„Unirea” de la 1859-62 i-a înfrăţit pe moldoveni cu valahii?

În România politica în sfera naţională a avut alte tradiţii, alte pravile: unitate prin totalitarism românesc, prin denaţionalizare şi românizare năsîlnică a etniilor conlocuitoare, prin xenofobie şi intoleranţă faţă de populaţia alogenă.

Tot ce vreţi, numai înfrăţire n-a fost... Chiar din primii ani după acea „unire”, încă nu se împrăştiase negura euforiei unioniste, stîrnită în presa vremii cu farmecele celor mai iscusiţi şamani ai neamului românesc, iată, că moldovenii, des­meticindu-se, îndată au simţit tot amarul convieţuirii lor cu muntenii. Că doar clasa politică bucureşteană, în afară de a-i româniza (munteniza) şi a-i mancurtiza pe moldoveni, a-i despoia de tezaurul spiritual-istoric şi a le şterge chiar şi numele de neam din istorie, o altă grijă faţă de moldoveni n-a avut-o.

Tot drumul istoriei muntenii/valahii i-au tratat pe moldoveni cu vicle­şug şi ură. Antagonismul dintre cele două popoare nu s-a potolit nici după „unire”.

Mişcarea separatistă şi orice încercare a moldovenilor de a se rupe din îmbrăţişarea colonială sufocantă a pretinşilor fraţi era înăbuşită cu cruzime cu ajutorul baionetelor soldaţilor munteni.

Istoricul român I. Lupaş, deşi adept al ideologiei unionismului, a de­scris un epizod zguduitor de răfuială cruntă a soldaţilor munteni cu moldo­venii, părtaşi ai mişcării separatiste, ieşiţi în aprilie 1866 la o manifestaţie paşnică în centrul Iaşilor. După cum ne mărturiseşte autorul pomenit, în întîia duminică a lui aprilie 1866, mulţimea adunată în catedrala mitro­poliei Moldovei, după terminarea slujbei, a ieşit în curtea bisericii, unde Teodor Boldur Lăţescu rosti în faţa lor o cuvîntare înflăcărată despre „drep­turile Moldovei”. Porniră apoi în sunetul clopotelor, în frunte cu mitropo­litul Calinic Miclescu, spre Palatul administrativ. Acolo se aflau membrii Locotenenţei Domneşti, sosiţi de la Bucureşti la faţa locului avînd drept scop de a înăbuşi împotrivirea moldovenilor. În piaţa Palatului protestatarii au fost întîmpinaţi de o companie de soldaţi munteni, care n-au ezitat să facă uz de arme nici în faţa crucii purtate de mitropolit. unul din soldaţi, cu sînge rece, a înfipt baioneta în odăjdiile lui Calinic Miclescu. Mitropo­litul, fiind rănit, a căzut leşinat la pămînt. Soldaţii cu armele s-au năpustit asupra protestatarilor dezarmaţi, provocînd în rîndurile acestora o mulţime de victime.

...„Învălmăşeala a ţinut pînă la ora două după masă, - scrie I. Lupaş, - dîndu-i capitalei moldovene o înfăţişare tristă, stropită cu pîraie de sînge.”

Acelaşi autor ne mărturiseşte şi despre o conferinţă ţinută de N. Iorga la Bucureşti, unde vestitul savant, evocînd evenimentele din aprilie 1866 la Iaşi, cu indignare vorbea despre „acel regiment muntean care a făcut uz de armă şi s-a vărsat sînge”; despre guvernanţii bucureşteni care „au îndrăznit, cu primejdia pierderii oricăror simpatii moldoveneşti, să apere şi cu puşca unitatea naţională”...

