Secolul revendicărilor identitare

Marile naţiuni au fost constituite ca rezultat al formării statelor în epoca modernă şi, se ştie, în cadrul acelui proces de construcţie a naţiunilor au fost deseori desconsiderate graniţele etnice. Atunci, în epoca modernă, statul-naţiune a fost prioritar poporului-etnie, iar prin aşa procese ca omogenizarea, expulzarea şi exterminarea, prin forţa propagandei şi a armei, grupuri etnice, inclusiv unele state, au putut fi integrate în cadrul unor state-naţiuni extinse, multe dintre care şi-au păstrat formatul până în prezent. Acum însă trăim vremurile când etniile tot mai frecvent sfidează corsetul impus de statele-naţiune. Rolul etnicităţii se face tot mai simţit şi mai reliefat pe harta fenomenelor geopolitice, în agenda de lucru a guvernelor şi în studiile cercetătorilor. Îndrăznesc să afirm că dacă secolul XIX a fost secolul formării statelor-naţiune, iar secolul XX a fost secolul marilor ideologii, secolul XXI pare a fi secolul revendicărilor identitare, secolul revenirii la comunităţile etnice. În prezent, după consumarea seismului geopolitic de la sfârşitul secolului XX, putem observa că revendicările etnice încep să se înteţească. Şi cu cât mai insistente sunt încercările integraţioniste, de unificare, uniformizare şi diminuare a diferenţelor etnice, cu atât mai mult stăruie etniile să-şi sublinieze unicitatea şi să-şi păstreze specificul cultural. Un rol de catalizator al revendicărilor l-a jucat şi ideologia multiculturalismului, care a fost ca un „cal troian” pentru statele cu o populaţie mixtă. Naţionalismul etnic încă urmează să se manifeste virulent în diferite ţări şi în diferite regiuni ale lumii, militând pentru suprapunerea graniţelor oficiale pe graniţele populaţiilor etnice.

Am găsit consideraţiuni asemănătoare în cartea conflictologului rus Iuri Platonov, „Expansiunea etnică” („Этническая экспансия”), numai că autorul clasifică secolele în baza caracterului expansionist şi în funcţie de acest criteriu emite şi prognozele. Cităm la el: „Astfel, dacă sec. XIX este secolul expansiunii teritoriale, sec. XX este secolul expansiunii ideologice şi al confruntării dintre ideologiile antagoniste, atunci sec. XXI, probabil, va fi secolul expansiunii etno-demografice. Această expansiune trebuie înţeleasă ca tendinţa spre dominare a etniilor cu o productivitate demografică înaltă” [Платонов, 2011, p. 450]. Deci vedem că şi acest autor menţionează impactul hotărâtor al factorului identitar asupra geopoliticii secolului în care trăim. Şi alţi cercetători susţin că trăim perioada unei „renaşteri a rudeniei”, ca fenomen social, şi ar trebuie să aplicăm metodologii evoluţioniste pentru a înţelegea profunzimea şi dinamic acestui fenomen [Shenk, Mattison, 2011].

Cu adevărat, interesul faţă de propria origine, istorie, cultură, identitate a marcat sfârşitul anilor 80’ ai secolului trecut într-o măsură atât de puternică, încât în Occident a început să se vorbească despre o epocă a „Renaşterii Etnice” [Осипова, Федоров, 2002]. Anul 1989, precum şi anii premergători acestuia, a condiţionat în lume, dar mai ales în Europa de Est, mai multe mişcări de revendicare identitară. Potrivit estimărilor, numai în perioada dintre 1980 şi 1995, în lume s-au produs 72 de războaie civile pe criterii religioase, naţionale, etnice şi rasiale. După 1995, situaţia s-a acutizat şi mai mult [Кара-Мурза, 2008, p. 12]. Acutizarea acestor fenomene, de resuscitare a naţionalismelor etnice, vorbesc despre spiritul latent al proceselor de fermentaţie identitară. Ele sunt precum vulcanele adormite, gata să erupă îndată ce plăcile „tectonice” demografice sau de altă natură suportă devieri importante. Fenomenul a fost remarcat şi de Eric Hobsbawm, care făcuse următoarele presupuneri: „probabil, reacţiile etnice/naţionaliste au ceva în comun cu recenta dezvoltare a „fundamentalismului” în multe părţi ale lumii”, fundamentalismul însemnând „a trasa graniţe, a-i atrage pe cei asemenea şi a-i respinge pe cei diferiţi” [Hobsbawm, 1997, p. 170].

