PÎNĂ CÎND MINCIUNA ISTORICILOR ROMÎNI VA FI IMPUSĂ COPIILOR DIN ŞCOLILE MOLDOVENEŞTI?

Savanţii istorici de la „Pro Moldova” şi patrioţii acestei ţări de acum scuipă sînge, tot îmblînd prin judecăți și luptînd pentru a izbăvi instituţiile de învăţămînt din Republica Moldova de invazia minciunilor agresante ale istoriografiei ţării vecine, dar nu reuşesc, din cauza sistemului mafiotic pomenit care a slobozit rădăcini trainice în guvernarea coruptă a statului şi în toate judecăţile noastre.

Unire” a moldovenilor cu valahii la 1600?

Am isprăvi un mare păcat în faţa adevărului istoric susţinînd mitul idilic, lansat de istoriografia bucureşteană, cum că la 1600 ( sau altcîndva în trecutul istoric ) cele două popoare ale ţărilor dunărene – Ţara Moldovei şi Valahia – ar fi încălzit în suflet ideea unirii. Şi că această idee, cică, ar fi fost consfinţită de sentimente de dragoste frăţească reciprocă dintre moldoveni şi valahi. De o dragoste aprinsă şi curată, cu rădăcini viguroase adînc afundate în veşnicia vremii ( iertaţi-ne metafora prea fantezistă ! ), încît „unirea” să devină o „năzuinţă de veacuri”, „un vis de aur al romînilor de pretutindeni”, cum se silesc să ne convingă mitologii dîmboviţeni. Pentru că adevărul istoric, cu gura lui, ne grăieşte cu totul altceva.

În grămada de vechi scripturi documentaristice şi scazanii folclorice orale strămoşeşti încă nu s-au găsit mărturii povestindu-ne negreşit cum că pe aceste plaiuri moldovene s-ar fi găsit vre-un ciobănaş, chiomb şi nesocotit, tare ahtiat de dorinţa de a-şi întorloca turma sa de mioare cu a celui muntean sau ungurean.

Nu s-a aflat nici careva suflet de om să mărturisească că i-ar fi zărit pe cei trei ciobănei din balada „Mioriţa” în altă ipostază, decît cum îi văzuse badea Mior Moldovanul, autorul ei anonim. Să zicem, dansînd focos o horă a unirii. Ori, stînd relaxaţi la umbra unui stejar bătrîn din hatul moşiilor lor, s-ar fi veselit împreună, ospătînd brînză din straista celui muntean. Că-i mai mărinimos şi ortoman…

Nu s-a întîmplat, nu s-a văzut, nu s-a auzit…

Nici mai tîrziu nimănui nu i se năzări vreun moldovan care ar fi gogit sau chiar trîntit la pat de dorul unirii cu muntenii, cum ne îndeamnă să credem unii scriitori de istorie romînească.

Da, şi la 1600 a fost „unire!”..

Anume această minciună ne-o ţipă în gura mare, la toate colţurile, letopisarii contemporani bucureşteni cînd îi luăm de călăuză făcînd vreo excursie prin labirintul întunecos al trecutului ţărilor noastre. Că doar tot romînii au călcat pe becuri şi ne-au stins lumina trecutului ţării şi a neamului moldovenilor, lăsînd în urma lor un întuneric de beznă, mai negru ca fundul unui cazan. Ghizii romîni, chiar şi cei cu titluri savantlîcoase de academicieni în probleme de anticuariat romînesc, s-au certat la cuţit cu consîngenii lor, limbişti de profesie, citadini din aceeaşi cetate de scaun a valaho-romînilor.

Pentru ce ? Pentru un moft îndărătnic al scribilor de istorie.

Amatorii de vechituri istorice au scuipat în modul cel mai neobrăzat pe toate dicţionarele tîlcuitoare ale limbii moldo-romîne, călcînd în picioare miezul semantic pe care limbişti învăţaţi de pe ambele coaste ale dealului Carpaţi cu multă acurateţe l-au scos din sîmburele cuvîntului «unire». Înţelesul, tălmăcit de grămătici, e încuviinţat de toţi grăitorii moldo-romînei -- de muntenii de pe deal şi de moldovenii mai din vale.

