Frăţie de haram

De bună samă, cine au fost strămoşii românilor pentru străbunii noştri moldoveni? Fraţi de sînge? De cruce? Sau, poate, duşmani înrăiţi?
Găsiţi-mi măcar un exemplu în trecutul istoric mărturisindu-ne că valahii (muntenii), cuprinşi de sentimente frăţeşti faţă de moldoveni, ar fi sărit în ajutor fraţilor, cînd aceştia se aflau în mare primejdie, fiind atacaţi necontenit de numeroşi duşmani, groaznici şi hrăpăreţi.

(Încă o dată despre „unitatea de neam” a moldovenilor cu românii)

Cu părere de rău, nu cunoaştem numele aceluia ce a născocit ve­losipedul cu o roată, care poate servi doar pentru trucuri echili­bristice ale artiştilor de circ. Însă cu încredere putem spune că această invenţie, pur tehnică, fără de folos la casa omului, seamănă foarte mult cu ideea aşa-zisei unităţi de neam a moldovenilor cu românii.

E ştiut că legăturile de rudenie impun oamenilor aflaţi în aceste relaţii anumite angajamente morale creştineşti, cum ar fi stima şi grija reciprocă, disponibilitatea permanentă de a sări cu o mînă de ajutor şi chiar de a-şi jertfi viaţa, dacă e nevoie, întru binele şi neprimejduirea persoanei înrudite. La urma urmei, se cere îngăduinţă reciprocă, cel puţin.

Privite sub acest unghi de vedere, relaţiile moldo-române (moldo-va­lahe) de-a lungul istoriei (din perioadele cele mai îndepărtate şi pînă în vremurile mai noi) nu rezistă nici celei mai uşoare şi binevoitoare critici.

De bună samă, cine au fost strămoşii românilor pentru străbunii noştri moldoveni? Fraţi de sînge? De cruce? Sau, poate, duşmani înrăiţi?

Găsiţi-mi măcar un exemplu în trecutul istoric mărturisindu-ne că va­lahii (muntenii), cuprinşi de sentimente frăţeşti faţă de moldoveni, ar fi sărit în ajutor fraţilor, cînd aceştia se aflau în mare primejdie, fiind atacaţi necontenit de numeroşi duşmani, groaznici şi hrăpăreţi.

Vă sfătuim să nu pierdeţi timpul în zădarnice căutări de mărturii.

Din păcate, istoria nu spune nimic de o frăţie a valahilor cu moldo­venii sau măcar de unele relaţii de bună vecinătate dintre cele două ţări şipopoare. În schimb, duşmănia lor e proverbială şi-i plină istoria de aseme­nea dovezi…

Abia prinseseră vestea despre existenţa în vecinătate a neamului mol­dovenilor, iată că strămoşii românilor, în cîrdăşie cu alte neamuri, îndată începuseră a urzi planuri vrăjmaşe contra moldovenilor.

„…Iar cel ungurean

Şi cu cel vrîncean

Mări, se vorbiră,

Ei se sfătuiră

La apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan

Că-i mai ortoman”…

(Balada „Mioriţa” sec. XII-XIII)

Uneltirile antimoldoveneşti ale valahilor n-au fost sporadice, nici oca­zionale ca să le putem şterge cu uşurinţă din pomelnicul răutăţilor ce ne-au lovit neamul de la crăpatul de zori al existenţei sale pînă în zilele noastre. Ele (uneltirile) se trag din „negura de vremi”, încă de atunci cînd geniul popular al moldovenilor, în temeiul unor fapte, evenimente reale, trăite şi durute de strămoşii noştri, a creat balada „Mioriţa”, care, pe lîngă în­semnătatea ei de operă folclorică de o rarisimă frumuseţe artistică şi de document istoric ce atestă vechimea neamului moldovenilor, mai poartă şi vădita semnificaţie a unui semnal de alarmă lansat peste secole viitoarelor generaţii de moldoveni, prevenindu-i pe urmaşi într-o formă alegorică, dar cît se poate de transparentă – cine sînt şi din ce parte vor veni „la apus de soare” acei ce vor atenta la dăinuirea neamului mioritic. Românii şi astăzi prin comportamentul lor necreştinesc faţă de moldoveni confirmă cu sur­plus de fapte scîrboase genialele prorociri ale creatorului „Mioriţei”.

