Prețul tăcerii

„Pentru ca Răul să triumfe este suficient
ca cei buni să nu facă nimic”
Edmund Burke

Pînă nu demult, eram tentat să cred, că amenințările la adresa jurnaliștilor sunt mai degrabă o excepție, decît o regulă în Republica Moldova. Eram aproape convins, că aceste rudimente totalitare au fost extirpate dacă nu definitiv, atunci, cel puțin sesizabil.

Iată că nu este chiar așa. În ciuda rapoartelor Freedom House că “libertatea pressei în Republica Moldova a progresat vizibil”, în pofida unor studii pretins imparțiale, care constată, fără drept de apel, “succele remarcabile în indicele integrării europene”, situația se pare că degradează pe zi ce trece. Amenințările apar ca ciupercile după ploaie, fiind puse deja pe bandă rulantă.

Oameni grei, jurnaliști de valoare indubitabilă, puținii, dacă nu și ultimii “mohicani” care au mai rămas la straja democrației și nu au dezertat de pe cîmpul de luptă, și mă refer aici la Vasile Năstase și Constantin Cheianu, au fost recent supuși unor amenințări în stil medieval. Cred că nu sunt unicul care este ferm convins, că cei doi jurnaliști reprezintă penițele de aur ale jurnaliștii și publicisticii moldovenești, unii din puținii care au talentul dar și curajul să spună lucrurilor pe nume. Pentru oameni de o asemenea anvergură și dimensiune a demersului intelectual fiecare zi este o luptă. O luptă cu corupția, mafia, nedreptatea, minciuna și fățărnicia publică. Fiecare zi este un sacrificiu, un risc, dacă vreți. Riscul de a fi ocolit de colegii de breaslă, bine cramponați în granturi și așezați în fotolii comode, achitate de ștaburile politice ale partidelor. Riscul de a fi ridiculizat, marginalizat, și chiar ostracizat de cei, care indiferent de împrejurările politice, partide și structura puterii, permanent reprezintă “mainstream-ul”, fiind de fiecare dată amicii și aliați fideli ai puterii, oricît de criminală, autoritară sau antinațională ar fi aceasta.

În orice stat civilizat, după asemenea cazuri fără de precedent, am fi avut declarații fulger din partea Procuraturii Generale, MAI, SIS. ONG și societatea civilă în aceeași zi ar fi venit cu demersuri dure, dacă nu și proteste. Partidele, în special cele de opoziție, ar fi profitat din plin de situația creată, pentru a pune puterea la respect, făcînd interpelări parlamentare, cerînd darea de seamă din partea șefilor unor agenții de stat. Mass-media ar fi bombardat în regim non – stop situația creată, titrînd știrile date la rubrica news alert…

În Moldova situația a fost exact inversă celei descrise. Mass-media, care fie din tupeu, fie în bătaie de joc de cetățeni se autoîntitulează “liberă”, a păstrat o tăcere suspicioasă, trădîndu-și integral servilismul politic față de oligarhii ancorați în putere. Doar cîteva portaluri de știri au tirajat noutatea (jurnal.md, unimedia, noi.md, omg.md), unele dintre ele avînd grijă ca știrea să fie eliminată cît mai rapid posibil din “top”. Televiziunile au preferat să ne prezinte alte noutăți mult mai importante, de genul “nepotul și –a violat bunica” și invers.

ONG au reacționat foarte “prompt”. Peste 3 zile. Chiar m-a amuzat faptul, că ONG din mass-media au așteptat cu o răbdare demnă de invidiat pînă va pleca T.Băsescu din Chișinău, expunîndu-și “poziția intransigentă” abia după finalizarea definitivă a vizitei oficialului român. Motivația se află la suprafață: expunerea poziției critice față de guvernare ar fi putut compromite vizita, arunca o umbră nefastă asupra acestui eveniment solemn. Or, nimic nu trebuie să pericliteze relațiile Moldovei cu UE.