Adică, unire (de la a uni, a se uni ) înseamnă împreunare, legare, alianţă ; la figurat – căsătorie. (Vezi, Dicţionarul limbii romîne moderne, ediţie a Academiei Romîne, Bucureşti, 1958). E ştiut că unirea, cînd e vorba de persoane (sau colective, popoare etc.), numaidecît presupune o întorlocare prin înţelegere reciprocă, de bună voie şi cu voie bună. Întorlocarea fără învoirea vreunui din parteneri de acum nu se chiamă unire, ci siluire, agresare. ”Unire” cu laţul de gît înseamnă spînzurare, domnilor academicieni şi guvernanţi romîni!.

Pisălăii de istorie romînească însă, dimpotrivă, încearcă să ne anine tocmagi laţi pe urechi şi apoi să se hlizească de noi ( cînd ne lăsăm tumăniţi ! ) cum că „unire” ar însemna „cucerire”, „cotropire”, „jefuire”, «bătaie», „răzbunare”. Și tot așa...

Anul 1600, luna mai. Oastea munteană, condusă de Mihai Viteazul, năvăleşte asupra Ţării Moldovei. O năvălire ca toate năvălirile din acele

vremuri cumplite. Cu foc şi sabie, cu omoruri şi pîraie de sînge vărsat, cu jafuri nestăvilite, armata munteană fiind lăsată să se întreţină din prădăciunile populaţiei locale. „Boierimea moldoveană, speriată de acel om straşnic şi de politica lui, s-a surghiunit de bună voie”. Adică fugise din ţară care încotro. (Vezi, Dumitru Almaş „Mihai Vodă Viteazul”, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1966, pag.60)

„Omul straşnic” (adică, domnitorul muntean Mihai) se mai reţine o scurtă habă de vreme cu oastea sa în teritoriul ocupat pînă cînd Eremia Movilă, destituit de Mihai, îşi strînge forţele şi, ajutat de armata polonă, alungă din ţară oştile agresoare. Falnicul voievod muntean e fugărit şi urmărit pînă peste Olt. Scapă cu zile, refugiindu-se tocmai la Viena. Tronul Munteniei e ocupat de Simion Movilă, fratele domnitorului moldovan.

Nu era mai brează pentru zănaticul şoiman valah nici situaţia din Transilvania, unde voievodul Gheorghe Basta, în urma unor hărţuieli militare nereuşite cu muntenii, e nevoit să încuviinţeze vremelnic suzeranitatea lui Mihai asupra ţării sale. Însă nu-şi potoli ura şi setea de răzbunare contra domnitorului agresor pînă cînd nu-l va vedea cu capul retezat.

Pîndind momentul cînd domnitorul pribeag se întorcea din Viena la Turda, unde se afla familia sa, îi organizează o ambuscadă cu ajutorul unui grup de călăreţi saşi şi valoni. Acolo, pe cîmpia Turdei, la 19 august 1601 Mihai Viteazul e prins şi pe loc i se taie capul.

Atît de mare era ura împotriva domnului încît trupul lui a fost aruncat cînilor, iar capul a fost pus timp de trei zile pe hoitul unui cal”. (Manole Neagoe „Mihai Viteazul”, Editura „Europa Nova”, Bucureşti 1994, pag.278).

Nu credem că Eremia Movilă i-ar fi „dăruit” duşmanului său o moarte mai blîndă, mai „frăţească”, dacă „viteazul” voievod muntean n-ar fi dovedit calităţile sale de campion la fugă în maratonul de retragere a oştirilor agresoare din teritoriul Moldovei.