Despre fragilitatea statelor polietnice vorbeşte şi politologul finlandez Tatu Vanhanen. El a studiat 148 de ţări ale lumii sub aspectul identificării factorilor care duc la izbucnirea conflictelor şi a elaborat în urma investigaţiilor sale un Indice al Eterogenităţii Etnice (Index of Ethnic Heterogeneity (EH)). Acest indice e bazat pe o scală de la 0 la 200, care arată gradul eterogenităţii etnice în diferite ţări; cu cât acest indice e mai mare, cu atât e mai mare probabilitatea izbuncirii conflictelor etnice în acea ţară. În Europa, de exemplu, Portugalia are indicele 2, în timp ce Bosnia-Herzegovina are indicele 112 (cel mai mare de pe continent). Conform predicţiilor lui Vanhanen, o ţară al cărei Indice de Eterogenitate Etnică e mai mare de 10 a avut sau riscă să se confrunte cu conflicte etnice interne. Din 124 ţări studiate unde indicele EH era mai mare de 10, 118 ţări au trecut prin conflicte etnice serioase, şi doar două ţări cu indicele EH mai mic de 10 au avut asemenea experienţă. Totodată, Vanhanen demontează mitul potrivit căruia o mai mare democratizare garantează lipsa conflictelor etnice: conflictul este dependent de diversitate, nicidecum de stilul de guvernare ori politicile implementate. Conflictele etnice apar cu uşurinţă în cadrul tuturor democraţiilor. Din contră, în statele autoritare sau totalitate, unde există posibilitatea aplicării neîngrădite a forţei, disensiunile etnice pot fi inhibate printr-un control strict; însă odată cu dispariţia puterii autoritare, dispare şi inhibiţia datorată fricii faţă de opresiune, iar rivalităţile evoluează în conflicte sângeroase. Cazurile Iugoslaviei şi URSS sunt cât se poate de ilustrative în acest sens [Vanhanen, 1999].

Cea din urmă teză a lui Vanhanen, privind corelaţia negativă dintre autoritarism şi conflictelor etnice, a fost parţial confirmată şi de alte studii. În baza analizei condiţiilor izbuncirii războaielor civile în perioada anilor 1816 - 1992, cercetătorii au ajuns la concluzia că cele mai expuse la conflicte sunt regimurile intermediare – tranziţia reprezintă o perioadă de riscuri sporite, prielnică pentru izbucnirea conflictelor interne de proporţii. Violenţa în familie de asemenea pare a fi asociată cu schimbările politice, indiferent dacă aceste schimbări duc spre democratizare sau spre autoritarism. Regimurile intermediare sunt mai puţin stabile şi mai puţin paşnice decât regimurile autoritare, însă regimurile cu o democraţie durabilă se pretează a fi totuşi cele mai stabile şi paşnice, atunci când sunt asociate cu o înaltă dezvoltare economică şi socială [Hegre et al., 2004]. În Europa, de exemplu, într-adevăr, cel mai mult au avut de pătimit de pe urma disensiunilor identitare anume ţările aflate în regim de tranziţie (cele din fostul bloc socialist). Alături de revendicările naţionaliste ale republicilor sovietice, Balcanii au demonstrat cât de uşor pot apărea tensiuni etnice şi religioase foarte grave într-o ţară debusolată ideologic. Am văzut cum Iugoslavia, creată în mod artificial de către liderul comunist Bros Tito din popoare rămase de pe urma destrămării Imperiului Habsburgic, a dat lovitura de graţie snobismului european şi impresiei că civilizaţia occidentală, după ce a învăţat lecţia nazismului, este acum imună faţă de reflexele identitare. Războaiele civile dintre bosniacii musulmani, sârbii ortodocşi şi croaţii catolici au dus la o separare etnică, însoţită de multă ură şi râuri de sânge. Aceasta e o altă lecţie, care ar trebui să ne înveţe că un stat eterogen etnic, chiar dacă deocamdată e bine merci democratizat şi stabil politic, nu trebuie să desconsidere riscurile care îl pasc în momentul când stabilitatea politică sau socio-economică se va clătina.

