„Duşmanul comun”

„Nu va fi între noi înţelegere atâta timp, cât nu vom găsi un duşman comun”

(Isocrate, filosof politic grec, sec. V-IV î.e.n. )

În romanul „Deşertul tătarilor”, de Dino Buzzati, este descrisă viaţa Fortăreţei Bastiani, amplasată într-un loc izolat, la frontieră, şi al cărei contingent militar trăieşte vreme de decenii cu iluzia că, odată şi odată, se va confrunta cu un atac al tătarilor. O stare de nelinişte generală că duşmanii îşi vor face la un moment dat apariţia, amestecată cu speranţa obţinerii unei glorii postume în luptă, îi face pe ofiţeri şi soldaţi să fie legaţi de fortăreaţă, care devine nucleul existenţei lor. „Primejdia. Într-o zi sau alta se va întâmpla ceva, cu întunericul ăsta!”, exprimă unul dintre ofiţeri senzaţia care domină spiritele. Unii ofiţeri percep starea psihologică din fortăreaţă drept o „boală” de care se molipsesc iremediabil şi noi veniţii, însă aşteptarea duşmanilor nu îi sperie pe soldaţi, ci le dă sens vieţii; năluca duşmanului este şi cea care menţine ordinea în fortăreaţă şi asigură un echilbrul în relaţiile dintre soldaţi. Metafora duşmanului râvnit, descrisă cu talent de Buzzati, este mai mult decât o ficţiune, este o componentă reală a istoriei.

Ideea existenţei unui duşman, real sau imaginar, trece ca un fir roşu prin istoria creării şi evoluţiei tuturor comunităţilor şi societăţilor; din epoca relaţiilor tribale până în perioada contemporană, el, duşmanul, a fost un factor determinant în formarea, mobilizarea şi consolidarea grupurilor. Am scris despre asta aici „Fabricarea duşmanului: strategiile naziştilor” şi aici „Identificarea duşmanului la sovietici”. Duşmanul a fost o condiţie a formării identitare şi evoluţiei sociale de-a lungul mileniilor; „străinii”, „ceilalţi”, „duşmanii” sau oricum vor fi numiţi cei din afara grupului, au reprezentat unul dintre factorii de bază care au contribuit la coeziunea şi consolidarea primilor oameni în jurul unui nucleu comun, pentru a-şi contura identitatea şi a supravieţui. Existenţa străinilor, dar mai ales a duşmanului a reprezentat un element structural arhaic al identităţii tribale, apoi etnice şi naţionale. Se pare că primele construcţii statale au reprezentat o formă de răspuns la atacurile unor hoarde războinice: oamenii dintr-o regiune au acceptat să coexiste în societăţi mari, structurate, sub dictatul unui lider autoritar sau a unor legi unanim acceptate, numai de dragul obţinerii protecţiei în faţa invadatorilor străini. Astfel, duşmanul comun a avut o contribuţie fundamentală în evoluţia societăţilor mari şi complexe, precum şi în evoluţia cooperării în cadrul societăţilor eterogene.

În anumite situaţii, coeziunea se produce nu doar în cadrul grupurilor, ci şi între grupurile învecinate sau înrudite. Antropologii şi istoricii au depistat multiple exemple ale rolului duşmanului comun/extern în coeziunea şi mobilizarea grupurilor înrudite sau doar învecinate. Pe plan local, două grupuri au tendinţa de a intra în conflict unul cu altul, de a concura, dar, în faţa unei agresiuni din afară, îşi vor uni eforturile şi vor face front comun împotriva ameninţării. Iar o ameninţare de durată le poate face chiar să se integreze pe termen lung. Aşa cum pe bună dreptate remarcase Eric Hobsbawm, „nu există metodă mai bună de a uni grupuri disperate de oameni nemulţumiţi decât aceea de a-i uni împotriva străinilor” [Hobsbawm, 1997, p. 91]. Dacă o etnie locuieşte izolat, de exemplu pe o insulă, ca vechii islandezi, acolo se vor purta lupte între părţile componente ale etniei: familii, neamuri. Însă în momentul când apare un intrus de altă identitate etnică sau mai ales rasială, când apare un străin, el este perceput ca duşman comun şi, de regulă, grupurile adineauri răzleţite se unesc împotriva străinului-duşman. Aşa s-a întîmplat cu triburile britanice în timpul invaziei anglo-saxonilor, apoi cu anglo-saxonii în timpul invaziei normanzilor, cu irlandezii în timpul invaziei englezilor [Севастьянов, 2008, p. 136]. Arabii au în această privinţă un proverb care exprimă foarte bine esenţa lucrurilor: „Eu împotriva fraţilor mei; fraţii mei şi cu mine împotriva vărului meu; verii mei, fraţii mei şi cu mine împotriva lumii”.

