CRIZĂ DE IDENTITATE NAŢIONALĂ LA ROMÎNI

Clasa politică valahă, încă din copilăria sa, a prins un nărav foarte scîrnav de a face cîrdaşlîc şi frăţie de arme nu cu apropiaţii săi de cruce creştinească, ci cu păgînii şi duşmanii creştinităţii, răi şi nedrepţi, dar mari şi puternici.

(continuare)

3. Boala expansionismului.

Cît de avan nu s-ar strădui bărbaţii savantlîcoşi din preajma Academiei Romîne să astupe cu un strat gros de poveşti frumoase adevărul despre trecutul indepărtat al romînilor, acesta tot una singur se trage pe brînci şi iese la lumina zilei – aşa gol-goluţ, cum l-a născut măicuţa sa:

Valahia nicicînd în trecutul său n-a avut profilul geografic al Romîniei mari de la 1918. Nici populaţia din teritoriul ei n-a fost un popor ”unitar”, cum îl zugrăvesc letopisarii contemporani bucureşteni. Şi nici ”neam romînesc” n-a existat pînă în a doua jumătate a veacului XIX.

În veacurile XIII – XV, cum ne mărturisesc documentele istorice din acea perioadă, pămînturile cucerite mai tîrziu de valahi, erau bucăţite în mai multe unităţi teritoriale, neatîrnate una de alta, unele avînd pretenţii stataliste, numite voievodate – Transalpina (Valahia), Cumania, Transilvania şi a.

Însă în acele vremuri medievale cumplite se întîmplau rare cazuri cînd aceste formaţiuni statale puteau rezista la presiunea puterilor vecine mai mari, mai puternice. Statele mai slabe, fie că erau cucerite prin foc şi sabie, fie că de bună voie se aciuau sub aripa statelor vecine, pentru a scăpa de duşmani mai groaznici şi mai hrăpăreţi. Se practica tot felul de relaţii între state: prieteşug, subjugare şi vasalitate. Ţările mici, la rîndul lor, îşi găseau şi ele băieţaşi de bătaie printre vecinii lor – ţări încă mai mici şi mai slabe, cucerindu-le teritoriile, jefuindu-le populaţia după năravul imperiilor mari, uitînd şi ele de învăţătura bibleică, care spune: ”Iubeşte-ţi apropiatul” şi ” Nu săpa groapa altuia, că singur vei cădea în ea”.

Valahia medievală poate servi de exemplu crestomatic în această privinţă.

Filozoful romîn, ex-ministrul de externe al Romîniei A. Pleşu constata un element esenţial al caracterului şi psihicului naţional al romînului, spunînd: ”Romînul, ca orice fiinţă slabă şi complexată, aruncă cu piatra numai în acei oameni, din partea cărora ştie ca nu se poate aştepta la represiuni”.

Ţară mică şi slăbănoagă pe un teritoriu mic la început, fiind dependentă de Regatul Ungar, mai apoi subjugată de Imperiul Otoman, Valahia işi strînge şi ea de-a lungul veacurilor bucăţică cu bucăţică din teritoriile vecine, aruncînd cu piatra în cei mai slabi, visînd şi ea, mititica, să devină mare şi tare.

Aşa, de pildă, voievodul Transalpiniei (numele iniţial al Valahiei în documentele, scrise în limba latină), la 1327, se autoîntitula simplu de tot: ”Bazarab, voivoda Transalpino” (Basarab, voievod al Transalpiniei) – a se vedea: ”Documenta Romaniae Istorica”, Bucureşti 1977, vol.I, pag. 39.

Însă doar numai peste o jumătate de secol, la 1391, domnitorul Mircea cel Bătrîn purta de acum o titulatură domnească ”împodobită” cu un şir de toponime, adică denumiri de teritorii, acaparate de domnitorii valahi în acest răstimp:

”Mircius, dei gracia woyewoda Transalpinus, Fogaraş et Omlas dux, Severini comes, Tresti dominus ac terrarum Dobrodicii despotus etc”. – Mircea, din mila lui Dumnezeu, voievodul Transalpiniei duce de Făgăraş şi Amlaş, comite de Severin, stăpîn al Dîrstorului şi despot al ţării Dobrotici etc. (Tot acolo, pag. 125).

Iar acum, stimate cititor, întoarce privirea de la text şi încearcă să reproduci din memorie, fără calculator, numele ţării pe care o conducea voievodul Mircea cel Bătrîn! Amatorii de anticuariat de la Academia Romînă spun că numele ei era ”Ţara Romînească”. Adică ţara ”romînilor”.