Iar acum învităm cititorii, pe toţi acei care, chiar de stau strîmb, judecă drept, să ne răspundă la o întrebare de principiu : care om normal, teafăr la minte, va îndrăzni să afle în aventurile tragice ale domnitorului muntean, în barbarismul şi sălbătăcia evenimentelor medievale, descrise mai sus, măcar un fleac pe vîrf de ac din ceea ce moldovenii din vale şi muntenii de pe deal, de la Papură-Vodă încoace, obişnuiesc a numi cu frumoasa voroavă unirealianţă, împreunare, întorlocare a îndrăgostiţilor (căsătorie)?! Din păcate, s-au găsit şi de aiştea…

1600, mai. Mihai Viteazul alungă pe Eremia Movilă şi ocupă Moldova, realizînd astfel prima unire a celor trei ţări romîne”(Sic!). Nici mai mult, nici mai puţin!

Scurt şi cuprinzător, fără emoţii, fără zorzoane şi farastîcuri sentimentale, cum şi se cuvine unei ediţii academice de istorie în date. (Vezi, Istoria Romîniei în date, Bucureşti 1972, pag.130)

De unde, naiba, s-au luat «țări romîne» la 1600?

Atunci cînd „s-a născut” neamul şi ţara romînilor, domnilor letopisari bucureşteni?

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului romîn o nouă epocă, care se va desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri politice : Unirea Ţărilor Romîne ”. (Istoria Romînilor, manual pentru clasa a VII-a, autori : prof.univ. Hadrian Daicoviciu, prof.univ. Pompiliu Teodor, prof. Ioan Cîmpeanu ; Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1996, pag.144).

Pe lîngă osanalizarea deşănţată a lui Mihai Viteazul, ca „una dintre marile presonalităţi ale istoriei romînilor din toate timpurile”, „militar înzestrat cu calităţi excepţionale şi diplomat”, pe lîngă basnele

evidenţiate cu litere măşcate de titlu, despre „însemnătatea naţională şi internaţională (Sic!)

a domniei lui Mihai Viteazul”, autorii manualului le mai bagă cititorului în minte şi ideea că „unirea” de la 1600 a fost „o încoronare a unei îndelungate evoluţii istorice”.

Cu alte cuvinte, istoria romînilor nu e altceva decît istoria unirilor. Iar gloriosului voievod muntean (călare pe hoitul unui cal, se înţelege) nu i-a rămas decît „să încoroneze” acest proces „de îndelungată evoluţie istorică”.

Că doar ce înseamnă în istoriografia romînească o minciună „frumoasă” care le-ar plăcea mult romînilor şi care n-ar avea vechime istorică, nici tradiţii seculare? La romîni так не бывает!

Aşadar, din chipul unui tiran sîngeros, agresor crud şi neastîmpărat, mai avînd şi un caracter de individ „izghit din botez” (un alter ego al legendarului Vlad Dracul), „om straşnic”, temut şi nesuferit chiar şi de puţinii boieri de la curtea domnească, istoricii fantezişti dîmboviţeni au măsluit o icoană de închinăciune pentru poporul romîn.

Mihai Viteazul n-a fost nici comandant de oşti „excepţional”, nici diplomat de talia domnitorului moldovean Ştefan cel Mare, care pe bună dreptate, a fost o personalitate văzută şi preţuită in întreaga Europă, strateg politic şi militar, iscusit diplomat, străger de nădejde la porţile creştinismului european, mare patriot şi apărător curajos şi vigilent al ţării

şi neamului moldovenilor, comandant de oşti care, «cu puţine mijloace ştia să dobîndească izbînzi mari» (N. Caramzin).

Spre deosebire de Marele Ştefan, Mihai Viteazul, prin activitatea şi faptele sale a întrat în istorie ca agresor şi răpitor de pămînturi străine. Mereu iniţiator de incursiuni hoţeşti prin surprindere asupra ţărilor vecine, atacurile lui avînd un bun început, promiţător de glorioase victorii, dar care neapărat se terminau cu înfrîngeri şi prăbuşiri ruşinoase pentru voievodul muntean şi ţara sa.

