Un neam născocit, un stat al minciunii mereu ne agresează

Declaraţia lui A. I. Cuza despre „întemeierea" naţiunii române în ziua de 11/23 decembrie 1861 a fost prima minciună de mare calibru lansată din vîrful puterii chiar la naşterea statului român. Prin această minciună s-a comis o mare nedreptate faţă de moldoveni, egalînd cu un adevărat act de genocid.

„1861, dec. 11/23. Proclamaţia către naţiune a lui Al.I.Cuza, prin care aduce la cunoştinţă oficial că „ Unirea" (o parte din teritoriul moldove­nesc, dintre Prut şi Milcov, cu Valahia - n.n.) este îndeplinită, naţionalita­tea română este întemeiată". (Istoria României în date, pag. 210).

După cum vedem, odată cu naşterea noului stat, România, apare şi povestea (minciuna) cum că o naţionalitate ar putea fi „lichidată", iar alta „întemeiată" printr-un act volitiv de moment, printr-o declaraţie de la tri­bună sau o hotărîre a instituţiei puterii. De parcă domnitorul unionist n-ar fi cunoscut un lucru simplu de tot că naţiunile nu apar din senin la porunca ştiucii nici chiar a unui domnitor. Că naşterea lor este un proces îndelungat şi anevoios, iar odată ce s-au născut, nimeni nu le poate proclama nule. Ele nu pier, chiar de s-ar afla sub papucul românesc. Poporul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, timp de 22 de ani, a îndurat un regim de ocupaţie românească din cele mai barbare, însoţit de o campanie de denaţionalizare de proporţii înfiorătoare. Dar ce folos din aceste opinteli colonizatoare? Moldovenii cum au fost, aşa au şi rămas tot moldoveni. Nici moldovenii din dreapta Prutului nu s-au făcut chiar atît de români, cum s-ar crede, cu toate că procesul de denaţionalizare (muntenizare) durează acolo peste 150 de ani.

Cam aceasta e şi vîrsta minciunii cu care propaganda oficială de pe Dîmboviţa îi bat la cap pe moldovenii din România, cum că ei ar fi români. Nefiind în stare, atîta amar de vreme, să le şteargă din memoria moldoveni­lor numele lor de neam, ideologii bucureşteni, foarte ingenioşi şi inventivi la tot felul de şmecherii, au purces la mistificarea etnonimului tradiţio­nal istoric al moldovenilor - moldovan, atribuindu-i acestuia un conţinut cu totul anapoda - cel de „român moldovan", „român din Moldova". Cu alte cuvinte, conform acestui vicleşug, noi am devenit „munteni moldo­veni", „munteni din Moldova".

In aşa fel „moldovanul", ca subiect etnic, a „dispărut" din sintaxa ro­mânească, fiind trecut de şulerii savantlîcoşi români la categoria de atribut (cu sens toponimic) pe lîngă subiectul „Român" (numaidecît cu majusculă, conform ortografiei Mareromâneşti!).

Insă toate tentativele clasei politice din Valahia spre a reboteza neamul moldovenilor – neam străbun, cu vechi şi viguroase rădăcini etnoculturale şi stataliste - şi de a-1 eticheta cu un nou nume, s-au dovedit a fi zadarnice. Moldovenii din România (talpa acestei etnii) pînă astăzi se ştiu de mol­doveni. Ei cunosc prea bine deosebirea lor de munteni. Şi aici nu e vorba numai de specificul graiului (cu toate că şi acesta e un indice însemnat), dar, în primul rînd, de caracterul, mentalitatea şi psihicul naţional al moldo-

vanului, care, la drept vorbind, nu numai că nu se aseamănă, dar e diametral opus, e contrastant cu cel al românului (munteanului).

Nu dorim să le pricinuim românilor prea mare obidă enumerînd aceste ca­lităţi, în majoritate contrare, antagonice ce îi deosebesc pe români de moldoveni. Vom aminti doar o expresie generalizatoare a lui Ivan Alexandrovici Iliescu (aşa se prezenta colegilor săi la şcoala de partid din Moscova), ex-preşedinte al României, unul dintre cei mai văzuţi şi aprinşi partizani ai cruciadei antimoldovenismului, care la o întîlnire cu gazetarii de la „Flux" s-a scăpat cu vorba că din „ calităţile ce îi repugnă mai mult la români este şmecheria ". Adică, îi repugnă multe calităţi ale românilor, dar mai mult decît toate - şmecheria! In opi­nia domniei sale, „moldovenii sunt mai liniştiţi, mai cuminţi". Dacă unui viclean şi şmecher altoit, cum este I.Iliescu, îi repugnă şmecheria românilor, apoi ce să mai zicem noi, moldovenii, creduli, blînzi şi răbdători, ospitalieri şi nexenofobi, cu soveste şi frică de Dumnezeu!