Of, Doamne şi iar Doamne! De unde s-au luat romînii în acele vremuri? Cînd adevărul istoric, cu gura lui proprie, ne grăieşte că pe atunci în toată lumea albă nu se năzărea vre-un suflet omenesc de seminţie romînească. Nici chiar valahii pînă în veacul XIX n-au ştiut ce măncare de peşte e aceea ”romîn”, ”Ţara Romînească”, ”limbă romînă”...

Valahii cu mare zăbavă se închegase ca neam, iar odată ieşiţi din tufişurile întunecoase preistorice, au păşit cu stîngul pe şleaul destinului său istoric, prezentîndu-se în faţa lumii ca popor cuceritor, neastămpărat şi belicos. Chiar la naştere, în metrica sa şi-a înscris un omicidiu.

”Anul 976. Prima menţiune cunoscută despre valahi din Peninsula Balcanică. Cronicarul bizantin Ioan Skylitzes.....arată că David, unul dintre fraţii lui Samuil a fost ucis de către vlahii ”chervănari”...

(Vezi Istoria Romîniei în date, Bucureşti 1972, pag. 58-59).

Prin secolele XII-XIII, badea Mior Moldovanul s-a plăns în balada Mioriţa pe un vecin pizmaş şi lacom din imediata vecinătate dinspre Asfinţit, necunoscîndu-i încă cu precizie sămînţa de neam (nu putea fi altul decît valah), care, împreună cu cel ungurean,

Mări, se vorbiră

Şi se sfătuiră

Pe la apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan

Ca-i mai ortoman

Şi are oi mai multe....

Mai tărziu, cronicarul moldovan Grigore Ureche, va constata de acum documentaristic în ”Letopiseţul Ţării Moldovei” faptul că ”toţi domnii de primprejur îi cuvîntau de rău (pe munteni - n.n), zicîndu că n-au fost într-ajutor crucii şi creştinităţii, ce păgînilor şi duşmanilor....” (Gr. Ureche, ”Letopiseţul....pag. 104).

Clasa politică valahă, încă din copilăria sa, a prins un nărav foarte scîrnav de a face cîrdaşlîc şi frăţie de arme nu cu apropiaţii săi de cruce creştinească, ci cu păgînii şi duşmanii creştinităţii, răi şi nedrepţi, dar mari şi puternici. Domnitorii valahi, tot drumul istoriei, atîta grijă au avut: să-şi năpădească vecinii mai slabi, sa-şi lărgească necontenit spaţiul de habitare pentru poporul său. Generalii romîni la 1918 se exprimau intr-un limbaj şi mai clar, spunînd că armata romînă a întrat în Basarabia pentru ”a-şi lărgi spaţiul de hrană”.

Şi aşa pas cu pas, din an în an, tot ţigănind bucăţi din teritoriile străine, valahii, cu timpul, s-au revărsat departe dincolo de vatra lor istorică, pe care le-a dăruit-o bunul Dumnezeu la facerea lumii şi a sămînţiilor omeneşti.

Vecinilor noştri, orgolioşi şi făloşi de fire, le rîdea inima văzînd cum ţara lor creştea ca aluatul pe drojdii – de la dimensiunile unei broaşte, pînă la cele ale unui buhai bine păscut şi, în adaos, ghiftuit deavolna cu tărîţe opărite, amestecate cu gălbenuş de ouă de struţ.

De la o vreme năbădăile expansioniste spontane ale unor domnitori valahi au generat o boală naţională crîncenă de proporţii epidemice, bacilul căreia a pătruns în celulele hemoglobinei sîngelui de neam al valahilor, a atacat sistemul lor imunitar şi de acum se transmite prin genele ereditare din tată în fiu. E vorba de morbul expansionismului, pretutindenismului şi grandomaniei – boleşniţă neamoromînească, cu semne vădite de paranoia, devenită astăzi cronică, care de acum nu se mai poate vindeca cu nimic în lume – nici cu buruiene, nici cu doftorii sau descîntece la babe.

Romînii contemporani sînt deprinşi cu boala moştenită din bătrîni, încît fără această patologie nu se mai simt în apele lor, un neam teafăr, întregit. Au ajuns chiar să se fudulească cu ea, alăturîndu-şi diagnosticul la numele de neam, de parcă acesta ar fi o distincţie onorifică, un titlu ştiinţific sau un grad militar. Aşa şi se numesc: ”romîni de pretutindeni”. Adică, romîni betejiţi de boala expansionismului, romîni bate-drumuri, mutaţi şi mutanţi, ne la locul lor, duşi de acasă, împresuraţi prin lume.

Tabloul clinic al acestei maladii se mai manifestă şi prin faptul, că pacienţii sînt scuturaţi ca de friguri de idei halucinante, cum că şi globul pămîntesc ar fi teritoriu romînesc, rupt din trupul ţării-mume de către ocupanţii extratereştri.

