2. Un neam virtual struţo-camilesc. De la valahi la „romîni de pretutindeni”.

(Continuare din „Criză de identitate naţională la romîni”)
Fiind o alcătuială etnică artificială şi silită, fără a trece treptele de evoluţie naturală de la germinare, perioada embrională, naştere şi pînă la maturizare, conglomeratul etnic „X”, poreclit după „unirea” din 1859-62 cu un nume de ocazie – „neam romînesc” e un proiect naţional virtual şi iluzoriu, eşuat din start care n-are nici o şansă de supravieţuire.

Cînd şi cui pentru prima dată i-a trăsnit prin cap ideea să-i reboteze pe valahi cu porecla „romîni” e greu de spus. Asta şi din cauza că letopisarii contemporani de pe malurile Dîmboviţei s-au străduit în fel şi chip să-i crească o barbă lungă şi căruntă acestui pseudonume magic, aruncîndu-l nechibzuit tocmai în fundăturile vechimii istorice. De acolo l-au prins cu cîrligul ideei „continuităţii romînilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre” şi l-au scos înapoi la suprafaţa vremurilor noi.

Datorită acestei manipulări, termenul „romîn” , înainte vreme absolut necunoscut de nimeni ca etnonim, cică, a fost „eternizat” şi „pretutindenizat”, cum îşi închipuie unii amatori de anticuariat de prin preajma Academiei Romîne. Din aceleaşi surse de asemenea se mai zvoneşte cum că valahii, rebotezaţi în „romîni” au devenit o naţiune „de-a pururi şi de pretutindeni”. Spre deosebire de strămoşii lor valahi care erau ţintuiţi locului şi nevoiţi să habiteze tot drumul istoriei pe un petec de pămînt în matca lor istorică, dăruită de Dumnezeu, neovalahul, adică, „romînul de pretutindeni” e de acum o pasăre volnică în largul cerului călătoare. El nu mai cunoaşte ce-i aceea graniţă statală, nici careva alte limite sau restricţii în timp şi spaţiu.

Judecaţi şi singuri, stimaţi cititori... Anul 976 e înscris în metrica poporului valah ca anul lui de naştere. „976. Prima menţiune cunoscută despre valahii din Peninsula Balcanică. Cronicarul bizantin Ioan Skylitzes... arată că David, unul din fraţii lui Samuil, a fost ucis de către vlahii „chervănari” (sau cărăuşi) în ţinutul dintre Castoria şi Prespa”... (Istoria Romîniei în date, Bucureşti 1972, pag. 58-59).

Cum vedem, poporul valah, (pînă se vor descoperi alte documente) nu se poate bucura de o vechime mai respectabilă dincolo de anul indicat mai sus.

Pe cînd romînii, urmaşii valahilor, e de acum un popor pentru care gravitaţia terestră, alte legităţi ale naturii, norme şi pravile de convieţuire, stabilite de civilizaţia umană, sînt considerate de învăţaţii bucureşteni doar nişte superstiţii ale oamenilor înapoiaţi. De aceea în basnele lor pe romîni îi găseşti şi la capătul lumii, cotrobăind prin „negura de vremi”, cînd marele şi bunul Dumnezeu, în ziua a cincea de la facerea lumii, hotărî şă-şi meşterească o fiinţă omenească care i-ar semăna Lui şi i-ar putea da o mînă de ajutor ca să stăpînescă mai bine peştii din ape, păsările din cer şi dobitoacele de pe uscat, create de El cu o zi mai înainte.

Primul om, fără îndoială, a fost romîn de pretutindeni. Pentru că, cum ne învaţă apostolul neamului, sfîntul Colea Dabija, „Dumnezeu s-a născut în Romînia” (Vezi, „Literatura şi arta” din 20 martie 2008). Iar dacă-i aşa, apoi, de la sine se înţelege, că nici omul, creat de Dumnezeu-Romînul după chipul şi asemănarea Sa, nu putea fi altul decît numai un romîn din talpă, năzdrăvan şi de pretutindeni.

Nu s-au îndepărtat prea mult de „adevărul” istoric dabijan nici academicienii dîmboviţeni care, fără a roşi la obraz, afirmă cum că în veacul al III-lea e.n. romînii născuţi la 1861 (de fapt, declaraţi de la tribună), aveau de acum „ţări romîneşti” (sic!).

Această idee năstruşnică e promovată de unul din patriarhii istoriografiei romîneşti, academicianul Constantin Giurescu în lucrarea sa fundamentală „Istoria Romînilor din cele mai vechi timpurii pînă astăzi” (Bucureşti, 1975)

„Dacia a rămas sub stăpînirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.)... Totuşi efectele au fost decisive: în urma acestei stăpîniri s-a născut poporul romîn,” – scrie C. Giurescu (Sursa pomenită, p.127).

