înşira aici şi multe alte lucruri caraghioase, bătătoare la ochi.

Dar toate acestea, treacă-meargă, sînt doar o floricică la ureche. Nişte detalii ce ţin mai mult de nivelul de cultură generală şi de gustul faimosului autor. Istoria nu le va lua în samă şi nu le va ţine minte. Istoria îl va judeca pe Mircea Snegur nu după declaraţiile demagogice, ci după faptele lui. Iar faptele sînt grele, trag mult pe cîntarul Femidei. Prădarea şi trădarea ţării, fărâmiţarea teritorială a statului moldovenesc... Mai trebuie de adaos ceva?! Mai e nevoie de alte argumente?

Luînd cartea în mînă şi măsurîndu-i cu privirea volumul ei, îţi vine în cap un singur gînd: păcate multe − spovedanie lungă. Sînt nişte aşteptări înşelătoare. Mircea Snegur a pornit prin „Labirint” cu avocat, fară preot. N-avea nevoie de spovedanie…

In fine, felicitările noastre pentru bucătarii de la SIE! „Labi­rintul destinului” e o diversiune ideologică foarte delicioasă. Să-ţi lingi degetele şi s-o înghiţi cu tot cu tigaie! Молодцы братья кролики!

Обсудить