Moldovenii şi românii vorbesc o limbă reciproc înţeleasă (însă departe de a fi absolut identică!).Mai apoi, limba moldovenească din latină, dar nu din română se trage. Şi, dacă am da modestia la o parte, moldovenii le-au creat limbă cultă (scrisă, literară) valahilor şi nu viceversa. Limba, cum se ştie, nicidecum nu e singurul cri­teriu în determinarea unei naţiuni. În America Latină zeci de popoare vorbesc o singură limbă (spaniola), dar se consideră şi sînt recunoscute de toată lumea ca state şi naţiuni diferite. Şi nimeni acolo nu face nici o tragedie din această varietate de naţiuni, nimeni nu-şi aprinde paie în cap de scîrbă şi mînie, cum fac acest lucru guvernanţii români.

Exemple asemănătoare putem aduce din toată lumea. Dar de ce să le căutăm prin lume, cînd ele sînt aici, la noi: Republica Moldova şi Româ­nia sînt două state, în care trăiesc două popoare, două naţiuni, fiecare avînd destinul său istoric diferit. Aşa sînt văzute ţările noastre de întrea­ga comunitate de state ale ONU. Despre acest fapt ne vorbeşte şi trecutul nostru. Că doar nu pentru flori de cuc strămoşii noştri, mai bine de jumătate de mileniu, au purtat lupte crîncene, pe viaţă şi moarte, în apărarea moşiei şi statalităţii neamului moldovenesc împotriva numeroşilor duşmani externi, printre ei şi valahii (muntenii), aliaţii aproape permanenţi ai turcilor. Vechimea moldovenilor nu e de nasul românilor, care au apărut în împreju­rări îndoielnice abia în a doua jumătate a veacului 19. Pînă atunci nici chiar muntenii nu auziseră de acest nume de neam „românesc".

Poporul moldovenesc, de la Mioriţa încoace, şi-a făurit de-a lungul veacurilor (fără ajutorul cuiva) şi o comoară cultural-istorică naţională moldovenească, de o originalitate inconfundabilă şi de mare preţ, cunos­cută de întreaga civilizaţie europeană şi care, printre altele fie spus, nici pe departe nu poate fi comparată cu puţinătatea şi mediocritatea zestrei istorice a valahilor.

Ei bine, statul român, ca orice alt stat, putea lua naştere în urma unei decizii de ordin politic, însă naşterea unui neam e cu totul altă brînză...

Ceea ce statul român le putea oferi noilor săi cetăţeni - era numai cetăţenia română, însă nici în ruptul capului nu le putea schimba şi sîngele de neam. Uniunea Sovietică, cu toate lacunele sale în sfera politicii naționale, rămîne totuși un model exemplar, neîntrecut în lume în această privință. Înglobînd zeci și zeci de naționalităţi, statul sovietic le-a acordat numai cetățenie sovietică, fără a le atinge identitatea de neam a fiecărei naţiuni. Unitate politică a poporului sovietic-da! Dar nici întrun caz, unitate de neam a «națiunii sovietice»! A proceda altfel înseamnă a săvîrşi o infracţiune contra legităţilor naturii. E o nebunie care nu încape în cadrul unei gîndiri logice. Romînii au hotărît să violeze brutal legitățile naturii, să-l sfideze pe Dumnezeu. Pentru amestecul unui muritor în treburile Mîntuitorului - zămislirea („întemeie­rea") unui neam pe cale nedumnezeiască - pe făptaşul acestui mare păcat, Alexandru Ioan Cuza, foarte degrabă 1-a ajuns judecata cerească. El va trebui să-1 ispăşească fiind destituit mişeleşte de pe tron de propriul său prunc, zămislit nelegi­tim. Va fi nevoit ca restul vieţii să şi-1 petreacă în pribegie prin străini, fără neam, de-al nimănui. Că doar Dumnezeu nu bate cu băţul...

1866, februarie 11/23, Al. I. Cuza este silit să abdice (să renunţe la tron - n.n.) ca urmare a conjuraţiei (complot, lovitură de stat - n.n.) pregă­tite de monstruoasa coaliţie" (a românilor n.n.)... Unirea Principatelor este in primejdie. " (Istoria României în date, pag. 219)

Acelaşi blestem cu judecata cerească va cădea şi peste întreaga castă unionistă, precum şi asupra urmaşilor ei, care au pus şi continuă să pună la cale legămîntul moldovenilor cu acest neam antagonic şi xenofob, de obîrşie nedumnezeiască. Ei se vor desprinde necreştineşte de neamul părinţilor săi şi mînaţi mereu de ideile lui Iuda, trădătoare întru Hristos, vor trăda ţara şi neamul moldovenilor şi nu-şi vor găsi loc, nici linişte sufleteas­că nicăieri - nici între moldoveni, nici între români. Aşa se va întîmpla, mai tîrziu, cu unioniştii de la 1918 din Sfatul Ţării, care au votat cu mare însufleţire „lichirea" la români, iar după o scurtă convieţuire cu românii, nu le-au tihnit cele 50 de hectare de pămînt arabil, nici portofoliile de miniştri şi deputaţi în România mare, cu care guvernanţii români i-au năgrădit doar pentru o simplă ridicare de mîni în sus în acea blestemată zi de 27 martie. Au scris şi o scrisoare regelui Ferdinand I, plîngîndu-i-se acestuia cu lacrimi amare ca pelinul de soarta bietului popor basarabean, pe care tot ei, fără să-l întrebe, împreună cu armata romînă, l-au băgat cu sila în «ţara-mumă», unde a îndurat un regim ocupaţionist românesc mai aspru şi mai satanic decît cel colonial din Africa de atunci.