Jurnaliștii de la Jurnal-TV mi-au declarat într-o discuție privată, că mulți analiști, ONG-iști, politicieni, etc. – erau de negăsit pentru a comenta situația creată. Doar C.Cozonac, O.Nantoi, V.Dolganiuc s-au expus deschis, criticînd dur aceste cazuri ieșite din comun. La Publika, TV-7, ca să nu zic de alte posturi, analiștii antrenați în dezbateri gîndeau “liber”, și spuneau chiar „ce gîndeau”: despre UE, Voronin, revoluția de catifea, crimele comunismului, evitînd cu grijă, dacă nu și cu frică, abordarea subiectului menționat. La una din edițiile “Cabinetului din Umbră”, mentorul și ex-președintele Uniunii Jurnaliștilor, Valeriu Saharneanu, mai că nu aplauda acestor fărădelegi, reproșîndu-i subsemnatului, că-și face PR ieftin. Chipurile, ar fi fost și el amenințat pe timpul guvernării comuniste, dar nu se afișează pe post de martir și jertfă! Replica a venit imediat din partea lui V.Dolganiuc: „Păi, una cînd amenințările vin pe timpul unei guvernări autoritare, și alta, cînd pe timpul unei puteri declarat democratice!”

Vă dați seama pînă unde s-a ajuns? În loc să apere societatea civilă și jurnaliștii, ex-șeful UJ îi acuză de spectacol ieftin și PR de paradă. Amintesc pe această cale acestui deputat, „slugă și apărător al poporului”, că nu este prima dată cînd am fost amenințat. Și faptul că am decis să fac publice aceste amenințări, se datorează convingerii apărute, că societatea trebuie să cunoască adevărul. Nu poți lupta cu răul, dacă nu-l cunoști. Și dacă domnul Saharneanu a fost amenințat la modul serios, este obligat să facă dezvăluiri publice. Dar să nu uite, că acuzațiile false sunt pedepsite penal. În orice caz, din partea mea, și altor colegi de condei, îi vom asigura tot sprijinul necesar.

Am rămas profund contrariat și de faptul, că atunci cînd s-a cunoscut ca amenințarea l-a vizat doar pe V.Năstase, cazul iarăși a fost tratat ca singular, iar tăcerea din nou a fost ca la țintirim. Dacă a doua zi nu s-ar fi cunoscut ca la diferență de cateva minute a fost amenințat și C.Cheianu, cazul ar fi trecut neobservat! Îmi aduc aminte, cum pe timpul guvernării comuniste, era destul să se producă o aluzie de amenințare, că mass-media și ONG de profil protestau vehement, fără a intra prea mult în detalii, în regim non-stop. Azi, tăcerea este cvasitotală, chiar daca amenintatile ii vizeaza pe înflăcărați pro europeni.Cu asemenea tempouri, Turkmenistanul ne va părea în cîțiva ani o mostră a libertății presei și a democrației.

Urmărind aceste involuții regretabile, am ajuns la concluzia, că la noi, amenințările nu mai trezesc reacții sau emoții. Toți așteaptă punctul culminant – anihilarea fizică sau răfuiala. Și abia după aceasta, apar regretele și bocetele publice, iar uneori, dacă defunctul a fost persoană de valoare, chiar se îmbrîncesc pentru onoarea de a-i purta sicriul. Culmea e că la capul celui mort adesea, bocesc cel mai tare tocmai cei care direct sau indirect l-au lichidat. După funeraliile pompoase, nu mai vedem însă și reacțiile de combatere a fărădelegilor. Am ajuns la faza, că cei amenințați, trebuie să se justifice, de ce fac valuri, dacă nu au fost încă lichidați?

Și totuși, se mișcă…

Cu toate deficiențele semnalate de mine anterior, lucrurile totuși încet, dar se mișcă. Cel puțin, vreau să cred că este așa. ONG chiar dacă mai tîrziu, dar totuși, au reacționat, ceea ce țin să remarc.

SIS-ul s-a autosesizat, expunîndu-și public poziția de susținere a jurnaliștilor. Desigur, am fi vrut ca SIS să depisteze infractorii, nu să se reducă la acte de comunicare și regrete publice. Oricum, poziția acestei instituții m-a surprins plăcut.

MAI a reacționat destul de operativ. În cazul meu, ofițerii MAI m-au vizitat aproape imediat după depunerea plîngerii. Pînă la urmă, gestul tot contează. Insuflă o siguranță minimă, chiar dacă nu prea cred că se va reuși depistarea autorilor.

Să însemne oare toate acestea că mergem, uneori, și înainte?

Обсудить