Bine a spus, cine a spus că Romînia a înghiţit nemestecate prea mari bucăţi de teritorii străine şi acum are probleme de digestie. O frige jigăraia la stomac şi suferă de balonări la burtă din cauza problemelor naţionale.

De la sine se înţelege, că populaţia din ţinuturile noi, cucerite de valahi, era foarte pestriţă din punct de vedere al obîrşiei sale etnice şi al limbilor vorbite. Aceste frînturi etnice, rupte din baştina lor istorică, exprimîndu-ne în limbajul mareromînilor xenofobi moderni, ”erau străine de neam” şi se identificau cu numele lor etnic de origine - cumani, unguri, bulgari, saxoni (saşi), sîrbi etc.

Conştientizarea identităţii de neam la valahi s-a produs mai tîrziu decît la popoarele vecine (unguri, moldoveni, bulgari etc) – fapt mărturisit de documentele vechi, unde pe străbunii romînilor îi întîlnim purtînd diferite porecle etnice: transalpini, cumani, valahi, ungrovlahi, munteni etc.

După unirea, la 1859-62, a unei părţi din teritoriile istorice ale Ţării Moldovei (ţinuturile moldoveneşti din dreapta Prutului) cu Valahia şi integrarea în statul nou-născut cu numele Romînia a unui număr impunăor de moldoveni (de fapt, n-a fost unire, ci o siluire flagrantă a voinţei poporului moldovenesc de către forţele unioniste), se crease o situaţie, cînd cuantumul cetăţenilor ”străini de neam”, depăşea simţitor numărul populaţiei autohtone de etnie valahă.

Clasa politică valahă, vicleană şi şmecheră, nu putea sa nu observe din timp primejdia acestei desbalanţe etnice pentru stabilitatea politică a viitoarei statalităţi, care mai avea şi pretenţii de stat ”unitar” şi ”mononaţional”.

Dar, în loc să aibă grijă pentru rezolvarea şi armonizarea relaţiilor interetnice, guvernarea de la Bucureşti a pus pe roate o companie ideologică de proporţii înfiorătoare de denaţionalizare şi romînizare năsîlnică a tuturor etniilor ”străine” din statul romîn. În acelaşi timp, din bastioanele academice bucureştene a fost lansată ideea fantomasgorică şi mincinoasă, ca mama dracului, despre ”unitatea de neam şi continuitatea poporului romîn din cele mai vechi timpuri pînă astăzi”, în teritoriile dintre Nistru (poate chiar dintre Bug şi Nipru) pînă la Tisa.

În acest scop, alături de osanalizarea ”neamului romînesc” pe fundalul unui xenofobism de junglă, politicanilor şi ideologilor romînizatori le-a mai trăsnit prin cap şi o şmecherie diavolească de a-i atribui termenului ”romîn”, în afară de singura lui umplutură semantică – cea de cetăţean al statului romîn - şi însuşirea de nume de neam (etnonim). În urma acestui vicleşug criminal, toţi cetăţenii romîni, indiferent de apartenenţa lor etnică, peste noapte au devenit ”romîni de naţionalitate” (sic!).

Frîntura din neamul moldovenilor de pe pămînturile istorice ale Ţării Moldovei, la apus de Prut, a fost călcată în picioare, facută una cu pămîntul.

Neamul moldovenilor din Romînia a fost îngropat de viu şi astupat cu ţărîna uitării, fiind şters cu nemilă din analele istorice romîneşti. Iar toată avuţia sufletească, plăzmuită de geniul popular şi de înaintaşii moldoveni, de la Mioriţa încoace, a fost confiscată şi trecută la balanţa neamului valah, prefăcut în ”naţiune romînească”.

Cu alte cuvinte fie spus, s-a săvîrşit o crimă gravă de genocid în masă, folosindu-se de metode şi trucuri valaho-romîneşti din cele mai sofisticate.

În aşa fel, neamul cuceritor valah, ieşind din vatra lui istorică, a sărit peste munţii Carpaţi, lăţindu-şi spaţiul ”de hrană” pînă la apele Prutului.

Se vor opri romînii aici? Pe dracu! Ţi-ai găsit naţie. Pofta vine mîncînd, spune o înţelepciune populară. Mai apoi (o spusesem şi mai înainte), romînii de aceea şi se numesc de pretutindeni, pentru că nu cunosc ce-i aceea graniţă statală, nici careva alte limite în timp şi spaţiu.

Valaho-romînii se lăţesc peste Prut.

Anul 1918. Pe continentul european încă pîlpîiau flăcările primului război mondial. Un război imperialist banditesc, nedrept şi criminal din ambele părţi ale frontului, cauzat, în egală măsură, atît de contradicţiile aflate la paroxism dintre ţările implicate în acel măcel continental, cît şi de ambiţiile imperiale ale puterilor mari de a croi harta Europei după placul lor.