În Europa, în momente de tensiune socială şi politică, revendicările identitare ar putea izbucni într-un mod neobişnuit de violent. Americanul Thomas W. Chittum, autorul cărţii „Cel de-al Doilea Război Civil. Destrămarea Americii” („Civil War Two. The Coming Breakup of America”), editată în 1996, a publicat un tabel al ţărilor de pe continentul european cu prezentarea tabloului etnic: a evidenţiat etnia majoritară şi partea procentuală a acesteia, etnia secundară ca reprezentativitate şi etnia terţiară. În dreptul fiecări ţări, Chittum a făcut o scurtă referire la gradul de pace internă care caracterizează fiecare ţară în parte. Tabelul demonstrează în mod clar ceea ce deja cunoaştem: cu cât un stat este mai monoetnic, sau cu cât etnia majoritară este mai numeroasă, mai reprezentativă, cu atât mai mare este stabilitatea internă în acel stat, iar pericolul unui război civil este ca şi inexistent. Iar dacă reprezentativitatea etniei majoritare este sub 90%, atunci apar riscurile generării conflictelor identitare, şi cu cât mai multe etnii convieţuiesc şi sunt influente în perimetrii unui stat, cu atât e mai afectată stabilitatea acestuia, sau riscă să fie afectată, în lipsa unor politici identitare foarte inteligente. În acel tabel Chittum a indicat că în 12 ţări europene principalele grupuri etnice aveau o reprezentativitate mai mică de 75%, având alte etnii impunătoare pe poziţii secundare şi terţiare. Şapte din acele douăsprezece ţări au trecut prin războaie civile şi/sau conflicte militare interne [Chittum, 1996, p. 113-114].

Dacă privim astăzi tabloul etnic al statelor europene, vom constata că diversitatea etno-rasială din cadrul fiecărui stat luat în parte este şi mai pronunţată decât în anii 1990. De aceea, problemele revendicative în Europa sunt mai actuale decât ar părea la prima vedere. După epoca centralismului statal, propriu secolului XX, în prezent se înregistrează un proces invers – al descentralizării, al regionalizării şi al etnicizării. Tot mai mulţi oameni din Europa se asociază nu atât cu ţara, cât cu regiunea, etnia, comunitatea sau chiar oraşul de origine, ceea ce alimentează pretenţiile de obţinere a autonomiilor şi cele separatiste. La accentuarea acestor tendinţe a contribuit şi conceptul de Europă a Regiunilor, care a vrut să amortizeze spiritele etnoregionale, dar de fapt le-a dat undă verde (1). În 1985, 47 de regiuni europene s-au unit în Asambleea Regiunilor Europene (Assembly of European Regions, AER), care avea drept obiectiv colaborarea şi sprijinul reciproc dintre regiuni. În prezent, din această organizaţie fac parte deja peste 250 de regiuni, din 35 de ţări, iar obiectivele şi revendicările lor sunt tot mai îndrăzneţe (2). Criza din Zona Euro a avut ca efecte adverse o sporire şi mai mare a spiritului identitar revendicativ, inclusiv în regiuni care până adineauri cu greu puteau fi suspectate de viziuni etniciste. Fie din cauza divergenţelor identitare şi culturale latente, fie din cauza disconfortului de ordin socio-economic şi administrativ, regiuni etnice importante din ţările Europei Occidentale dau semnale că îşi doresc crearea propriilor structuri statale sau vor să adere la zone care le-ar oferi mai multă independenţă. Să analizăm pe scurt perspectivele unor ţări europene care se află în grupul de risc.

