LIMBA O FĂUREŞTE ŞI O OCROTEŞTE POPORUL

Limba, ca şi muzica, o făureşte poporul.

Truisme, v. IV.

Problema limbii române în Moldova este una eminamente politică şi nu teoretico-

lingvistică.

C.Tănase, 1995.

Problema limbii române în Moldova este

una eminamente făţarnică.

V.Stati, 1989.

„Boaite făţarnice!”

„Dintre toate legile care au fost adoptate după 1988 încoace Legea cu privire la limbi (Legea cu privire la statutul limbii de stat al RSS Moldoveneşti din 31.08.1989, care a stabilit (art.70.1): „Limba de stat a RSSM este limba moldovenească”; Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM, art. 1 al căreia a stabilit: „În conformitate cu Constituţia RSSM limba de stat a RSSM este limba moldovenească) este unica lege cu semnificaţie naţională profundă. ‒ Constata cu o convingere de neclintit C.Tănase în 1995. ‒ Este poate unica lege despre care ştie buna majoritate a populaţiei Moldovei” (Libertatea, 1.09.1995).

Era şi firesc: evenimentul consfinţea manifestarea largă a descătuşării naţionale. Însufleţiţi de chemarea Unire, moldoveni!, poporul moldovenesc şi-a văzut realizat visul de veacuri: graiul matern ‒ limba moldovenească aşezată în capul mesei, la locul şi rolul ei de factor hotărîtor al consolidării naţionale.

A fost pentru prima ‒ şi ultima! ‒ dată, cînd inimile tuturor moldovenilor şi ale majorităţii covîrşitoare a intelectualităţii „băteau la fel”. Însă lozincile au fost furate, aspiraţiile, drepturile naţionale ale moldovenilor au fost ‒ şi sînt călcate în picioare.

Unul dintre dohotarii făţarnici ai „unicei legislaţii cu semnificaţie naţională profundă” (C.Tănase) ‒ despre ridicarea la rang de limbă oficială a limbii moldoveneşti ‒ s-a proclamat chiar C.Tănase ‒ „canalia naţională”, cum recunoştea dînsul în 1993.

...Lasîndu-se dus de curmei, M.Snegur, devenind preşedinte, în 11 luni s-a transformat în cogeamite dărîmător de stat al legislaţiei privind învestirea limbii moldoveneşti cu statut de limbă de stat. Vorbind în faţa învăţătorilor din Chişinău (august 1994), dînsul a accentuat: Limba moldovenească este expresia convingerilor şi voinţei majorităţii poporului. Ea a devenit limbă de stat în urmă completării în 1989 a Constituţiei cu art.70.1. Constituţia din 1994 a confirmat realitatea cultural-istorică şi etnolingvistică, consfinţită de articolul constituţional 70.1 din 1989. De ce în 1989 limba moldovenească era factor hotărîtor al unităţii naţionale, iar astăzi este prezentată falsificator ca element al dezbinării?!

În 1995 M.Snegur şi noii săi (очередные) ortaci (după comunişti, agrarieni) frontişti-romînounionişti au declanşat o campanie ruşinoasă împotriva limbii moldoveneşti, deci împotriva semnului naţional fundamental al poporului, în fruntea căruia se închipuia preşedinte.

Astăzi M.Snegur, fondator al unei faimoase dinastii de diplomaţi (după expresia lui A.Busuioc: „Dacă tata-i preşedinte!”), memorialist mai dihai decît Churchill, o face pe guru românesc al guvernanţilor alianţişti. Fumurile, adică, laurii lui de făţarnic învederat au tulburat halucinaţiile altui rătăcit neoromânesc la tronul Moldovei.

Un nou stîlp necioplit al limbii româneşti

De cînd oamenii au început a scrie şi a citi, s-a dovedit, că practica freacă, adică pune la punct gramatica, atunci cînd este vorba de delimitarea si denumirea limbilor naţionale. Neavînd idee de acest criteriu ‒ al practicii, ca temelie de confirmare a adevărului, chisinăuianul cu mai multe feţe: jurist (?), psihiatru (?), politician (?) Timofti, închipuindu-se lingvist, s-a băgat în polemică (prin corespondenţă) cu filologul italian C.Tagliavini. Pînă în decembrie 2013 poziţiile noului stîlp al limbii româneşti ‒ Timofti, cine altul! ‒ şi a cunoscutului cercetător al limbilor neolatine C.Tagliavini păreau apropiate. Să ne convingem.