După cum am observat, pe academicianul Giurescu îl poartă bludul cu scăldătoarea de botez a pretinsului „popor romîn” pe la gura corturilor legionarilor romani care nici romani nu erau (în afară de comandanţii de unităţi militare), ci robi şi plebe incultă, racolată în calitate de carne de tun din provinciile subjugate de Imperiul Roman, inclusiv din Acia Mică şi nordul Africii, abia sosiţi să cotropească Dacia. La voluminoasa lucrare a academicianului (peste 1000 pagini) sînt anexate numeroase hărţi, una din ele purtînd titlul: „Ţările Romîneşti în timpul migraţiei popoarelor (271-1247).”

„Ţări romîneşti” la 271! Vă-nchipuiţă o minciună mai crîncenă ca asta?!

Afirmaţiile academicianului C. Giurescu cum că „poporul romîn” ar fi călcat imediat pe urmele „calde” ale colonizatorilor romani au fost „dezminţite” prin altă minciună mai puţin gheboasă, lansată de colectivul de autori al Istoriei Romîniei în date, în care ceasul naşterii poporului-fantomă „romîn” e amînat de acum cu mai bine de şapte veacuri bătute.

„Sec. X. Se încheie procesul de lungă durată de formare a limbii şi poporului romîn” (Istoria Romîniei în date, p. 55).

În baza căror documente, date istorice a fost făcută şi această concluzie? În lipsa totală de documente şi mărturii istorice.

Şi aşa tot drumul istoriei „romînii” s-au încheiat, rămînînd însă desblehuiţi pînă în a doua jumătate a veacului XIX, cînd sărise în ajutor o parte de moldoveni ca să le încheie definitiv (la toţi bumbii!) procesul de formare a limbii şi poporului, zis „romîn”.

Şi iată-ne din nou în faţa unei surprize istorice: la 11/23 decembrie 1861 domnitorul Moldovei, colonelul Alexandru Ion Cuza, recent ales şi de valahi în scaunul ţării lor, vine cu o declaraţie dată publicităţii într-o harababură de grafie latino-slavonă, în care vesteşte lumea albă şi popoarele Principatelor Unite Moldova şi Valahia despre naşterea („întemeierea”) poporului şi neamului romînesc (?!).

Doamne, Dumnezeule şi Maică Precistă! Cîte naşteri poate avea acest popor – „romîn” ?!

La drept vorbind, aşa-zisul popor romîn n-a avut nici o naştere. E un popor virtual fantomasgoric, născocit de imaginaţia unor intelectuali, dar nu născut de natură şi Dumnezeu. Civilizaţia umană de pe Terră nu cunoaşte vreun caz cînd o naţiune ar fi fost născută din senin, la porunca unui monarh, printr-o declaraţie sau hotărîre de moment a instituţiei puterii.

Naşterea unui neam e un proces îndelungat şi anevoios, iar odată ce s-a născut, el nu poate fi lichidat decît prin nimicirea fizică sau pieirea naturală a ultimului reprezentant al acestuia.

Poporul moldovenesc – popor milenar, avînd de la 1359 şi statalitatea sa pe un teritoriu bine consolidat şi, principal, conştiinţa de neam Moldovenesc, confirmată din vechime şi în creaţia sa populară („Unu-i moldovan” - Mioriţa), nu putea dispărea fără urmă de pe faţa pămîntului, pentru că aşa a vrut un grup de unionişti moldoveni şi valahi sau un colonel, fie el cu stea în frunte, ori chiar domnitor.

Că doar nu pentru flori de cuc strămoşii moldoveni mai bine de jumătate de mileniu au purtat lupte crîncene, pe viaţă şi moarte, contra duşmanilor străini, printre aceştia aflîndu-se şi valahii, drujbanii la cataramă dintotdeauna ai hoardelor otomane, ca prin sîngele vărsat să lase „urmaşilor urmaşilor noştri” o Ţară a Moldovei, un neam Moldovenesc şi o limbă a noastră – Moldovenească.

Ei bine, statul romîn, ca orice alt stat, putea lua naştere în urma unei hotărîri de ordin politic, însă naşterea unui neam e cu totul altă brînză. Ceea ce le putea oferi şi era în drept să le ofere statul Principatele Unite Moldova şi Valahia (numele iniţial al Romîniei) era cetăţenia acestui stat, însă nici în ruptul capului nu le putea schimba şi sîngele de neam. A proceda altfel înseamnă a săvîrşi o infracţiune contra legităţii naturii şi a drepturilor omului. E o crimă gravă, aceasta purtînd numele în jurisdicţia internaţională – genocid.

Astfel, în lumina dreptului internaţional şi a logicii omeneşti, declaraţia lui A.I.Cuza din 11/23 decembrie 1861 despre „întemeierea naţiunii romîne” a fost un act ilegal. Mai e şi o nebunie, un mare păcat ideea însăşi cum că o naţionalitate ar putea fi „lichidată”, iar alta, „întemeiată” printr-un act volitiv de moment al instituţiei puterii, printr-o declaraţie de la tribună a unui demnitar de stat.