Una dintre aceste ţări este Belgia, un stat odinioară adus drept model de coexistenţă a două grupuri etnice importante, valonii vorbitori de franceză şi flamanzii vorbitori de olandeză (aceasta a devenit limbă de stat abia în 1980). Astăzi nu mai există temei pentru optimism privind stabilitatea acestei ţări. Belgia este în prag de „divorţ administrativ”, dacă se permite o astfel de metaforă, deoarece în ultimul deceniu lucrurile evoluează spre o tot mai mare înstrăinare a flamanzilor de valoni, cu puternice apeluri la separarea ţării în două părţi (3). De altfel, existenţa unei importante comunităţi de germanofoni complică şi mai mult lucrurile: în caz de destrămare a Belgiei, aceasta se va fragmenta nu în două, ci în trei părţi. Totodată, nu e clar ce se va întâmpla cu Bruxelles-ul, care are o populaţie francofonă, dar e pe teritoriul Flandrei; în caz de destrămare a Belgiei, Bruxelles-ul poate urma fie scenariul regiunii Kosovo, fie al Berlinului divizat de un zid (4).

Spania este demult cunoscută pentru problemele sale cu regiunile Catalonia şi Ţara Bascilor. Catalonia, care e cea mai bogată regiune a Spaniei, după Madrid, deţine statutul de autonomie şi are limba sa, pretinde că reprezintă o naţiune distinctă şi cere independenţă. Pentru început, autorităţile catalane au cerut suveranitate fiscală, ca mai apoi să obţină şi o suveranitate deplină, pentru a deveni, aşa cum s-a exprimat premierul catalonez, „Olanda sudului” (5). În 2009, oraşul catalan Arenys de Munt, din nord-estul Spaniei, a votat cu peste 96% în favoarea independenţei Cataloniei într-un referendum local simbolic, organizat de o platformă cetăţenească separatistă, dar contestat de autorităţile centrale. Acelaşi model de referendum s-a produs şi în alte oraşe ale Cataloniei, cu acelaşi rezultat, iar pentru anul 2014 a fost planificat un referendum general pe autonomie (6). Rezultatul este previzibil; or, pe 11 septembrie 2012, ziua naţională a Cataloniei, pe străzile Barcelonei au ieşit circa 1,5 mln. de oameni care cereau independenţa regiunii. Cifra este impresionantă, iar criza economică europeană pare să fi amplificat tendinţele de separare de Spania (7). Ţara Bascilor, care are statut de autonomie, propria simbolică, propria limbă, propriile forţe de ordine, de asemenea aspiră la obţinerea unei independenţe totale faţă de Spania. Naţionalismul basc se fondează pe „pretenţia unicităţii rasiale şi lingvistice”, bascii refuzând să se amestece cu alte popoare şi, mai ales, cu arabii şi evreii [Hobsbawm, 1997, p. 118]. Mai mult, bascii se consideră ca având origini mai vechi, deci ar fi de sânge “mai pur” decât ceilalţi spanioli. Lupta lor pentru independenţă este deosebit de aprigă şi insistentă (dacă ne amintim de acţiunile organizaţiei radicale ETA). În plus, în Spania mai există autonomiile Valencia, Galicia, Andalusia, în care acţionează mişcări separatiste influente. Andalusia, de exemplu, cere şi ea pentru populaţia sa statutul de naţiune andalusiană. Şi problemele pe segmentul conflictelor identitare în Spania nu se limitează doar la aceste cazuri (8).