Una din cauzele principale ale tulburărilor antiunioniste, antiromâneşti din Moldova a fost trădarea de către clasa politică din Valahia a înţelegerii anterioare dintre cele două principate, anume: „domnul ţărilor unite să fie moldovan, iar capitala - a Valahiei”. În urma unui complot mişelesc, orga­nizat de elita politică bucureşteană, domnitorul moldovan al Principatelor Unite Moldavia şi Valahia (numele iniţial al României), A.I. Cuza, a fost destituit din tron cu forţa. În aceste împrejurări, în scurt timp, desfacerea „unirii” putea deveni un fapt împlinit. Pentru a salva imaginea ţării nou-născute, unioniştii din ambele cnezate au purces la un truc şmecheresc fără precedent – aducerea în ţară a unui domn străin. Şi în acest caz moldovenii rămîneau traşi pe sfoară de către valahii „hicleni”. Moldovenii cu îndîrjire s-au împotrivit acestui vicleşug, care mai venea în contradicţie şi cu Arti­colul 13 al Convenţiei din Paris a ţărilor garante, în care era prevăzut că nu poate fi ales la domnia vreunuia din principate decît „fiu al unui tată născut moldovan sau valah”.

Unioniştii însă, cunoscînd prea bine rivalităţile şi duşmănia de veacuri dintre moldoveni şi valahi, s-au împotrivit cu vehemenţă acestor cerinţe ale ţărilor garante. Ei îşi dădeau sama că un domn local ar fi devenit imediat mărul discordiei dintre cele două popoare, o piedică ce ar fi zădărnicit orice încercare de a le uni. Unul din însufleţitorii bucureşteni ai unirii, Brătianu, spunea: „Un domn ales dintre pămînteni, chiar de ar fi un om de geniu şi de ar avea virtuţile unui sfînt, nu s-ar putea susţine mult timp...”

Dar nu numai domnitorul pămîntean era cauza neînţelegerilor dintre moldoveni şi valahi după acea unire silită, înfăptuită contra voinţei mol­dovenilor.

Într-un stat de drept, cu adevărat democratic, politica naţională se ba­zează pe principiul: „unitate statală prin diversitate etnospirituală”. Chiar de ar fi trecut numai un singur moldovan în România, statul român era dator să-i asigure acestuia dreptul de a-şi purta numele de neam tradiţional istoric. Aici însă e vorba de milioane de etnici moldoveni… Moldovenii n-aveau de unde să fie români nici pînă, nici după „unirea” din 1859-62, pentru că etnonimul “român“ şi pentru valahi era unul fals. De moldovenii din Republica Moldova, nici nu mai vorbim. Clasa politică românească nicicînd n-a recunoscut principiul egalităţii etniilor în statul român. În Ro­mânia politica în sfera naţională a avut alte tradiţii, alte pravile: unitate prin totalitarism românesc, prin denaţionalizare şi românizare năsîl­nică a etniilor conlocuitoare, prin xenofobie şi intoleranţă faţă de po­pulaţia alogenă.

Timp de aproape un veac şi jumătate moldovenii din România sînt supuşi unui intens proces de muntenizare şi asimilare etnoculturală şi lingvistică, strîmtoraţi în drepturile lor politice şi social-economice. Mol­dovenilor le-a fost limitat accesul la guvernarea ţării şi chiar a propriilor ţinuturi, aducîndu-li-se mereu numai conducători din Muntenia şi Oltenia. Alocările din bugetul statului român pentru dezvoltarea Moldovei dintre Prut şi Milcov totdeauna au fost esenţial mai scăzute decît cele ce se făceau altor regiuni tradiţional româneşti – fapt care cu timpul a transformat acest pămînt moldovenesc românizat (colonizat) în cea mai săracă şi înapoiată provincie a României. Şi azi e tot aşa, cu toate că România e membră a UE.

Această atitudine vădit discriminatorie a guvernanţilor bucureşteni faţă de etnia moldovenească din statul român i-a silit pe moldovenii de acolo să continue lupta pentru drepturile lor, creînd după 1989 Partidul Moldovenilor în frunte cu primarul de Iaşi Constantin Simirad. Partid care, cu părere de rău, a fost mototolit şi pus sub călcîiul serviciilor speciale româneşti. L-au gîtuit repede, căci frica de el le era mare de tot.