În general, formarea societăţilor şi a statelor s-a datorat în măsură considerabilă existenţei unor duşmani, care prezentau un pericol real şi care au dus la coalizarea grupurilor din regiunile învecinate. Un imperiu, orice stat multietnic din timpurile antice nu putea să-şi păstreze soliditatea dacă nu invoca pericolul unui duşman extern. Acest lucru e reflectat până şi în sociolingvistica acelor regimuri. De exemplu, în Babilonia de la începutul mileniului II î.e.n., nu exista termenul „ţară străină” sau „străinătate”, ci figura doar expresia „ţară duşmană”, chiar şi în scrisorile neguţătorilor care pluteau în acele ţări cu intenţii cât se poate de paşnice [Дьяконов, 1994, p. 23, apud Назаретян, 2008, p. 145].

La o scară mai largă, Occidentul european însuşi, cu toată eterogenitatea sa şi conflictele naţionale care l-au frământat, s-a format ca o entitate integră doar datorită opoziţiei identitare milenare faţă de pericolele izvorâte din Orient. Istoricul francez Thierry Camous, autorul monografiei „Orienturi/Occidenturi, 25 de secole de războaie” („Orients/Occidents, 25 siecles des guerres”), susţine că opoziţia, dezacordul, conflictul şi, în fine, carnagiul, au constituit „un semimod de funcţionare între Occidenturi şi Orienturi” şi, de asemenea, a fost modalitatea de bază prin care identitatea sumară occidentală s-a delimitat de cea orientală [Camous, 2009, p. 11]. La modul concret, opoziţia faţă de invadatorii persani a făcut ca triburile greceşti, certate definitiv pe parcursul războaielor din Pelopones, să-şi regăsească totuşi o supraidentitate comună. Pentru greci, oricât de deosebiţi se considerau ei în particular, persanii erau profund diferiţi, erau altfel, erau „din altă lume”. Tot aşa cum, în mod reciproc, pentru armata persană, deloc omogenă nici ea, profund diferiţi erau grecii [ibid., p. 32-33]. Prin confruntare, identităţile rasiale ale acestora s-au antagonizat şi s-au consolidat doar. În paralel, e de menţionat că sistemul de valori grec a fost condus de concepţii profund rasiste, dar şi etnocentriste. Orice grec străin de oraş era un metec, un venetic, când punea piciorul acolo. Orice ne-grec era un barbar. Iar odată cu respingerea persanilor, sau a altor invadatori, vechile rivalităţi dintre statele greceşti renăşteau. Grecii redescopereau că au ceva în comun doar în faţa unui duşman comun [ibid., p. 45].

Aceeaşi mentalitate rasistă şi confrontaţionistă o regăsim ulterior în armata lui Alexandru Macedon, pentru care barbarii sunt în mod categoric fiinţe inferioare, ceea ce a determinat o coeziune legendară a macedonenilor pe câmpul de luptă, în faţa „duşmanului ereditar”. E adevărat, macedonenii se simţeau superiori şi faţă de greci, dar deja pe criteriu etnic. Thierry Camous precizează, că, deşi e relativă aplicarea unor concepte identitare moderne (cum ar fi rasa şi etnia) faţă de reprezentările sociale şi identitare ale civilizaţiilor antice, totuşi suntem nevoiţi să constatăm că respingerea „barbarului” diferit rasial era pentru greci o trăsătură identitară proeminentă, care îi unea [ibid., p. 66]. Adunarea tuturor etniilor greceşti într-o forţă comună în cazul ameninţării din partea unui duşman total diferit fenotipic, deci monstrus, inuman, reprezintă un model de coeziune identitară întâlnit şi până atunci în istorie, şi după aceea, până astăzi.