Primii doi ani de război oligarhia politică romînească, deşi declarase neutralitatea ţării sale, se apropiase la o distanţă primejdioasă de pojar, jucînd o tănănică tradiţional-romînească în stilul celei mai vechi profesii lumeşti, cu poalele ridicate făcînd mişcări spectaculoase din şolduri, aţîţătoare de anumite pofte, ba înspre puterile Centrale, ba înspre Antanta, uitîndu-se pieziş şi iscoditor la monedele ce i le arunca la picioarele goale un bloc de război sau altul.

Romînia avea un tratat secret cu Germania şi altul de alianţă cu Austro-Ungaria – ţări care constituiau nucleul de bază în blocul Puterilor Centrale. La 17 iulie 1914 reprezentanţii Antantei (Marea Britanie, Franţa şi Rusia, la care mai tîrziu se alăturase Italia), au adus la cunoştinţa guvernului romîn acordul lor de a susţine pretenţiile Romîniei asupra Transilvaniei, care făcea parte din teritoriul Austro-Ungariei, în schimbul participării ei la război împotriva Puterilor Centrale.

Informaţia despre propunerile Antantei a fost captată imediat de serviciile secrete ale Germaniei şi chiar a doua zi, la 18 iulie 1914, dezdedimineaţă, pe nepusă masă, ambasadorul german la Bucureşti se afla de acum în cabinetul ministrului de externe romîn, transmiţîndu-i mesajul împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Romîniei Carol I, prin care se cerea îndeplinirea de către Romînia a obligaţiunilor sale faţă de Puterile Centrale. Conţinutul mesajului, traducîndu-l într-un limbaj mai pe înţelesul lumii nediplomate, spunea următoarele: ”Hai, lele, la război, că te-ai angajat să mergi cu noi împreună!”.

Ce face Romînia? Se dădu cu fundul la gard şi-l făcu pe niznaiul. Îşi mai meştereşte o portiţă neagră pentru ieşire în cazuri excepţionale: la 18 octombrie încheie o convenţie cu Rusia (”Acordul Sazonov – Diamandi”). Cu alte cuvinte, s-a încercuit cu un zid de acorduri internaţionale, că dacă le-ar fi respectat pe toate, trebuia să se desfacă în două şi să între în război din partea ambelor lagăre deodată. Vorba rusului: ”Хитрость фраера сгубила”. Sau, cum spunea ex-premierul rus Cernomîrdin: ”S-au străduit să facă cît mai bine, dar le-a ieşit ca deobicei”.

Războiul scăpătase după ora amiezii, iar Romînia tot stătea locului, uitîndu-se prin fereastră la pojarul european de după zidurile neutralităţii. Deşi mincinoasă în faţa partenerilor de acorduri,ea rămînea totuşi cu faţa curată în faţa lui Dumnezeu, pentru că neparticiparea la război, cum se ştie, nu se judecă.

Fiind însă de fire o ”pasire răpitoare”(D.Cantemir), oligarhia politică bucureşteană se agitase nespus de mult, văzînd cum lupii hapsîni imperiali rup pentru sine hălci zdravene de teritorii din trupul adversarilor săi, iar ea cu neutralitatea sa risca să rămînă fără pradă după război. Doi ani la rînd se uita la acest tablou, ba trecîndu-i prin trup fiori de gheată, tremurindu-i picioarele de groază, ba curgîndu-i saliva din clanţ, provocată de o poftă zănatică ce o scurma necontenit la rînză. Dădu răfagii şi boala învechită şi cronică. Bacilul expansionismului şi grandomaniei o rodea cumplit pînă la măduva oaselor, ca reumatismul pe vreme rea. Imaginea unei Romînii mari şi ”întregite”, cu munţii şi marea, cu pămînturile Transilvaniei demult jinduite, promise de Antanta, o scotea din sărite şi-i întunecase minţile...

În cele din urmă, scuipă cu răutate de trei ori pe neutralitatea sa, pe toate acordurile cu nemţii şi austro-ungarii, cu care singură se încătuşase la mîni şi picioare, şi la 14 august 1916 îşi sloboade armatele sale pe cîmpul de luptă de partea Antantei, care, cum am mai spus, îi făgăduise Transilvania. Pe cealaltă parte a frontului se afla inamicul – Puterile Centrale, bloc militar, în care, în afară de Germania şi Austro-Ungaria, pomenite de acum, mai întra Imperiul Otoman şi Bulgaria.