Nenorocul şi nereuşita îl păşteau pas cu pas şi în interiorul ţării.

Părăsit de boieri, părăsit de noroc, cu familia zălog în Transilvania” (acad.C.Giurescu), mai fiind lovit şi de boala schizofreniei (mania măreţiei), Mihai Viteazul „tocmai cînd era în culmea gloriei sale, de fapt plutea în gol” (Dumitru Almaş „Mihai Vodă Viteazul”, Bucureşti 1966, pag.78 )

Abia năpădise asupra ţării Moldovei la 1600, iată că fălosul domn muntean imediat îşi completase titulatura sa domnească cu numele ţărilor agresate :

Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Valahiei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Era un obicei şi o tradiţie scîrnavă a domnitorilor expansionişti valahi din toate vremurile.

Iată cum descrie un cronicar, martor ocular, alaiul lui Mihai : „Voievodul călare pe un cal roib, purta o tunică albă şi pe deasupra o manta de aceeaşi culoare, avînd brodaţi cu fir mai mulţi şoimi. Pe cap avea binecunoscuta cuşmă, al cărei surguciu, cu pene de cocor, era prins printr-o copcă de aur ; sabia bătută în rubine şi împodobită cu aur atîrna în stînga; ciorapii erau de mătasă albă, cizmele de săftian galben. Opt slujitori, frumos îmbrăcaţi, duceau de frîu opt cai minunaţi, cu şeile bogat împodobite ; veneau apoi trîmbiţaşii şi, după aceştia, lăutarii cîntînd din viori”…

O privire mai iscoditoare asupra vestimentaţiei şi alaiului lui Mihai Viteazul va descoperi şi aici mai multe caraghioslîcuri «solemne», care ar putea înviora mult o scenă a arlechinilor de circ şi care, totodata, fac aluzii străvezii la boleşniţa monarhului trufaş.

Dar să-l lăsăm pe nenorocitul domn medieval în pace. Căci bunul Dumnezeu avu grijă să-l pedepsească după legile Lui cereşti, pe care le aflăm şi în Sfînta Scriptură: cum ţi-i fapta, aşa şi răsplata. Nu săpa groapa altuia că singur vei cădea în ea.

Să ne întoarcem, deci, la zilele noastre şi la baranii noştri, vorba lui Colas Brunion. La acei, care din chipul unui tiran sîngeros, duşman înrăit al neamului şi ţării moldovenilor, acesta aducînd şi mari suferinţe străbuneilor noştri, au cioplit un idol iconizat şi l-au adus pentru închinăciune copiilor noştri din şcolile moldoveneşti, «făcîndu-i să uite de părinţii lor, de Dumnezeu şi de Patria lor», cum s-a exprimat foarte nimerit o învăţătoare de la liceul „Mihai Viteazul” din Chişinău.

Idolul născocit de oameni, ne învaţă Sfînta Scriptură, „este blestemat, deopotrivă şi el, şi cel ce l-a făcut…Pentru că închinarea la idoli deşerţi, care nici n-ar trebui pomeniţi, este începutul şi cauza a tot răului…Şi din două părţi va da pedeapsa peste ei, întîi, pentru că au cugetat greşit despre Dumnezeu, închinîndu-se idolilor şi al doilea, pentru că vicleni fiind, au jurat împotriva adevărului, dispreţuind tot ce este sfînt”. (Biblia, Înţelepciunea lui Solomon, cap.13-14).

Îţi vine să plîngi cu sughiţuri, cu lacrimi măşcate cît oul de gîscă şi amare ca pelinul, cînd vezi în ce hal se află integritatea morală şi sănătatea psihică a unor idolatri, scribi de istorie romînească.