Atacurile din exterior asupra caselor sau obiceiurilor comunităţii ajungeau aşadar să inspire mobilizări puternice, la nivel de grupuri etnice, şi o rezistenţă armată; şi, aşa cum s-a întâmplat în cazul grecilor în perioada invaziilor perşilor, s-a întâmplat şi în cazul evreilor în perioada politicii de elenizare a Iudeii de către monarhul seleucid Antiochus Epiphanes al IV-lea, când s-a produs aşa-numita revoltă a Macabeilor. Identitatea şi religia grecească au fost considerate străine de către cei de origine semită, ceea ce i-a mobilizat împotriva monarhului elenizat [Tcherikover, 1970, apud Smith, 2002, p. 200]. Duşmanul comun, ca element mobilizator, a fost utilizat şi în numeroase stratageme militare ale anticilor. Să ne amintim de Hannibal care, în campania sa împotriva Romei, a găsit numeroşi aliaţi printre triburile din peninsula italică, persecutate de romani, cum ar fi celţii, izgoniţi din locurile lor natale şi plini de ură faţă de Roma.

Năluca „duşmanului extern”, real sau inventat, a bântuit întreaga istorie de formare a popoarelor, statelor şi alianţelor statale după încheierea ciclului antic al istoriei. În timpul invaziei hunilor, în secolul IV e.n., aceştia au produs o groază atât de mare prin chipul şi ferocitatea lor, încât numeroasele etnii şi triburi europene, un întreg Occident roman, germanic şi galic, lăsând deoparte conflictele care îi măcinau, s-au aliniat pentru a face faţă acestui duşman extern teribil, profund străin şi intolerabil [Camous, 2009, p. 107]. Camous comentează acest efect, afirmând că Attila a reuşit, în mod neaşteptat nici pentru el, nici pentru europeni, să contribuie la realizarea, „în cadrul unei lumi occidentale heteroclite, a unei federaţii îndreptate împotriva lui, pe baza căreia se va clădi civilizaţia Occidentului medieval” [ibid., p. 120]. Imaginea unui duşman comun feroce a avut ca efect coalizarea şi mobilizarea fără precedent a unor populaţii aflate până atunci în coliziune. Este de menţionat că în cazul hunilor a funcţionat fenomenul pseudospeciaţiei – ei erau priviţi nu pur şi simplu drept străini, ci ca nişte creaturi de altă specie. Din descrierile rămase de la istoriografii latini şi greci, aflăm că hunii erau caracterizaţi în termeni vădit zoologici. În viziunea occidentalilor, hunii „sunt un fel de fiare pe două picioare”, „au trunchiuri cioplite sub formă de corpuri umane”, iar feţele lor sunt „boţuri respingătoare cu găuri în loc de ochi”. Unul dintre istoriografi specificase că dacă aceştia puteau fi consideraţi un neam omenesc, aceasta doar fiindcă „hunii demonstrau o formă de limbaj uman” [Платонов, 2011, p. 31]. Apăruseră şi legende care să explice originea unor astfel de creaturi fioroase. Potrivit uneia dintre legende, goţii fugăriseră cândva nişte vrăjitoare malefice şi aceste văjitoare au hoinărit prin pustiuri unde s-au împreunat cu duhurile rele, de unde au şi apărut hunii [ibid., p. 32]. Aceste mărturii antice arată că hunii erau consideraţi ca fiind de altă specie de către occidentali; iar frica şi totodată ura identitară provocate de huni i-a forţat pe europeni să depăşească toate răzmeriţele interetnice şi tribale şi să se unească într-un front comun.