I se păru că anume antantiştii vor fi acei care, după terminarea războiului, vor sta la masa biruitorilor, plină cu bucate, cu pînea şi cuţitul în mîni. Iar ea, la fel biruitoare, va sta pe un loc de cinste, mai aproape de capul mesei, înfulecînd cu nesaţ din blidul ce îl vor oferi ei mai marii ospăţului.

A fost, de fapt, o aventură pripită a guvernanţilor romăni hapsîni, care putea fi plătită, după cum vom vedea mai la vale, cu însăşi existenţa Romîniei. Chiar profilul ei geografic pe harta Europei seamăna cu o nucuşoară strînsă în cleşte de Germania şi Austro-Ungaria, pe de o parte, şi de Imperiul Otoman şi Bulgaria – pe de alta. Era nevoie numai de o apăsare uşoară ca să sară ţăndări din nucuşoara din cleşte. Aşa şi s-a întîmplat.

Abia întrată în luptă, oastei romîne i se aplică lovituri zdrobitoare de knockout din partea forţelor inamice, superoare numeric şi în iscusinţa militară, conduse de faimosul comandant de oşti, feldmareşalul german Mackensen, supranumit ”spărgător de fronturi”. Numai în bătălia de la Turtucaia armata romînă a împresurat cîmpul de luptă cu mii de morţi, alţi 25 de mii de ostaşi şi ofiţeri romîni au fost capturaţi de inamic ca prizonieri. Au urmat încă cîteva lovituri sub centură şi glorioasa armată romînă, leşinată şi cu pierderi colosale, e împinsă peste rîul Siret.

Aproape întreg terutoriul romînesc cu capitala ţării Bucureşti nimereşte sub stăpînirea nemţilor. Guvernul şi toate aşezămintele de stat ale Romîniei în pripă îşi strîng catrafusele şi, scăpărînd din călcîie, se refugiază la Iaşi, vechea capitală a Moldovei, unde se adăposteşte sub aripa Armatei a IX Ruse, condusă de generalul Şcerbaciov, de pe frontul romîn, aflată şi ea în plină descompunere sub influenţa agitaţiilor bolşevice.

Astfel, marea Romînie încăpuse pe o fîşie îngustă de pămînt moldovenesc, iar viaţa ei atîrna de un firicel de aţă. Mai rămînea ca ”spărgătorul de fronturi” sa-i mai aplice o lovitură în moalele capului, ca Romînia să dispară cu desăvîrşire din conglomeratul de ţări ale lumii.

Puterile Centrale trăgeau de acum capacul sicriului peste ”marisima” şi pofticioasa ţară romînească.

La 13 martie 1917 cancelarul Germaniei Bethmann-Holweg şi ministrul de externe al Austro-Ungariei Ottocar Czernin semnează Documentul de la Viena, unde ambele părţi, sigure de victoria ţărilor lor, au căzut de acord ca, la încheiera războiului, întreg teritoriul Romîniei să fie înglobat în componenţa Imperiului Austro-Ungar.

În aşa fel, Romînia fu aşezată de Puterile Centrale pe patul de moarte, cu mînile încrucişate pe piept. Adversarii de război de acum pusese în cuptor colacii pentru parastasul de veşnica pomenire, cînd şmecheroaica de Romînie găsi un pîrlaz în gardul situaţiei create, în aparenţă fără ieşire, prin care se strecurase cu dibăcie ca să fugă de moartea sigură. Pe ascuns, fără ştirea aliaţilor din Antanta, se aruncă în braţele inamicului şi începu să se drăgănească cu nemţii. Mai întîi, s-a şoşotit amoros la Buftea, încetînd operaţiunile militare din ambele părţi, iar la 26 noiembrie (9 decembrie) 1917 la Focşani încheie un armistiţiu cu comandamentul trupelor austro-germane. Tratativele separate cu duşmanii Antantei şi comportamentul ei de damă, lipsită de scrupule şi de orice angajamente morale, i-a înfuriat pe anglo-francezi. Însă pe Romănia tare o durea în cot de interesele aliaţilor de război şi de angajamentele sale faţă de dînşii.

Tratativele şi armistiţiul separat încheiat cu inamicul i-a permis Romîniei nu numai sa-şi amîne sfîrşitul lumii, dar şi sa-şi păstreze nişte rămăşiţe de forţe armate cu care să continuie aventura sa tradiţional-istorică de acaparare de noi teritorii străine. Instinctul de şoiman de munte n-o părăsi nici pe patul de moarte.