Imaginîndu-se erudit poliglot, gigant al ideologiei panromâneşti, Timofti a trîntit ordin de la comenduire: „denumirea oficială a limbii de stat urmează să fie determinată doar prin prisma adevărului ştiinţific”. Pentru că academiei „Gh.Duca” i s-a năzărit, că „limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”. Această declaraţie, falsă şi tendenţioasă, corelează cu afirmaţia lui C.Tagliavini, pronunţată în 1956: „moldoveneasca este româneasca literară”. În rest aiuritele declaraţii etnolingvistice antimoldoveneşti ale noului atlet al limbii româneşti ‒ Timofti, cine altul mai doct! ‒ sînt în flagrantă contradicţie cu concluziile bine fundamentate ale lui C.Tagliavini. Mai mult, acesta a anulat afirmaţia sa pripită.

In referatul Una nuova lengua letteraria romanza? Il moldavo (Florenţa, 1956) C.Tagliavini constata: „Literatura în limba moldovenească începe în
veacurile XV‒XVI”. Adică, cultura moldovenească scrisă ‒ în limba moldovenească! ‒ începe în secolele XV‒XVI, cînd despre aşa-zisa „limba rumînească” nu exista nici pomeneală!

Despre unitaţea lingvistică moldo-română

„Analizînd materialele practice ale limbii moldoveneşti (Proză moldovenească. Antologie, conţinînd creaţii ale scriitorilor clasici (sec.XIX) şi contemporani)”, C.Tagliavini cu aere de descoperitor conchide: „limba este identică”. Să vedem cine sînt descoperitorii acestui adevăr, cine a demonstrat, că numai sub aspect structural-lingvistic limbile pot fi identice.

In 1951 lingviştii chisinăuieni si moscoviţi au fundamentat caracteristicile structural-lingvistice general romanice ale limbii moldoveneşti.

In 1956 la Chişinău a apărut primul volum al studiului academic Curs de limbă moldovenească literară contemporană, cuprizînd paragraful Cu privire la unitatea lingvistică moldo-română, care a stabilit: „Noi constatăm o identitate moldo-română în limbă. Asta înseamnă că amîndouă limbile au un fond lexical comun şi aceeaşi sistemă gramaticală, morfologică şi sintactică, adică declinarea substantivelor, conjugarea verbelor, formarea şi flexionarea tuturor celorlalte părţi de vorbire, sistema formării cuvintelor, regulile de îmbinare a acestora, topica - toate acestea sînt absolut identice şi nu se deosebesc prin nimic esenţial”.

Aşadar, încă în 1951, definitiv în 1956 lingviştii moldoveni au confirmat realitatea demult cunoscută:

Sub aspect structural-lingvistic limba moldovenească şi limba românească sînt identice.

Care lingvist adevărat, care student la anul întîi filologie, care absolvent ce poate citi al Şcolii Superioare de Românizare Rapidă din Bălţi, care învăţător onest de limbă şi literatură moldovenească, care persoană cumsecade, cu şapte ani de acasă, poate avea observaţii faţă de această realitate bine cunoscută, faţă de acest adevăr evident?!

Poporul făureşte şi numeşte limba sa

Din păcate, C.Tagliavini nu a aflat de Cursul de limbă literară moldovenească... nici în 1956, nici în 1977. Iar flugerul politico-lingvistic, papagalul lingvist al altui „erudit” ‒ al preşedintelui românesc, pînă astăzi habar n-are de această lucrare. Ca şi despre multe alte lucruri...

Reproducînd o serie de elemente fonetice, gramaticale, lexicale comune, C.Tagliavini întreabă cu o oarecare mirare: „Ce mai rămîne din această limbă? Poate numai numele?” E stranie această mirare. Carlo Tagliavini, fară îndoială, cea mai mare autoritate în domeniul limbilor neolatine, ştie mai bine decît oricine, că limba, ca şi muzica, este făurită şi păstrată de popor. Că anume făuritorul şi ocrotitorul limbii ‒ poporul botează limba sa naţională, indiferent de faptul strict structural-lingvistic: este ea sau nu identică cu alte idiomuri.