Scenariul modelării unei conştiinţe şi a unei identităţi europene comune a fost repetat ori de câte ori s-au produs invazii din exterior. În anul 732, de exemplu, sub ameninţarea înaintării arabilor conduşi de Abd al-Rahman, se produce alierea alamanilor, bavarezilor şi a războinicilor germani cu francii conduşi de Carol; în acel epizod istoric, consumat la Poitiers, victorios pentru occidentali, ei au resimţit încă o dată senzaţia unei confruntări dintre două civilizaţii şi divizarea lumii în două tabere mari, dintre care ei o reprezentau pe cea de identitate creştină [Camous, 2009, p. 138]. Identitatea creştină îşi spune puternic cuvântul odată cu ascensiunea otomanilor, când turcii provoacă o reacţie colectivă a popoarelor europene şi devin „inamicul comun al Europei”. „Nu este de aceea deloc exagerat dacă afirmăm că turcii au jucat, în epoca modernă, un rol determinant în naşterea unei anumite identităţi europene”, declară Camous, făcând totodată trimitere la notoriul istoric Jean Delumeau, cu referire la percepţia despre turci în Europa de azi: „Crisparea identitară a Europei comunitare a secolului al XXI-lea în jurul problemei integrării Turciei în Uniune [Uniunea Europeană – n.n.] are, cu siguranţă, legătură cu această istorie nu foarte îndepărtată: memoria colectivă a popoarelor o întrece pe cea a politicienilor” [ibid., p. 270, 273].

Pe altă dimensiune geografică şi temporală, la originea Rusiei au stat de asemenea provocările şi ameninţările venite din exterior. Istoricul rus Serghei Soloviov calculase că din 1055 până în 1462, au existat 245 de invazii asupra regiunilor Rusiei de atunci. Iar circa 200 din aceste confruntări s-au produs în intervalul anilor 1240 – 1462. Aproape câte un război anual [Кара-Мурза, 2008, p.145]. Aceste războaie au condiţionat în mod cert coalizarea knezatelor ruseşti aflate până atunci în rivalitate şi duşmănie. Pe teritoriul imens al Kazahstanului contemporan, uniunile tribale ale kazahilor, aşa-numitele jüz-uri, s-au format cu scopul de a opune rezistenţă comună în faţa invadatorilor dzungari. Practic, dzungarii, în calitate de duşman comun, au dezvoltat simţul teritorialismului şi al patriotismului etnic la triburile răzleţite de kazahi.

În perioada formării statelor-naţiuni, ca şi în cadrul istoriei contemporane, evenimente de acest gen pot fi găsite cu duiumul. De exemplu, Bătălia de la Gallipoli (o peninsulă omonimă pe teritoriul Turciei), din 1915, a servit atât ca punct de pornire pentru naţionalismul statal al lui Mustafa Kemal, în Turcia, cât şi pentru consolidarea naţiunii australiene, a cărei armată a luptat în tabăra Aliaţilor (adversarilor Turciei) în Primul Război Mondial şi a suportat imense pierderi la Gallipoli, care i-au afectat profund şi i-au consolidat pe australienii rămaşi acasă. Bombardamentele japonezilor din perioada celui de-al Doilea Război mondial asupra Australei a contribuit şi mai mult la coeziunea naţională a australienilor. Într-un mod asemănător, atacul japonezilor asupra bazei Pearl Harbor a avut drept efect consolidarea naţiunii americane şi mobilizarea tuturor americanilor împotriva unui duşman extern comun [Даймонд, 2008, p. 547, 550]. Cel de-al Doilea Război Mondial, se ştie, s-a transformat pentru sovietici în Marele Război pentru Apărarea Patriei, cu efecte cruciale în consolidarea statalităţii Uniunii Sovietice.