În acelaşi timp, pe celalt mal al Prutului, pe o halcă sănătoasă de pămînt istoric moldovenesc al Ţării Moldovei, consfinţit cu sîngele străbunilor noştri, la 1917, în urma Revoluţiei din Octombrie, poporul moldovenesc ieşi la drum mare cu norocul istoric în mînă. În lumina ”Declaraţiei despre drepturile popoarelor Rusiei”, adoptată de noul guvern revoluţionar de la Petrograd la 2 noiembrie 1917, naţiunea moldovenească din spaţiul pruto-nistrean cu mare sîrguinţă şi entuziasm începe sa-şi reconstruiască căsuţa sa naţională, demolată încă pe vremea războaielor ruso-turce. La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării – organul conducător provizoriu, împuternicit de delegaţii Primului congres al ostaşilor moldoveni din unităţile armatei ruse, proclamă Republica Democratică Moldovenească – stat moldovenesc cu statut de republică naţională în componenţa Federaţiei Ruse.

Statul moldovenesc renăscut, declarîndu-şi autonomia, deşi continua să rămînă juridic parte integrantă a Rusiei Sovietice, devenise, de fapt, o ţară singurică şi izolată. Dinspre Răsărit era blocată teritorial de Ucraina care către acea vreme, îşî declarase îndependenţa, iar guvernul ei (Rada) promova o politică duşmănoasă faţă de guvernul de la Petrograd. Rusia Sovietică, aflată în acea perioadă într-o încleştare pe viaţă şi moarte cu armatele albgardiste, nu-şi mai putea permite luxul de a-şi continua rolul său de ”matuşcă” în periferiile naţionale – din lipsa de forţe, mai întîi, iar mai pe urmă şi din cauza că păsăruicele naţionale, odata scăpate din cuşca imperiului ţarist, zburase care încotro.

Deci statul moldovenesc, abia ieşit din cuşca ţarismului, neîntărit încă, singur-singurel, ca un fericel de iarbă plăpîndă după încolţire, avea să se strecoare spre lumina soarelui prin crăpăturile grămezii de moloz al imperiului ţarist prăbuşit.

”Pasirea răpitoare” nu putea să nu observe o pradă de vînat atît de uşoară, aflată la o mînă întinsă.

Încurajat de nemţi, cu învoirea tăcută şi a aliaţilor care luase în coarne revoluţia bolşevicilor din Rusia, fosta aliată de război, şoimanul valaho-romîn îşî desface aripile jumulite şi zdrenţuite în încăierările de pînă ieri şi, folosindu-se de vîntişorul cu noroc al cojuncturii internaţionale de moment, se avîntă fulgerător peste apele Prutului.

http://www.x-top.org/images/prikol/2009/04/28/49f714d510d08.jpg

În primele zile ale anului nou 1918, 4 divizii ale armatei romîne, mişeleşte şi prin surprindere, au căzut ca o prabuşire de mal peste capul populaţiei din Republica Moldovenească. Înfruntînd rezistenţa înverşunată a unor unităţi răzleţe a armatei moldoveneşti, aflată în proces de constituire şi mai cu samă, împotrivirea îndîrjită din partea populaţiei civile răsculate (numai în oraşul Bender în ciocnirile cu ocupanţii şi-au pierdut viaţa 10 mii de locuitori civili), armata romînă, către începutul lui februarie 1918, cucereşte aproape întreg teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti.

În spatele trupelor militare, la un scurt interval de cale, cu pas cadenţat, mărşăluiau detaşamentele şi brigăzile de poliţie, siguranţă şi jandarmerie, avînd misiunea în teritoriul, ocupat de militari, de a-l ”curăţi de răuvoitori” şi ”a curma orice mişcare suspectă”.

Dar cum toată populaţia republicii era răuvoitoare şi duşmănoasă armatei agresoare şi regimului de ocupaţie, romînii au iniţiat o campanie de proporţii greu de închipuit de omoruri şi bătăi, o adevărată vînătoare cu arme de foc contra moldovenilor ”răuvoitori” şi ” suspecţi” şi, mai cu samă, contra ”jidanilor” şi ”indivizilor străini de neam” – cum era etichetată de către ocupanţi populaţia răzvrătită.

Războirea soldăţimii şi a forţelor de ordine romîneşti cu populaţia polietnică din Republica Moldoveneasca i-a înspăimîntat chiar şi pe iudele trădătoare, alde C.Stere, P.Halippa şi alţi unionişti înflăcăraţi ce stăteau de acum cu fundurile înşurubate în fotoliile de deputaţi ai parlamentului Romîniei. Ei au scris şi o scrisoare regelui Ferdinand I, scăldată în lacrimile lor de crocodil, plîngîndu-i-se suveranului romîn că regimul ocupaţionist din Basarabia e cu mult mai monstruos şi mai sălbatic decît regimurile coloniale din ţările africane din acele vremuri.