În sociolingvistică necesităţile practice, factorii istorici, sociali, culturali, politici; convingerile şi voinţa vorbitorilor de a socoti a lor cutare limbă au o însemnătate definitivă. Despre aceşti factori şi principii demult stabilite şi general acceptate ignorantul băgăreţ peste tot, inclusiv în lingvistică, Timofti, habar n-are. Cele mai răsunătoare realizări ale sale în toate aceste ‒ si alte ‒ domenii se reduc la blagoslovirea hotărîrilor idioate ale judecătorilor româneşti ai constituţiei moldoveneşti, la repetarea papagalicească a tîmpeniilor agresive ale unui rătăcit de aceeaşi teapă ‒ preşedintele românesc. În referatul său menţionat mai înainte Carlo Tagliavini, întemeiîndu-se pe mărturii istorice, cultural-lingvistice, constată: „Această denumire limba moldovenească” nu este nouă. Pentru că întrebuinţarea cuvîntului „молдавский” în limba rusă şi „moldovenesc” în românească, raportate la limba vorbită şi scrisă, întotdeauna era frecventă în Basarabia”. În confirmarea acestei realităţi dînsul enumeră mai multe exemple, inclusiv, Русско-молдавский словарь al lui Baldescu (Odesa, 1896); frontispiciul cărţii Baba iadului, poveste în versuri de Ioan Moţa, transpusă de pe românească în moldoveneşte de Georgy Gonţa (Chişinău, 1914).

De mare mirare! Prestigiosul lingvist italian Carlo Tagliavini în 1956 ştia, că „întrebuinţarea cuvintelor „молдавский” şi „moldovenesc” pentru limba moldovenilor întotdeauna era frecventă în Moldova”. Iar chişinăuianul porăitor la preşedinţie Timofti, umflîndu-se mare pricepător al limbii veşnic şi oriunde româneşti, nici în 2013 nu a aflat de aceste adevăruri elementare!

In încheierea referatului său din 1956 C.Tagliavini subliniază: „Limba
moldovenească nu este o descoperire contemporană; limba moldovenească
este continuarea firului literaturii vechi moldoveneşti
, care în legătură cu separarea politică a Basarabiei nu a participat la unificarea limbii româneşti, care s-a încheiat, în temei, în veacul XIX”. Şi alte concluzii ale lui C.Tagliavini resping declaraţiile bizare ale lui Timofti, care, închipuindu-se mare lingvist şi etnolog, s-a înrolat, fără dram de cunoştinţe, apărător belicos al ideologiei revanşarde româneşti: „naţiunea românească este organizată în două state româneşti: România şi Republica Moldova”.

O paralelă surprinzătoare: romi, romani (limbă) // romîni, romînă

Cu demnitatea caracteristică savanţilor adevăraţi C.Tagliavini aminteşte aiuriţilor trubaduri ai „României mari”, ortacilor ignoranţi, judecători româneşti ai constituţiei moldoveneşti:

„Lingviştii cunosc demult, că una si aceeaşi limbă în diferite condiţii istorice, politice şi administrative poate obţine treptat un caracter de sine stătător (bunăoară, flamanda în limba neederlandeză)... Dar pentru aceasta este nevoie de mai multă vreme”.

Limba moldovenească prezintă unul dintre cele mai grăitoare exemple de evoluţie de sine stătătoare, multiseculară: din secolele XV‒XVI. În virtutea faptului bine cunoscut, că „Moldova şi Muntenia nu au legături istorice şi genetice” (Al.Philippide), că „Moldova şi Valahia la început nici nu se ating” (N.Iorga). Limba moldovenească şi limba valahă niciodată nu s-au amestecat, pînă la sfîrşitul veacului al XlX-lea. Cea mai convingătoare dovadă a acestei realităţi este tezaurul uimitor de bogat al culturii moldoveneşti scrise, începînd din 1407, în imensitatea căruia se pierd aproape fără urmă cele vreo 6, modeste ca volum şi conţinut, aşa-numite „cronici muntene”, începînd din 1690.