Judecaţi şi singuri, stimaţi cititori …

Iată cum descrie Florian Cristescu, autorul unei monografii despre Mihai Viteazul, atacul mişelesc prin surprindere a domnitorului muntean cu oştirile sale asupra Moldovei şi ciocnirile sîngeroase ce au urmat între

forţele agresoare şi oştenii moldoveni, strînşi în pripă de Eremia Movilă: „Eremia Movilă cu un frate al său Simion Movilă se aflau în acea vreme la o nuntă, împreună cu oaspetele lor Sigismund Bathory … Avuseră mare noroc că prinseseră veste la vreme şi putură să scape şi ascunzîndu-se care pe unde nimeriră … După cîteva zile cei trei nuntaşi se întîlniră la Suceava şi izbutiră să ridice oaste moldovenească împotriva lui Mihai. Dar oastea aceasta de Romîni adevăraţi era înflăcărată de dragoste către marele Voievod Mihai şi cu multă nerăbdare aştepta să dea ochii cu acel arhanghel izbăvitor al neamului romînesc.

De aceea înainte de a începe lupta, pe cînd armata lui Mihai se apropia, toţi ostaşii moldoveni în număr de peste cincisprezece mii de voinici punînd cuşmele în suliţi strigară într-un glas : „Trăiască Mihai Vodă !” şi trecură cu toţii de partea acestuia.

Se îmbrăţişeară Moldovenii cu Ardelenii şi cu Muntenii – ca fraţi buni cum erau – şi se sărutau şi plîngeau de bucurie, mulţămind lui Dumnezeu că le-ajutat să-şi strîngă frăţia laolaltă şi preamărind numele lui Mihai …” (Florian Cristescu, „Viaţa legendară a lui Mihai Viteazul”, Editura Porţilor Orientului, 1997, pag.99-100).

Aţi văzut o potlogărire şi o schingiuire mai nemiloasă a adevărului istoric ?!

Asemenea ediţii de pornografie istorică pentru copii, după 1990, au fost cărate din Romînia cu eşaloanele dincoace de Prut şi băgate cu sila în bibliotecile şcolare ca hrană spirituală pentru copiii moldoveni, servindu-le și unor dascăli cincicoloniști ca material didactic și instrument de zombaj ideologic al generației în creștere.

Şi ne mai mirăm atunci de faptul că copii, îndobitociţi cu idei unioniste, se strîng în haite şi urlă pe străzi ca lupii: „Noi suntem romîni!”, „Basarabia – pămînt romînesc!”, „Vrem unire!” Nu mai vorbim de tinerii care sînt căraţi anual cu miile la studii peste Prut, unde sînt alăptaţi nemijlocit la ţîţa ideologică lăptoasă a ”ţării-mume”.

Guvernanţii romîni, de mînă cu valeţii de capă şi spadă din subsolurile întunecoase ale clasei politice bucureştene,neventilate veacuri la rînd de duhoarea ideologiei șovino-mareromînești,au avut grijă să monteze şi un mecanism, bine asamblat, ilegal- mafiotic de menţinere în Republica Moldova a acestei situaţii de colonizare spirituală a moldovenilor.

Savanţii istorici de la „Pro Moldova” şi patrioţii acestei ţări de acum scuipă sînge, tot îmblînd prin judecăți și luptînd pentru a izbăvi instituţiile de învăţămînt din Republica Moldova de invazia minciunilor agresante ale istoriografiei ţării vecine, dar nu reuşesc, din cauza sistemului mafiotic pomenit care a slobozit rădăcini trainice în guvernarea coruptă a statului şi în toate judecăţile noastre. Judecăţi – şi ele putrede de corupte – care argăţesc la patronii lor politici şi atîta treabă au: să astupe urmele criminale ale acestora, să apere bandiţii care la 7 aprilie au vandalizat şi prădat instituțiile puterii de stat ale Republicii Moldova şi să urmărească penal pe patrioţii ţării care se împotrivesc hoardellor de tineri legionari-fascişti, venite de la Bucureşti ca să calce în picioare demnitatea naţională a moldovenilor.

Alo-o-o-o, Europa! Cît va mai dura hitlerismul ideologic neocolonizator romînesc în Republica Moldova?!

Va urma...

Gherasim Ghidirim

Обсудить