Un alt exemplu, ilustrativ pentru a demonstra rolul duşmanului în coalizarea interetnică, e cel al diferitelor identităţi africane din Africa de Sud, unde între acestea s-a format un sentiment naţional comun. Acest sentiment s-a creat sub presiunea exercitată împotriva negrilor de către albi, prin mecanismul apartheidului, care presupunea concentrarea diverselor grupuri de etnici negri în aşa-numitele bandustane, un fel de state etnice (13% din teritoriu), în timp ce albilor le revenea restul 87% teritoriale, deşi erau minoritari în plan demografic. Supuşi aceloraşi vitregii de către cineva mult deosebit de ei, negrii din diferite etnii şi triburi s-au unit ideologic şi spiritual. Ascensiunea politică a lui Nelson Mandela a confirmat ulterior formarea unei unităţi a africanilor, ca reacţie de coalizare în faţa discriminărilor din partea albilor [Riccardi, 2008, p.53]. Există şi un alt exemplu elocvent de pe continentul african – coalizarea triburilor rivale hereros şi namaqua împotriva colonizatorilor germani, în regiunea Africii de Sud-Vest, la sfârşitul secolului XIX. Germanii au încercat să aplice strategia „devide et impera” pentru a-i ciocni între ei pe africani, însă aceştia din urmă au ales să se împace şi să-şi unească forţele împotriva „duşmanului comun” rasial şi asupritor, organizând o revoltă foarte bine organizată, care a fost cu greu curmată.

În istoria contemporană, cazul Macedoniei oferă un alt model relevant şi deosebit de interesant pentru ilustrarea rolului duşmanului extern în coalizarea internă. Populaţia de pe teritoriul Macedoniei actuale a trecut în ultimii o sută şi ceva de ani printr-un şir de experimente geopolitice unice: integral sau pe fragmente, ea a aparţinut Imperiului Otoman, Greciei, Bulgariei, Serbiei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Albaniei, Iugoslaviei, la toate acele etape istorice locuitorii teritoriilor acaparate fiind nevoiţi să treacă prin diverse proceduri de aculturaţie şi asimilare forţată. Într-un final, odată cu destrămarea Iugoslaviei, Macedonia îşi obţine în 1991 independenţa, moştenind o populaţie cu variate valenţe identitare, despre care putem afirma că e formată în linii mari din slavi macedoneni majoritari şi etnici albanezi musulmani. Corespunzător, statul macedonean a existat mereu la limita declanşării unor conflicte interne identitare, mai ales pe fundalul unor frustrări datorate dificultăţilor socio-economice. Pentru a supravieţui, statul macedonean a trebuit să se îngrijească, cu maximă precauţie, de impulsionarea unui proces de „construcţie naţională”, prin care să creeze o „naţiune macedoneană”, distinctă de naţiunile bulgară, greacă sau albaneză, cu care a rămas geografic învecinată. Ceea ce a salvat naţiunea macedoneană şi Macedonia de la dezintegrare au fost, ca şi în atâtea alte cazuri în istorie, sfidările şi pericolele din exterior. Aşa cum comentează cercetătorul german Stefan Troebst, specializat pe studiul relaţiilor interetnice în Europa, „protagoniştii naţionalismului macedonean au fost norocoşi de două ori”. Prima dată a fost în anii ’40, atunci când naţionalismul bulgar a determinat majoritatea macedonenilor din provincia Vardar (acaparată la acea vreme de Bulgaria) să se identifice cu Republica Macedoneană din cadrul Iugoslaviei. A doua oară a fost la începutul anilor ’90, atunci când reacţia isterică a Greciei faţă de independenţa Macedoniei şi de alegerea numelui şi a steagului, combinată cu politica ultranaţionalistă a lui Milošević faţă de Slovenia şi Croaţia, au consolidat suportul intern pentru o identitate naţională distinctă, în cadrul unui stat independent suveran [Troebst, 1999, p. 72, apud Rae, 2005, p. 268].

În prezent, în lipsa unui duşman extern potenţial periculos, Macedonia se confruntă cu grave probleme identitare interne. Către anul 2001 s-au produs conflicte serioase interetnice şi albanezii musulmani cereau în mod ultimativ separarea teritoriilor lor de cele populate de slavii ortodocşi. Atunci conflictul a fost dezamorsat pe cale paşnică, datorită oferirii de drepturi suplimentare albanezilor, însă către anii 2012-2013 a crescut semnificativ incidenţa ciocnirilor dintre grupurile de tineret din ambele etnii, fiind necesară implicarea în forţă a trupelor speciale de poliţie. După toate probabilităţile, lipsa unui duşman extern care să mobilizeze din nou întreaga Macedonie, ar putea duce într-un final la fragmentarea de jure sau de facto a acestei ţări.