Istoria dezvoltării şi dăinuirii multiseculare a limbii moldoveneşti este o dovadă de netăgăduit, că statornicirea şi rezistenţa unui idiom naţional sînt posibile numai în cadrul unei organizaţii statale proprii vorbitorilor conştienţi că alcătuiesc o comunitate aparte, distinctă. Afirmarea etnosului moldovenesc din veacul XIII, formarea şi consolidarea Statului Moldova din veacul XIV au creat toate condiţiile necesare pentru apariţia firească şi răspîndirea limbii moldoveneşti.

Echivalarea noţiunilor istorico-statale moldovan „nume de etnos/naţiune” din sec. XIII, moldovenească „caracteristică, aparţinătoare acestei naţiuni” cu termenii geografici „dobrogean”, „bănăţean”, „maramureşean” ş.a. este o sfidare bădărănească a demnităţii naţionale a moldovenilor, o provocaţie politico-ideologică revanşardă, o manifestare făţişă a neghiobiilor curat româneşti. Orice individ cu patru clase şi cu judecata sănătoasă ştie că „dobrogenii”, „bănăţenii”, „maramureşenii” s.a. nicicînd n-au alcătuit o naţiune, nicicînd n-au format vreun stat... În planul vechimii etnosurilor, glotonimelor este semnificativă paralela dintre romi, romani (limbă) şi romîni, romînă...

Aşadar, limba moldovenească se dezvoltă de sine stătător de 700 de ani.

Denumirea „limba românească” se răspîndeşte în veacul XIX.

„Fiecare ţară suverană are dreptul!..”

Începătorul porăitor la preşedinţie, nitam-nisam făcîndu-se lingvist şi etnolog, Timofti atît de repede şi sfidător s-a rumînit, încît, în ipostază de prefect al Basarabiei, desconsideră cu obrăznicie, în stil legionar, dreptul populaţiei majoritare a Republicii Moldova la exprimarea liberă şi păstrarea conştiinţei lingvistice şi a identităţii etnice.

În studiul său monumental Le origini delle lengue neolatine.Bologna, 1964 (noi cităm ediţia bucureşteană din 1977) Carlo Tagliavini, sprijinindu-se pe principiul general acceptat, că „Fiecare ţară suverană şi independentă are dreptul de a-şi alege în calitate de limbă naţională pe aceea care o consideră potrivită”, ne povăţuia: „Socotim că ar fi fost foarte bine, dacă s-ar fi ales drept idiom naţional şi ca limbă literară graiurile moldoveneşti de pe teritoriul RSS Moldoveneşti”. Filologul italian nici în 1977 nu aflase, că cercurile ştiinţifice, culturale, politice din RSS Moldovenească încă în anii 50 (secolul XX) exact aşa au procedat. După ce au confirmat „unitatea lingvistică moldo-română” sub aspect structural-lingvistic, au stabilit că la baza limbii naţionale a moldovenilor din stînga Prutului pînă în stînga Nistrului stau graiurile moldoveneşti din raioanele centrale ale RSS Moldoveneşti.

În epoca modernă factorii extralingvistici: istorici, sociali, culturali, administrativi; voinţa vorbitorilor şi interesele politice pot oficializa o nouă limbă, pot avansa la rangul de limbă naţională anumite segmente dintr-o arie lingvogeografică. De pildă, autorităţile din landul Saar (Germania), fără a se interesa de părerea academiilor din Paris sau Berlin, fără a întreba bundestagul german ori curţile constituţionale franceză şi germană au ridicat franceza la nivel de a doua limbă oficială în Germania (în marginile acestui land).

De necrezut: nemţii nu au organizat nici o conferinţă/simpozion/congres, n-au lansat nici un protest, declaraţie, nici un manifest în apărarea „numelui corect”, „adevărului ştiinţific”... Mai mult: nemţii niciodată n-au zbierat: „Germania şi Elveţia ‒ două state germane”. Lumea cultă, democratică respectă drepturile comunităţilor la conştiinţă lingvistică şi identitate naţională. Bunăoară:

catalanii nu au nevoie de permisiunea castilienilor, nici a parlamentului spaniol, nici a Academiei castiliene, nici chiar a judecătorilor de la Curtea constituţională spaniolă pentru a-şi numi limba naţională catalană;

flamanzii nu au nevoie de permisiunea olandezilor, nici a parlamentului sau a curţii constituţionale belgiene, nici a Academiei, nici chiar a căpeteniilor Uniunii Europene din Bruxelles pentru a-şi numi limba naţională flamandă;

luxemburgezii nu au avut nevoie de permisiunea nemţilor din Berlin, nu s-au interesat de părerea Academiei berlineze, sau a curţii constituţionale luxemburgeze, cînd au învestit cu statut de limbă naţională oficială un subdialect german, numindu-1 letzeburgisch.