Astăzi fraţii noştri moldoveni din România iar încearcă să rupă lan­ţurile etnocide impuse de valahi la 1862 şi iar moldovenii sînt batjocoriţi, traşi prin judecăţi şi terorizaţi de oficialităţile româneşti, de presa română „liberă şi tare democratică”, de persoane „particulare” – apărători ai „uni­tăţii” neamului românesc.

În anul 2006 un grup de moldoveni din România a încercat să înfiripe­ze o asociaţie obştească (non-guvernamentală) – Comunitatea Moldoveni­lor din România (CMR), urmărind, în exclusivitate, scopuri etnoculturale, fără intenţii politice. Mult regretatul preşedinte al Comunităţii, Claudiu Alexa, martir al luptei pentru drepturile naţionale ale moldovenilor din Ro­mânia, într-o conferinţă de presă (februarie 2007) spunea: “Reprezentăm o organizaţie care are ca scop apărarea drepturilor fundamentale ale mol­dovenilor din România. Noi nu vom face politică, noi vom gestiona imagi­nea moldovenilor în ţară şi peste hotarele ei, vom contribui la promovarea valorilor culturale moldoveneşti, a scriitorilor, oamenilor de cultură şi sa­vanţilor din Republica Moldova în România.“

“Să facem împreună o istorie adevărată a Moldovei, de care e nevo­ie, respectînd cele spuse de Ştefan cel Mare, precum că Moldova nu e a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, a accentuat la aceeaşi întrevedere cu jurnaliştii Lucian Timofciuc, redactor al ziarului “Adevărul“ din Vaslui, membru de conducere al Comunităţii. Vrem să cunoaştem realitatea isto­rică. Adevărul istoric nu trebuie ascuns. Deşi istoria e una, interpretarea acesteia este diferită.

Să transferăm în România tot ce-i valoros în Moldova, să convingem că nu trebuie să ne fie ruşine a ne numi moldoveni şi că vorbim în limba moldovenească“, a mai spus Lucian Timofciuc.

Către acea vreme (februarie 2007) asociaţia Comunitatea Moldove­nilor din România avea de acum în rîndurile sale 1500 membri afiliaţi la organizaţiile de bază din zece judeţe ale României.

Însă politicaştrii mare-români, chiar şi în aceste intenţii inofensive, de ordin pur etnocultural ale moldovenilor, în condiţiile de discriminare totală a moldovenilor din România, au întrezărit pericolul unui vulcan în erupţie. După cum ne mărturiseşte Marian Russo, preşedintele executiv, unul din iniţiatorii fondării organizaţiei pomenite, asemenea asociaţii ob­şteşti ale minorităţilor etnice în România sînt mai multe. Ele-s înregistrate şi activează legal, fără a provoca cuiva alergie în statul român. Pe cînd Comunitatea Moldovenilor a stîrnit o adevărată panică şi o alarmă ca de pojar în bomondul politic şi informaţional de la Bucureşti. O mînă de pa­trioţi moldoveni, timp de aproape doi ani la rînd, au ţinut pe jar întreaga Românie oficială cu judecăţile şi serviciile ei speciale, „prea democratice” şi „europene”. Autorităţile de vîrf ale României, prin intermediul organelor judiciare şi securiste, au luat toate măsurile legale şi ilegale şi nu s-au lăsat pînă nu au strivit în germene această asociaţie a moldovenilor. Mai punem alături şi faptul că iniţiatorii creării CMR au fost învinuiţi de atentat contra securităţii statului, avînd, cică, intenţii să unească provinciile moldoveneşti din România cu Republica Moldova.

Metodele de luptă ale inchiziţiei medievale contra ereticilor le-au prins bine securiştilor români moderni pentru a se răfui cu purtătorii sen­timentelor de patriotism moldovenesc în statul român. Jurnalistul român Stelian Obretin, care a studiat acest caz, povesteşte unele amănunte despre măsurile satanice ale autorităţilor române contra membrilor Comunităţii Moldovenilor. Cum s-ar putea deduce din articolul lui S. Obretin, liderul CMR, Claudiu Alexa, a fost omorît prin metode sofisticate de către servi­ciile secrete româneşti.