Peste secole, ambii vecini îşi vor făuri statalităţile lor – Ţara Moldovei şi Valahia (Ţara Muntenească). Drumurile spinoase ale trecutului, pe care le-au străbătut prin desişul istoriei cele două ţări şi popoare, ce-i drept, se întretăiau deseori. Însă, straniu lucru, de fiecare dată, întîlnindu-se la aceste răscruci de drumuri, moldovenii cu valahii nu se aruncau în îmbră­ţişări frăţeşti, nu se prindeau de mîni să tropăiască împreună o horă sau să întindă o masă pentru sabantuiuri şi guleaiuri, cum e obiceiul la neamuri. Ce se întîmpla la aceste intersecţii ne povestesc cu lux de amănunte docu­mentele istorice, mai vechi şi mai noi. Iată doar cîteva evenimente spicuite din „Istoria României în date” (Bucureşti 1972) şi din „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Gr. Ureche.

În anul 1429 domnitorul Valahiei, Dan al II-lea, cu oştile lui susţinute de unităţi turceşti, invadează teritoriul Ţării Moldovei în scopuri de jaf şi de a cuceri Chilia şi alte localităţi strategice moldoveneşti de pe litoralul Mării Negre. Însă, cum menţionează şi „Istoria României în date”, „pe drumul de întoarcere armata lui, încărcată de pradă, este înfrîntă de dom­nul Moldovei (Alexandru cel Bun – n.n.) şi numai o parte reuşeşte să scape prin fugă”.

În toamna anului următor, Dan al II-lea, cu intenţia de revanşă, tot cu ajutorul turcilor, săvîrşeşte un nou atac asupra Moldovei şi iarăşi e bătut de moldoveni.

La sfîrşitul anului 1469, o armată munteană, avînd sprijinul beilor tur­ci din Dobrogea, năvăleşte asupra Ţării Moldovei încercînd iarăşi să pună stăpînire pe cetatea Chilia, dar este respinsă de oştile moldoveneşti.

În primăvara anului 1471, domnul Munteniei, Radu cel Frumos, su­pus Porţii Otomane, întreprinde o campanie militară împotriva Moldovei. Armata moldovenească condusă de Ştefan cel Mare surprinde la 7 martie a aceluiaşi an armata lui Radu cel Frumos lîngă hotarul ţării, în tîrgul Soci, obţinînd o biruinţă sigură asupra muntenilor.

În 1473, oştile muntene suferă o înfrîngere şi mai spectaculoasă din partea moldovenilor. În lupta de la pîrîul Vodna, Ştefan cel Mare zdrobeş­te oastea munteană, iar în toamna aceluiaşi an pune stăpînire pe capitala Munteniei. Radu cel Frumos se refugiază în Turcia. O fugă ruşinoasă, le­pădînd în ţară soţia şi fiica, care au fost trecute de Ştefan cel Mare în Mol­dova, la curtea sa.

„Vă leato 6984 (1476 – n.n.) văzîndu împăratul Mehmet bey, cîtă pa­gubă au avut în oastea sa de la Ştefan Vodă, gîndi însuşi cu capul său să meargă să stropşească Ţara Moldovei … La acest războiu ce au fost la Valea Albă, au fostu şi Basarabă Vodă cu muntenii, venit întru ajutoriul împăratului turcescu…”.

„Fu războiu în Ţara Muntenească (1486 – n.n.), de s-au bătut Ţăpă­luş Vodă cu Ştefan Vodă la Rîmnicu şi au biruitu Ştefan Vodă” (Gr. Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”).

Şi aşa tot drumul istoriei. Nu e nevoie să plictisim cititorul şi în conti­nuare cu asemenea fapte. Chiar şi străinii au atras atenţia asupra compor­tamentului trădător şi duşmănos al valahilor (muntenilor) faţă de moldo­veni. După cum ne mărturiseşte Gr. Ureche, „toţi domnii de prinprejur” îi cuvîntau de rău pe munteni „zicînd că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinităţii, ce pagînilor şi duşmanilor”.

Atîta „unitate de neam” cu românii ne-a lăsat trecutul istoric! Vala­hii (muntenii) „hicleni şi necredincioşi” au dovedit prin fapte că neamul otomanilor le era mai drag şi mai aproape decît cel al moldovenilor. Din vremuri îndepărtate vecinul nostru a prins un obicei scîrnav de a încheia cîrdaşlîc şi frăţie de arme nu cu apropiatul său de credinţă creştinească, ci cu duşmanii crucii şi creştinătăţii, răi şi nedrepţi, dar mari şi puternici. Că doar în unitate cu turcii ei au pus la cale şi au săvîrşit mai toate pohodurile lor militare cu jafuri nestăvilite împotriva moldovenilor.

Mai tîrziu, vecinii noştri îşi vor schimba companionii de năvală şi pra­dă asupra moldovenilor, năravul lor de expansionişti răpitori însă va rămî­ne neschimbat pînă în zilele noastre...

Обсудить