Exact aşa, în baza aceloraşi drepturi şi libertăţi universale general acceptate, moldovenii nu au avut şi nu au nevoie de permisiunea unor oricare basarabi/ungrovlahi/valahi/munteni, azi "români", de a-şi numi limba maternă – moldovenească.

Moldovenilor li-i în cot de vociferările academiei bucurestene si ale secţiei sale chişinăuiene, cu neghiobiile lor ă, â, î, < a, privind dreptul şi voinţa fondatorilor Moldovei de a-şi numi limba naţională moldovenească.

Moldovenilor li-i în cot de smintelile judecătorilor româneşti ai constituţiei moldoveneşti, de opintelile ridicole ale unui porăitor din preşedinţie de a ţine hangul ameninţărilor unui oracol fals şi agresiv din Cotroreni privind dreptul şi voinţa fondatorilor Moldovei de a-şi numi limba oficială - moldovenească. Referirile porăitorului din preşedinţie la „adevărul ştiinţific” sînt cu totul neîntemeiate.

Încă în 1926 prestigiosul lingvist francez Antoine Meillet sublinia: „definiţia identităţii lingvistice nu poate fi decît socială”. Iar nu un produs al unor dezbateri în birouri academice. „Determinarea caracterului de limbă „certă”, ‒ conchidea în 1949 reputatul lingvist italian Vittore Pisani, ‒ se face pe bază de alte principii, care nu sînt strict lingvistice (savante): motive istorice, culturale, tradiţionale”...

În 2002 moldovologul american Charles King îşi exprima nedumerirea că nici la începutul secolului XXI învăţaţii şi politicienii româneşti, papagalii lor chişinăuieni încă nu se luminaseră: rămîneau întunecaţi în privinţa unor realităţi devenite banale. Învăţaţii româneşti măcar la începutul veacului XXI ar fi putut însuşi că „Au devenit demult truisme faptul că distincţiile (delimitările) dintre limbi şi dialecte sînt mai degrabă politice decît ştiinţifice; că circumstanţele istorice şi relaţiile internaţionale joacă un rol important în formarea identităţii etnice şi că nu există un mod „natural”, în care evoluează identitatea naţională” (Charles King. Moldovans. Stanford, USA, 2000; Moldova, Chişinău, 2002).

„Cazul României (întîi de toate al lingviştilor şi politicienilor româneşti) rămîne cel mai uimitor unicul în lume! ‒ datorită propagandei exagerate făcută în legătură cu latinitatea limbii, ‒ constata în 1994 Claude Karnouh, ‒ ca şi cum consecinţa logică a unei structuri gramaticale comune (bunăoară, a celei moldo-române ‒ V.S.) ar fi, cică, similaritatea între popoare cu experienţe culturale, religioase şi politice îndepărtate, dacă nu chiar străine”. Ca cele dintre moldoveni şi transalpini/basarabi/ungrovlahi/valahi/munteni, azi „români”.

Sîntem conştienţi: apelarea la concluziile unor somităţi nu este cea mai fericită cale de argumentare. Este vorba însă de reactualizarea unor adevăruri vechi, pe care autorii romîni le desconsideră, le astupă precum mîţa cu baba.

Sociolingvistul german Klaus Bochmann încă în 1997 potolea spiritele cîntăreţilor înfierbîntaţi ai „limbii române”: „Adevărul ştiinţific”, ca şi „denumirea corectă” a „limbii române” îşi au viclenia/făţărnicia lor. În cele din urmă, MAJORITATEA VORBITORILOR HOTĂRĂŞTE CARE E NUMELE CORECT AL LIMBII LOR”. La recensămîntul din 2004 mai bine de 3000000 de moldoveni, inclusiv, din stînga Nistrului şi din Ucraina, şi-au numit limba maternă moldovenească.