Teroarea împotriva populaţiei din teritoriul cotropit era însoţită de o campanie strulubată de denaţionalizare şi romînizare crîncenă, direcţionată, în primul rînd, contra moldovenilor. În acest scop, la coada tuturor militarilor romîni, pe plaiul nostru a tăbărît o ploaie cu bulbuci de romînime îmbrăcată în straie civile şi odăjdii duhovniceşti – informatori şi agenţi de influenţă ai siguranţei - proptele de nădejde ai regimului militar de ocupaţie. Aceştia, în adaos, mai aveau şi formala misiune de a face jurnalistică unionistă în Moldova, a preda în şcoli lecţii de romînă, a crea partide unioniste şi a face servicii divine pentru moldovenii omorîţi şi amărîţi.

Iată ce soi de gintă ”civilă” dădu busna în Republica Moldovenească la 1918...

Într-o informaţie adresată centralei securiste, şeful Centrului de Siguranţă Kişinău N. Drăguţescu evidenţia faptul că: ”Redactorii România Nouă din Chişinău, cît şi cei strînşi în jurul acestui ziar – preoţi, învăţători transilvăneni cutreeră întreaga Basarabie pentru înscrierea populaţiei într-un partid naţional romîn, pe care ardelenii (!) au dorinţa să-l înfiinţeze...” (Arhiva Ministerului de Interne a Romîniei, Direcţiunea poliţiei şi Siguranţei Generale, Biroul Secretarului, documentul cu parafa ”Confidenţial” N 150793 din 4 august 1918).

Cît de ”civilă” era misiunea romînimii, ce se abătu ca un val stîrnit de ţunami peste tînăra republică, ne putem da sama dintr-un raport al lui Silvestru Cioflea, un ofiţer din Detaşamentul de Siguranţă din Chişinău, adresat şefului său Nicolae Drăguţescu la 26 ianuarie 1918.

26 ianuarie 1918

Chişinău

Domnule Director,

Subsemnatul agent supranumerar în detaşamentul de Siguranţă din Chişinău ce cu onoare (îl) conduceţi, vin respectuos a vă ruga să binevoiţi a-mi admite să predau lecţii de limbă romînă la un liceu din localitate.

Vă fac această rugăminte, Domnule Director, avînd credinţă, că în felul acesta aş putea fi mai folositor serviciului nostru. Prin fratele meu, care e profesor aici, si prin ardelenii de aici, iniţiatori ai mişcării naţionale (sic!), am reuşit să pătrund în cercurile conducătorilor Basarabiei şi ca să mă pot menţine, cel mai bun mijloc de a masca adevăratul meu rost între dînşii şi cel care m-ar îndreptăţi să nu lipsesc de nicăieri, e numai acesta. Aş avea un număr foarte restrîns de ore (5-6 pe săptămînă) care nu m-ar abate deloc de la datorie, cred că chiar în timpul acela aş putea face cîte ceva.

Printre lumea cunoscută, prezenţa mea în uniformă începe a se deochea...

Cu deosebit respect Silvestru Cioflea

Frumoase mărturisiri, n-ai ce zice!

Anume această lume deghizată, cu epoleţii ascunşi sub cămaşă, profesionişti de înaltă calificare, a pus prima piatră în temelia procesului galopant de romînizare cumplită şi năsîlnică a moldovenilor din arealul pruto-nistrean, proces întrerupt la 1940 şi după 1944, ca mai apoi să fie preluat de noua generaţie de cechişti romîni, cu o rîvnă neocolonialistă şi mai desblehuetă, la 1990.

Ce specie de ”romîni basarabeni” le-a ieşit romînizatorilor la 1918, să judece romînii singuri – dacă populaţia Basarabiei a întîlnit Armata Roşie eliberatoare la 1940 cu flori, cu pîne şi sare, pe cînd pe cea romînă – ”cu puşti şi topoare” (mărturisire a Siguranţei).

După şase luni de intensă ”curăţire” a teritoriului de ”elemente suspecte” şi ”străine de neam”, Centrul de Siguranţă Kişinău făcea un bilanţ analitic despre starea de spirit al populaţiei din teritoriul ocupat, în care se sublinia:

”În general populaţiunea din oraşe şi din informaţiunile luate din surse demne de încredere şi cea de la sate, priveşte nu numai cu neîncredere, dar chiar cu ură venirea Romînilor în Basarabia, venire pe care o socotesc nu numai nefolositoare, dar chiar dăunătoare lor. În ceea ce priveşte ”Unirea” (secutiştii aveau motive sa scrie acest cuvînt cu ghilimele – n.n.) ei nici nu o discută, întrucît o socotesc ca nelegal făcută, deoarece, după cele ce ei susţin, această unire ar fi trebuit făcută prin plebiscit”...(Din Raportul CSK, N 810 din 19 iunie 1918, către Directorul Poliţiei şi Siguranţei Generale a Ministerului de Interne al Romîniei).