„De ce se teme România de Asociaţia Comunitatea Moldovenilor?” – se întreabă pomenitul ziarist. Şi tot el răspunde: „Duritatea cu care s-a acţionat împotriva acestei asociaţii ascunde lucruri cu mult mai grave decît pot fi sesizate în aparenţă. Politicienii de la Bucureşti sunt obsedaţi de anexarea la România a Moldovei de peste Prut (Republica Moldova – n.n.). Acesta este motivul real pentru care au fost concentrate atîtea forţe spre a se interzice recunoaşterea etniei moldoveneşti, deşi, absolut legal, Judecătoria Iaşi a recunoscut existenţa reală a acesteia.

Prin nerecunoaşterea acestei etnii, politicienii noştri din România, oarecum indirect, dau de înţeles explicit că nu vor să recunoască nici iden­titatea etnică a moldovenilor din R. Moldova. De aici şi discursurile lor prin care vorbesc despre „românii” din Basarabia sau „două state şi un singur popor”…

Cataclismul înfrăţirii false a unei părţi de moldoveni cu valahii, la 1859-62, din care a luat naştere neamul şi statul struţo-cămilesc român, a răsturnat cu fundul în sus soarta de mai departe a moldovenilor din ţara ve­cină. Urgia acestei „frăţii” de haram, mai apoi, va izbi nesăbuit şi în statali­tatea Republicii Moldova, în destinul moldovenilor din stînga Prutului.

Valentin Beniuc, doctor habilitat în ştiinţe politice, participant la Con­ferinţa ştiinţifico-practică internaţională (19 noiembie 2007), consacrată aniversării a 90 de ani de la proclamarea Republicii Democratice Mol­doveneşti şi împlinirea a 15 ani de la recunoaşterea Republicii Moldova, menţiona că România este unul dintre „cei mai relevanţi factori externi de turbulenţă pentru Republica Moldova”, direcţionat „spre erodarea statali­tăţii şi chiar dispariţia acesteia”...

În scopul de a înăbuşi statalitatea moldovenească, România, cum ne-au demonstrat evenimentele din 7 aprilie 2009, a depăşit limitele ostilită­ţilor, care în practica internaţională se obişnuieşte a le numi „război rece”, aplicînd de acum mijloace şi metode de luptă luate din arsenalul unui răz­boi fierbinte contra Republicii Moldova.

Atacul violent asupra instituţiilor ce simbolizează puterea supremă în stat şi devastarea barbară a acestora, avînd drept scop răsturnarea regimu­lui constituţional de către forţe politice controlate şi dirijate de serviciile secrete româneşti, arborarea pe cladirea Preşedinţiei a drapelului de stat al României, participarea în direct la complotul criminal antistatal din 7 aprilie a mai multor indivizi şcoliţi în lagărele paramilitare legionare din ţara vecină, prezenţa la faţa locului a unor ofiţeri ai serviciilor secrete româneşt, fără a mai întra în alte detalii – aceste momente de acum nu mai încap în cuantumul de mijloace politico-ideologice ce caracterizează arsenalul unui război rece. Aşadar, fără a exagera faptele, România, stat membru al Uniunii Europene, a declanşat un adevărat război contra Republicii Moldova. Război care nu cunoaşte răgaz, nici graniţe statale. Scopul final al acestuia este lichidarea statalităţii şi neamului moldoveni­lor! E puţin? Sînt întrebări prosteşti. Însă cel mai scîrbos fapt e că Uniu­nea Europeană îl face pe surdo-mutul chior: n-a scăpat un cuvînt întru dezaprobarea agresiunii făţişe din partea unui membru al său contra Republicii Moldova, stat suveran şi independent!

E o ocazie nefericită pentru a ne abate puţin de la pălăvrăgelile goale ale guvernanţilor noştri de toate culorile despre integrarea în Europa şi a judeca cu mintea moldovanului de pe urmă: la ce bun ne serveşte diploma­ţia-curvă europeană cu cele şapte feţe (standarde) ale ei? Încotro mergem? În Europa sau în fundul României mari?

Обсудить