O altă ţară din grupul de risc este, oricât de surprinzător ar părea, Italia. Vom menţiona mai întâi cazul bizar al orăşelului Filettino (cu o populaţie de peste 500 de oameni doar), care, nemulţumit de reforma administrativă din Italia, s-a autodeclarat în august 2011 principat, după modelul republicii San-Marino, a emis propria valută, şi-a creat propria bancă, în mai 2012 a format propriul guvern şi pretinde cu toată seriozitatea că este o entitate autonomă în cadrul Italiei (9). Alături de teribilismul administrativ al locuitorilor din Filettino, în Italia există pretenţii şi situaţii mult mai îngrijorătoare sub aspectul integrităţii teritoriale. Să luăm exemplul regiunii Lombardia din nord-vestul Italiei, cu puternice aspiraţii secesioniste, încurajate şi de partidul de extrema dreaptă “Liga Nordului”, care susţine că există o diferenţă etnică dintre italienii din nord şi cei din sud. În 2012, în Lombardia a început colectarea semnăturilor pentru organizarea unui referendum privind separarea Lombardiei de Italia şi aderarea la Elveţia, în calitate de al 27-lea canton. Potrivit ideologilor referendumului, în cadrul Elveţiei Lombarida va dispune de o mai mare autonomie, va fi mult mai liberă să-şi gestioneze finanţele şi să se afirme cultural. Alte personalităţi influente însă, cum ar fi chiar preşedintele regiunii Lombardia, Roberto Formigoni, sunt de părere că Lombardia ar trebui să devină total independentă şi să se organizeze ca un stat distinct. Iniţiativa Lombardiei este susţinută şi de regiunea învecinată, Piemont (10). Tot în 2012 despre dorinţa de a obţine autonomie deplină faţă de Italia au anunţat autorităţile regiunii Bolzano, sau Tirolul de Sud, care le-au declarat autorităţilor centrale ale Italiei că sunt gata să-şi răscumpere obţinererea independenţei cu suma de 15 miliarde de euro. Tirolul de Sud a aparţinut Austriei până în 1919 şi majoritatea populaţiei de aici încă mai vorbeşte germana; deci revendicările au ca motiv adevărat nu atât temeiuri economice, cât, iarăşi, identitare şi cultural (11). Autonomie pretind şi regiunile Liguria şi Veneto, precum şi insulele Sardinia şi Sicilia; practic în fiecare regiune există mişcări separatiste. În consecinţă, sunt mari şansele ca Italia să ia calea federalizării, fiind nevoită să cedeze cel puţin parţial presiunilor regiunilor (12).

În contextul acestor revendicări, cât de întemeiate ar fi predicţiile privind destrămarea Italiei? Dacă vom constata că la originea revendicărilor stă factorul identitar (etno-lingvistic), atunci scenariul destrămării este cât se poate de probabil. Mai sus am menţionat partidul “Liga Nordului”, ideologii căruia susţin că între italienii din nord şi cei din sud ar exista diferenţe de ordin etnic. Un studiu de genetica populaţiilor, efectuat în 2008, iată că vine să confirme teoretizările politicienilor. Potrivit datelor obţinute de geneticieni, există diferenţe genetice vădite între italienii din sud şi celelalte etnii europene, inclusiv faţă de italienii din nord. Probabil italienii din sud (ca de altfel şi finlandezii) provin de la ramuri distincte ale primilor imigranţi pe continentul european, care au venit acum câteva zeci de mii de ani, sau au avut o perioadă de izolaţionism etnic mai îndelungată. Corespunzător, între finlandezi, pe de o parte, şi italienii din sud, pe de altă parte, există o barieră genetică în raport cu celelalte etnii europene, care au între ele un grad mai înalt de înrudire [Lao et al., 2008]. Aceste constatări de ordin genetic nu au decât să alimenteze discursurile separatiste ale italienilor din nord, care au acum şi argumentul biologic pentru a promova delimitarea etnică în cadrul naţiunii italiene.