Efectul duşmanului comun se resimte la diverse niveluri de organizare socială. În plan politic, este cunoscut efectul coalizant pe care îl produce un partid puternic şi agresiv asupra unor partide mai mici opozante. În perioada mişcărilor de revendicare identitară şi a independenţei în fostele republici sovietice, diverse formaţiuni politice mici s-au unit în blocuri şi alianţe pentru a înfrunta un duşman ideologic comun – Partidul Comunist, care era dominant în fiecare din aceste republici. De exemplu, Frontul Popular din Estonia întrunea la etapa iniţială peste 600 de grupuri politice de divers calibru şi de diversă factură doctrinară. Din moment ce Partidul Comunist, „duşmanul” lor comun, a fost învins, în interiorul Frontului Popular au început disensiunile şi răzmeriţele şi el în cele din urmă s-a risipit. Acelaşi fenomen s-a produs în majoritatea celorlalte republici. În Armenia, bunăoară, mişcarea naţionalistă „Karabah” s-a fragmentat în 80 de diverse partide şi mişcări politice [Платонов, 2011, p. 446].

Un alt exemplu tipic pentru impactul pe care îl are un „al treilea” asupra relaţiilor dintre două grupuri l-a adus psihiatrul american de origine austriacă, Friedrich Hacker, specializat în studierea manifestărilor violente şi a terorismului: dacă echipa de fotbal „Bayern München” întâlneşte pe „Borusia Dortmundt”, fanii celor două cluburi germane se vor încăiera încă de pe străzile oraşului gazdă. În schimb, dacă naţionala germană va juca împotriva celei engleze, suporterii echipelor nemţeşti se vor alia şi se vor bate cu huliganii britanici. În istoria fotbalului într-adevăr există numeroase exemple de acest fel; cum ar fi bunăoară cazul ciocnirilor violente din anul 2000, la meciul din Kiev dintre selecţionatele Rusiei şi Ucrainei. În ajunul meciului, liderii grupărilor moscovite rivale ale fanilor s-a întrunit şi au încheiat un armistiţiu temporar, pentru a-şi uni forţele împotriva „duşmanului comun” – fanii ucraineni. În consecinţă, dezordinile în Kiev au început cu două zile până la meci şi s-au încheiat cu o bătaie în masă fără precedent.

Studiile recente de psihologie arată că oamenii reacţionează diferit din punct de vedere fiziologic în funcţie de originea frustrărilor. De exemplu, atunci când se produce o dezbinare şi discriminare în interiorul grupului, indivizii din acel grup trăiesc emoţii de anxietate, ruşine, stres; se măreşte secreţia de cortizol, apar probleme de circulaţie sanguină, boli de origine nervoasă. În schimb, dacă discriminările se fac din partea unui grup străin, reacţia indivizilor din grupul vizat este cu totul alta: apar reacţii de mânie, sporeşte vigilenţa şi predispoziţia pentru comportamente ce implică un risc sporit [Jamieson et al., 2013]. Cu alte cuvinte, grupul care este măcinat de discriminări interne, suferă emoţional şi psihologic; dacă însă grupul este sfidat din exterior, de străini, el devine mai consolidat, manifestă o furie mobilizatoare, asemenea unui roi de viespi, membrii grupului fiind gata să reacţioneze prompt în faţa ameninţărilor. Ameninţările din exterior produc o mobilizare internă. Acest efect consolidant al duşmanului comun a deschis largi oportunităţi pentru tot felul de inginerii sociale. Năluca „duşmanului”, care, după cum vom vedea, este adânc împlântată în inconştientul colectiv şi în tradiţiile grupurilor, avea să devină o unealtă de manipulare infailibilă şi predilectă în arsenalul comunicării politico-militare. Elucidând modul în care funcţionează mecanismul identificării duşmanului, vom dezvălui şi mai mult fenomenologia omniprezentei opoziţii „noi” vs „ei”.

(Bibliografia completă va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

Обсудить