Iată încă un fapt grăitor – o telegramă a şefului Siguranţei de la Chişinău, mărturisindu-ne despre atitudinea buneilor şi străbuneilor noştri moldoveni faţă de ocupanţii romîni şi limba lor romînească:

N 48 27/1. 918

Serviciul Siguranţei M.C.G.

Suntem informaţi că în ţinuturile Orheiului din cauza că la biserici şi la şcoli se citeşte romîneşte s-a pornit ura contra preoţilor şi învăţătorilor, care părăsec satele şi se refugiază în cele cu armată...

Şeful Serviciului

Director N.Drăguţescu

Nemulţumirea totală a populaţiei Republicii Moldoveneşti faţă de ocupanţi, înregistrată şi documentată în zeci de mii de rapoarte şi note ale agenţilor titulari şi informatorilor Siguranţei romîne din teritoriul ocupat, a generat şi numeroase ierupţii vulcanice de rezonanţă internaţională, cum au fost răscoalele de la Bender, Hotin şi Tatarbunar, înăbuşite de armata romînă cu o cruzime ce a zguduit întreaga obştime europeană.

Zeci de mii de răsculaţi au fost ucişi numai în localităţile menţionate, iar alte 300 mii de băştinaşi şi-au pierdut viaţa în urma represiunilor şi torturilor din cazematele închisorilor în cei 22 de ani de ocupaţie romînească.

Chiar în toiul acestor sălbătăcii, încă nu se împrăştiase fumul de la împuşcăturile soldăţimii romîne în victimile regimului de ocupaţie, iată că ideologii şi pisălăii de istorie romînească de la Bucureşti vor scrie şi vor ţipa în gura mare la toate colţurile despre îndeplinirea ”năzuinţelor de veacuri” şi a ”visului de aur al romînilor basarabeni” – unirea cea mare, dulce ca mierea şi, fie vorba lui Topîrceanu, ”netedă la pipăit”.

Şi iarăşi clasa politică valaho-romînă cu pseudoştiinţa ei istorică de buzunar va stîrni un tararam propagandistic în jurul naţiunii, cică, romîneşti în teritoriile de la Nistru pînă la Tisa.

De unde, Doamne, ”neam romînesc” în spaţiul pruto-nistrean, cînd moldovenii de aici, la 1812, au fost eliberaţi de sub jugul turcesc şi trecuţi direct sub oblăduirea Rusiei, ocolind Romînia, care va apărea ca stat pe harta Europei cu mult mai tîrziu. În toată lumea albă de atunci încă nu se auzeau nici zvon de Romînie, nici de romîni. Moldovenii de la răsărit de Prut n-au participat nici cu spatele la farsul unionist de la 1859-62. Mai pe urmă, naţiunea zisă romînească, nu e un neam teafăr, născut de natură şi Dumnezeu, ci o scornitură artificială, declarată de la tribună de nişte forţe unioniste, fără a întreba popoarele din ambele cnezate.

Şi la 1859-62, şi la 1918 ”Unirea” a fost un fars, o şmecherie, un joc politic a guvernanţilor valaho-romîni şi a unor forţe minoritare unioniste aflate în serviciul capilor politici bucureşteni. E ştiut, că nici moldovenii, nici valahii nu prea aveau chef de unire, luînd în samă duşmănia de veacuri dintre cele două popoare vecine. Nu mai excludem nici faptul că dacă Ţara Moldovei n-ar fi fost despicată teritorial la 1812, te miri că s-ar fi găsit măcar un moldovan, doritor să se unească cu valahii. De moldovenii din spaţiul pruto-nistrean – nici vorbă. Da parcă valaho-romînii înţeleg ce-i aceea realitate şi adevăr istoric sau gîndire logică omenească? Măcar să ascuţi harăgi pe capul lor, o vor ţine una şi bună ca iapa nebună: ”Moldovenii sînt romîni” şi ”Basarabia – pămînt romînesc ”.

Astfel, paranoia expansionismului i-a adus pe valaho-romîni la 1918 pînă la apele Nistrului, care şi în acele vremuri erau cele mai curate în Europa.

A urmat o noapte ocupaţionistă crîncenă care a durat 22 de ani.

La 26 iunie 1940, în urma unei note a guvernului Uniunii Sovietice, clasa politică romînească, cu coada strînsă între vine, fără a crîcni o silabă de împotrivire, cedează înapoi republica, răpită la 1918 de la Rusia Sovietică.

Va urma.

Gherasim Ghidirim,

colonel în rezervă,

membru al Uniunii ofiţerilor din Moldova

Обсудить