În noiembrie 2011, istoricul britanic David Gilmour, un foarte bun cunoscător al realităţilor din Italia, publică în revista Foreign Policy un articol întitulat “Sfârşitul Italiei” (“The end of Italy”), în care susţine că această ţară e în prag de faliment şi în plan politic, şi în plan economic, ceea ce va scoate la suprafaţă fragilitatea unităţii naţionale a italienilor. Potrivit lui Gilmour, doar federalizarea Italiei ar putea salva această ţară de la o destrămare într-un viitor nu foarte îndepărtat, deoarece atât istoria, cât şi construcţia identitară a Italiei practic impun asemenea transformări. În secolul XIX, în mai puţin de doi ani, din vara 1859 până în primăvara 1861, şapte state separate au fuzionat într-un singur stat naţional – Italia. Acel proces de fuzionare neobişnuit de accelerat, croit în grabă, a fost datorat unor circumstanţe geopolitice ale vremii, în ciuda acţiunilor de rezistenţă şi de separare din perioada anilor 1860, care au fost înăbuşite cu sânge. S-au păstrat până în prezent şi frustrări resimţite de regiunile din sud, şi şovinismul manifestat de către cei din nord, şi diferenţele de ordin etno-lingvistic. La momentul creării Italiei moderne, potrivit lingvistului italian Tullio De Mauro, numai 2,5% din populaţia statului nou-format vorbeau în limba italiană (adică în dialect florentin); deci peste 90% din populaţia ţării vorbeau în limbi şi dialecte neînţelese în alte regiuni ale Italiei. Gilmour îl citează şi pe politicianul liberal Giustino Fortunato, care a declarat că “unificarea Italiei a fost un păcat împotriva istoriei şi a geografiei” (13). Deci, în lipsa unui duşman extern comun, pe fundalul unor crize socio-economice împovărătoare, procesele centrifuge din Italia ar putea cauza, ca minimum, federalizarea ţării, sau chiar separarea unor regiuni.

Surse bibliografice:

1. Швейцер В. Сепаратизм или автономия? // "Россия в глобальной политике". № 1, Январь - Февраль 2007 / http://www.globalaffairs.ru/number/n_8153

2. AER Members // http://www.aer.eu/about-aer/aer-members.html 3. Belgium divide deepens after Flemish separatists win election // by Jenny Percival and agencies. Guardian.co.uk, Monday 14 June 2010 / http://www.guardian.co.uk/world/2010/jun/14/belgium-election-result-flemish-triumph 4. Сепаратизм в современной зарубежной Европе // 26 января 2012 / http://www.memoid.ru/node/Regionalizm_i_separatizm_v_sovremennoj_zarubezhnoj_Evrope

5. Regiunea Catalonia ameninţă guvernul central spaniol: autonomie sau secesiune // Adevărul. 17 ianuarie 2012 / http://www.adevarul.ro/financiar/Criza_economica_0_629337449.html

6. Сепаратизм в современной зарубежной Европе // 26 января 2012 / http://www.memoid.ru/node/Regionalizm_i_separatizm_v_sovremennoj_zarubezhnoj_Evrope 7. Economics drives support for Catalan independence // by Tom Burridge. BBC News, Madrid. 12 September 2012 / http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-19566838 8. Региональные и сепаратистские движения в странах Южной Европы // Алексей Терещенко. Агентство политических новостей. 2008-04-23 / http://www.apn.ru/publications/article19822.htm

9. Filettino // http://en.wikipedia.org/wiki/Filettino

10. Милан уходит в Швейцарию // Елена Пастушкова. 13 апреля 2012 / http://www.euromag.ru/italy/20260.html

11. Южный Тироль выкупят у Рима // 13 января 2012 / http://www.euromag.ru/italy/16790.html 12. Региональные и сепаратистские движения в странах Южной Европы // Алексей Терещенко. Агентство политических новостей. 2008-04-23 / http://www.apn.ru/publications/article19822.htm

13. The End of Italy // by David Gilmour. Foreign Policy. NOVEMBER 15, 2011 / http://www.foreignpolicy.com/articles/2011/11/15/end_of_italy

(Bibliografia completă va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

(Va urma).

Обсудить