În astfel de situaţie, de ce, pe care temeiuri, în baza cărui „adevăr”, al
cărei „ştiinţe”, din 1919, în urma acţiunilor represive ale autorităţilor de ocupaţie româneşti, continuă, plătită din gros de guvernele româneşti, asmuţată ţipător de preşedintele românesc,
tărăşenia ruşinoasă, idioată, criminală în jurul limbii naţionale a moldovenilor?!

„Moldoveneasca limbă de sine stătătoare”

Lingvistica universală, majoritatea covîrşitoare a politicienilor (cu excepţia celor româneşti, porăitorilor din coridoarele preşedinţiei, judecătorilor româneşti ai constituţiei moldoveneşti) ştiu tare bine şi demult, că: „Recunoaşterea independenţei a unor limbi romanice ca ladina, catalana sau sarda are mai ales o valoare practică şi înseamnă că fiecare din aceste limbi are o individualitate, care permite să fie considerată drept
unitate independentă” în domeniul neolatin”. Aceste concluzii ale lui
C.Tagliavini privind independenţa, individualitatea limbilor neolatine se
referă în deplină măsură la limba moldovenească, avînd vreo 700 de ani de
dezvoltare de sine stătătoare, vreo 700 de ani de experienţă de limbă vorbită
şi scrisă, vreo 380 de ani de cercetare filologică, avînd lucrări lexicografice
din 1672... Oficializată din 1818, apoi în 1831, 1918, 1989, 1994!

Sprijinindu-se pe aceste realităţi istorice, cultural-lingvistice, principialii lingvişti S.Berejan, Al.Dîrul, alături de alţii, în 1974, pe atunci ‒ moldoveni, afirmau cu tărie: „În aspect sociolingvistic limba moldovenească este de sine stătătoare ‒ în sensul funcţionării libere şi independente ‒ limbă a naţiunii moldoveneşti, avînd o structură tipică oricărei limbi naţionale dezvoltate...”

În acelaşi an renumitul specialist în domeniul limbilor neolatine, hispanistul Gh.Stepanov constata: „În comparaţie cu limba moldovenească astfel de limbi ca provensala, sarda (ladina, catalana, după cum arăta C.Tagliavini) nu dispun de caracteristici atît de importante...” Cu toate acestea, multifaciala lingvistică politică românească socoate provensala, catalana, ladina, sarda „limbi independente, de sine stătătoare”, iar limba moldovenească este declarată romeşte „glotonim fals” născocit de „lingvistica sovietică”...

Timpuri ruşinoase, favorabile unei ştiinţe de speţă curat românească...

Practica freacă gramatica şi agramaţii

În 1964 C.Tagliavini constata încă o dată: „Diferenţa dintre „limba” şi „dialect” (delimitarea limbilor, avansarea unui dialect la rang de „limbă naţională, literară”) sînt probleme de ordin practic, nu ştiinţific, consecinţă a unor factori istorici şi politici” (Carlo Tagliavini. Originile limbilor neolatine. 1977. P. 285). Păcat şi ruşine că „lingvistul” Timofti habar nu are de aceste realităţi, de aceste concluzii.

Dacă pînă acum nu a aflat că delimitarea/determinarea limbilor naţionale este o „consecinţă a factorilor istorici, sociali-culturali, politici şi administrativi”, adică, un rezultat al acţiunilor practice, iar nu al unor discuţii savantlîcoase, dînsul poate că îşi amintea de înţelepciunea populară moldovenească: „Practica freacă gramatica”. Ce-i drept, moldovenii folosesc alt verb în loc de „freacă”. În tot cazul, în urma aiurelilor despre „adevărul ştiinţific”, lingvistul Timofti rămîne „frecat” din toate părţile de nestăvilita practică.

Tărăşenia politică a judecătorilor româneşti ai constituţiei moldoveneşti, atentatul lor sfidător la drepturile moldovenilor la conştiinţă lingvistică şi identitate etnică, consfinţite de istorie şi de legislaţia universală, folosirea în calitate de „argument” a „opiniei scrise” agramate a lui Timofti, ca expert în probleme de care habar n-are, ne-a amintit de concluzia aspră, dar la obiect, a reputatului publicist român Ion Cristoiu:

Poţi să fii român, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii şi idiot”.

Обсудить