Dumnezeu nu le-a dat mai multă fericire nici cohortei de unionişti contemporani, întorşi (fugiţi) la sînul ţării-mume (M.Druc, L. Lari, I. Costaş şi a.). Leonida Lari, de pildă, chiar şi în cercul de senatorii romîni, în afară de «chişotniţă» şi «beţivană», care «de vreo 15 ani stînd în România, aşa şi nu au învăţat a vorbi corect româneşte» (cum îi replicase o colegă din Senatul României chiar de la tribuna oficială), o reputaţie mai bună n-a avut-o.

Declaraţia lui A. I. Cuza despre „întemeierea" naţiunii române în ziua de 11/23 decembrie 1861 a fost prima minciună de mare calibru lansată din vîrful puterii chiar la naşterea statului român. Prin această minciună s-a comis o mare nedreptate faţă de moldoveni, egalînd cu un adevărat act de genocid. Că doar a existat o variantă cu faţă omeneas­că a unirii principatelor şi creării noului stat pe principii democratice, prin care se prevedea respectarea tuturor drepturilor şi intereselor naţionale şi general-umane ale moldovenilor.

Cunoscînd prea bine năravul (vicleşugul) valahilor, Adunarea ad-hoc a Moldovei încă la 1857 (20 decembrie) votează o rezoluţie prin care se adresează puterilor garante cu rugămintea de a „să prevedea şi a statornici calea prin care Principatele Unite, la orice călcare a drepturilor lor, de orice parte ar proveni, să poată cere şi dobîndi puternicul sprijin al mare­lui Areopagiu (tribunal suprem - n.n.) ".

E ştiut că statele garante (Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria, Pru­sia, Turcia, Regatul Sardiniei) care au monitorizat unirea principatelor au fost foarte precaute în această privinţă, propunînd o variantă înţeleaptă de creare a noii statalităţi, cu respectarea drepturilor naţionale şi general-democratice ale fiecărei părţi integrante. Nu mai vorbim aici nici de faptul că trei dintre ţările garante - Anglia, Turcia şi Austria - s-au pronunţat cate­goric împotriva unirii principatelor.

La Conferinţa de la Paris (mai-august 1858) a celor şapte ţări garante s-a luat o hotărîre prin care se stabilea viitorul statut politic şi administrativ al principatelor şi care sumar se reducea la următoarele: cele două ţări vor purta numele Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare cu domn, guvern şi legislativ. Se va înfiinţa Comisia Centrală din legiuitori din am­bele părţi pentru alcătuirea legilor comune şi Curtea de Casaţie unică.

Această hotărîre oferea ambelor părţi o autonomie largă, nelăsînd şan­se vreunei din ele de a-şi afirma hegemonia sau a încălca drepturile naţio­nale sau de altă natură ale celeilalte.

De s-ar fi respectat aceste principii politice în crearea statalităţii Prin­cipatelor Unite, astăzi n-ar fi însemnat nici un păcat unirea Republicii Mol­dova cu consîngenii noştri moldoveni dintre Prut şi Milcov, de care ne-a despărţit voinţa rea a istoriei.

Însă forţele unioniste prin vicleşug şi diferite manevre şmechereşti au înşelat masele populare şi ţările garante, ignorînd totalmente hotărîrea Conferinţei de la Paris şi călcînd în picioare voinţa poporului.

Aceste forţe au aplicat o variantă monstruoasă a „unirii", discrimi­natorie şi păgubitoare pentru moldoveni. In urma acestor manevre, mol­dovenii au fost aduşi în casa nouă nu ca stăpîni în rînd cu valahii, dar în calitate de chiriaşi anonimi, lipsiţi de orice drepturi. Valahii îi vor vicleni pe moldoveni post-factum cu minciuna cum că etnonimul „român" e al lor (al valahilor) şi îl vor afunda artificial pînă în perioade istorice imemora­bile. La fel ca şi lingvonimul „limba română". Datorită poziţiei trădătoare a unioniştilor din Principatul Moldovei, moldovenii au fost lipsiţi chiar şi de dreptul de a purta în continuare numele lor de neam - moldoveni, de a-şi numi limba cu numele strămoşesc - moldovenească, iar românii vor fi liberi în toate acţiunile lor antimoldoveneşti: vor desfăşura o campanie de demoldovenizare a moldovenilor, cu scopuri etnocide de a scoate nea­mul moldovenilor din circuitul istoric, de a-1 despoia de toate valorile lui naţional-spirituale şi, ajutaţi de împăratul iadului, Satană, vor încerca să-1 zătrească cu desăvîrşire din istorie, din prezent şi viitor. Datorită acestei „uniri monstruoase" a şi apărut o istorie a românilor, lipsită de moldoveni, dar plină cu minciuni şi cu „români de pretutindeni"...

Обсудить