E ştiut că statele garante (Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria, Prusia, Turcia, Regatul Sardiniei) care au monitorizat unirea principatelor au fost foarte precaute în această privinţă, propunînd o variantă înţeleaptă de creare a noii statalităţi în baza unirii celor două ţări – Moldova (dintre Prut şi Milcov) cu Valahia prin care în capul mesei tuturor priorităţilor era pusă respectarea drepturilor naţionale şi general – umane ale fiecărei părţi integrante.

La Conferinţa de la Paris (mai-august 1858) a celor şapte ţări garante s-a luat hătărîrea despre viitorul statut politic şi administrativ al principatelor după unire care sumar se reducea la următoarele: cele două ţări vor purta numele Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare păstrîndu-şi faţa sa naţională tradiţional-istorică şi instituţiile statale proprii (domnitorul, legislativul, guvernul şi a.m.d.).

Se va înfiinţa Comisia Centrală din legiuitori moldoveni şi valahi pentru alcătuirea legilor comune şi Curtea de Casaţie unică. Atît! Nu contopire, ci unire!

Cu alte cuvinte, hotărîrea ţărilor garante oferea ambelor părţi o autonomie largă, nelăsînd şanse vreunei din ele să-şi afirme hegemonia sau să încalce drepturile naţionale ori de altă natură ale celeilalte.

Însă forţele unioniste din ambele cnezate, prin vicleşug şi diferite manevre şmechereşti, promovate cu bună ştiinţă în dosul euforiei stîrnite de sunetele asurzitoare ale fanfarei propagandistice din presa vremii, au călcat în picioare voinţa poporului, ignorînd totalmente şi hotărîrile Conferinţei de la Paris. Aceste forţe au aplicat o variantă monstruoasă şi criminală a „unirii”, trecînd cele două popoare prin mixerul atotunificator şovino-mareromînesc, încercînd a crea din ele un nou neam struţo-camilesc, dîndu-i acestuia şi o poreclă nouă, căzută din pod, care n-are nimic comun cu numele de neam tradiţional-istoric nici al moldovenilor, nici al valahilor. Valahii, „vicleni şi şmecheri”, îi vor vicleni pe moldoveni post-factum cu minciuna cum că etnonimul „romîn” e al lor, al valahilor, de la potop încoace (îl vor învechi artificial alături de alte sintagme derivate – „Ţara Romînească”, „limba romînă”, „pămînt romînesc” etc. etc.) În presa vremii putem întîlni chiar şi expresii de genul: „Unirea Moldovei cu Romînia”. Pisălăii de la Academia bucureşteană, vor scrie şi o istorie a „romînilor” în teritoriile de la Nistru (poate chiar de la Bug şi Nipru) pînă la Tisa.

Iar moldovenii, integraţi în urma acestei „uniri” în statul nou-născut cu numele Romînia, vor rămîne cu borta covrigului – la o margine de drum, înşelaţi, dispoiaţi de tezaurul patrimonial spiritual – etnic, de toate virtuţile istorice ale străbunilor moldoveni, de limba maternă, de statalitate. Oligarhia politică bucureşteană va dezlănţui şi o campanie sturlubată de denaţionalizare (muntenizare) a moldovenilor din Romînia în scopuri etnocide, de a scoate neamul moldovenilor din circuitul istoric, făcînd încercări sătăneşti de a-l zătri cu desăvîrşire din trecut, prezent şi viitor...

Comparativ cu alte state multinaţionale (de pildă, Uniunea Sovietică, Iugoslavia), unde fiecare naţiune integrată îşi păstrase faţa sa naţională, iar politica statului în sfera naţională se baza pe principiul: „unitate statală prin diversitate etnospirituală”, clasa politică bucureşteană nicicînd n-a recunoscut principiul egalităţii etniilor în statul romîn. Aici pe toate căile, prin toate mijloacele a fost cultivat şovinismul grandromînesc. În Romînia politica în sfera naţională a avut alte tradiţii, alte pravile: unitate prin totalitarism romînesc, prin denaţionalizarea năsîlnică a etniilor conlocuitoare, prin xenofobie şi intoleranţă faţă de populaţia alogenă.

Fiind o alcătuială etnică artificială şi silită, fără a trece treptele de evoluţie naturală de la germinare, perioada embrională, naştere şi pînă la maturizare, conglomeratul etnic „X”, poreclit după „unirea” din 1859-62 cu un nume de, ocazie – „neam romînesc” e un proiect naţional virtual şi iluzoriu, eşuat din start care n-are nici o şansă de supravieţuire. El se va destrăma şi va pieri curînd. Pînă la moment s-a menţinut şi, poate, se va mai menţine o habă de vreme doar fiind „susţinut cu puşca” (N. Iorga) şi cu vrăjile unei armate de şamani-ideologi care s-au plodit astăzi şi dincoace de Prut ca buruienele rele pe loc neprăşit după ploaie. Însăşi urletul îngrozitor al unor grupuri de rumînoizi pe străzile Chişinăului: „Noi sîntem romîni!” e un simptom sigur că sfîrşitul lumii pentru „neamul romînilor” nu e atît de iluzoriu...

(Cu alte detalii la temă, vom reveni în publicaţiile următoare)

Gherasim Ghidirim

Обсудить