DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

«Ah, ah, domnul e moldovan? Ce

lucru nemaipomenit! Cum poate

să fie cineva moldovan?»

După Montesquieu

1. Strădanii zadarnice: facerea de „rumîni”

N-a fost, mătincă, pe glob vreo comunitate mai cîntată, mai venerată, mai lăudată, ca rumînii (şerbi, iobagi) – aşa se numea majoritatea populaţiei ţării de la miazăzi de Carpaţi în secolele XVI – XIX. Probabil, nu există vreun rumîn, care poate însăila buchile, să nu fi scris măcar un rînd despre «eterna Românie», despre «minunea de a fi «român», despre «miracolul România».

«Tema romanităţii românilor, – declară Şerban Papacostea, istoric român cu grele titluri ştiinţifice, – a fost componenta principală a conştiinţei de sine a românilor... Ideea românităţii a fost o convingere elementară, care, mai mult poate decît oricare alt factor, explică «enigma şi miracolul istoric al supravieţuirii poporului român».

«Ideea-forţă, ideea originii romane, – insistă autorul citat, – a descendenţei românilor din ostaşii şi coloniştii împărăţiei (romane)... a călăuzit întreaga istorie a românilor».

Mai mult, «ideea originii romane» şi astăzi se încearcă a o întinde «în toate direcţiile», inclusiv, asupra unor «părţi însemnate din răsăritul continentului nostru» (Ş.Papacostea. Cuvînt înainte la Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Ed. a II-a. Bucureşti, 1993).

Ultima încercare de a întinde spre răsărit «ideea originii romane» a fost făcută în 1941 – 1943 de «ostaşii şi coloniştii» lui I.Antonescu, sprijiniţi de detaşamentele de sociologi români sub comanda lui Anton Golopenţia (Românii de la est de Bug, vol. I, II. Bucureşti, 2006).

N-au reuşit. Au ajuns numai pînă la Cotul Donului...

Cu toate acesta, fostul ministru de externe al României în februarie 2009 discuta foarte interesat despre «Răsăritul românesc şi relaţia cu Moscova» (Ziua, 2.02.2009).

Numărul uluitor de mare de opuri despre «român, românesc, România», alcătuite şi publicate de autori de toate rangurile şi din toate domeniile, uşurează cu mult sarcina noastră: de a urmări circulaţia apelativului «rumîn/român» şi a substantivului propriu «România» la sud şi, poate, şi la est de Carpaţi; de a stabili frecvenţa acestor cuvinte (dacă într-adevăr au existat) numai în izvoarele valahe/ungrovlahe scrise din veacurile XIV – XV: acte oficiale, cronici; în sursele narative moldoveneşti: letopiseţe, lucrări ştiinţifice, texte religioase.

Alte presupuneri, păreri, închipuiri difuzate oricînd pe aiurea, aici nu ne interesează.

Despre strădaniile de a prezenta localnicii de la sud de Carpaţi, atestaţi în documente «basarabi», «transalpini», «vlahi/vlasi», «ungrovlahi», «munteni», drept «rumîni/români» s-au scris sute de tomuri şi mii de pagini. Cea mai cunoscută mostră pentru aşa sort de scrieri este Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Ed. I – 1972; ed. a II-a – 1993 de Adolf Armbruster. Curioşii n-au decît să le consulte.

Desigur, noianul de opuri despre «român, românesc, România» (cel mai voluminos anume aşa este intitulat – Român, românesc, România, a apărut la Bucureşti în 1983 şi este semnat de Vasile Arvinte) precum şi alte culegeri de acest gen, tipărite cu orice ocazie, înlesnesc intenţia noastră. Nu este nevoie de mari eforturi ca să fixezi, să clasifici şi să examinezi, dacă totul la această temă este, chipurile, demult şi de atîtea ori fixat, clasificat, examinat, cică, şi stabilit: «Românii s-au numit pe ei înşişi români!»

Această declaraţie, căreia i se atribuie forţă magică, este împărtăşită de toţi rumânologii româneşti fără nici o ezitare, cu toate că nimeni niciodată n-a adus vreo dovadă în sprijinul ei.

În rest părerile rumânologilor româneşti şi ale epigonilor din Moldova nu c

2. Cine a născocit «România»

În acest compartiment şi în altele din lucrarea de faţă nu intenţionăm să descoperim ceva nou: totul a fost scris şi publicat de nenumărate ori. Încercarea noastră nu este altceva decît o însăilare a unui repertoriu sumar, o compilaţie de declaraţii româneşti despre «român, românesc, România»...

La 1933 istoricul românesc P.Panaitescu declara că «Numele românilor vine de la Roma, e cea mai autentică dovadă a originii noastre şi am putea spune, pe temeiul acestui nume, că sîntem singurii descendenţi autentici care n-am lepădat numele de familie dintre toate popoarele romanice... » Declaraţia este mai mult entuziastă decît veridică.

Închipuiţii părinţi ai «românilor» – rîmlenii, cum le zicea Gr.Ureche, au fugit din sud-vestul Transilvaniei şi din zona de la vest de Olt în 271 d.Hr. De atunci şi pînă pe la 1330 – mai mult de 1000 de ani! – nimeni nu ştie ceva sigur despre supravieţuitorii de la sud de Carpaţi! Cine i-a crescut pe urmaşii colonizatorilor rîmleni? De unde au aflat cine i-a făcut? Cine le-a spus cum îi cheamă?! Cine dar a născocit «România»?

Cel mai laconic şi cel mai categoric răspuns îl aflăm de la fostul director al Institutului de Istorie din Bucureşti Ş.Papacostea. Străduindu-se să lămurească «alcătuirea «ţărilor române» în veacul al XIV-lea, academicianul românesc declară: «Spontan (adică nitam-nisam, pe neaşteptate – V.S.) cea dintîi dintre aceste ţări (cea de la sud de Carpaţi – V.S.) şi-a luat – s-a dus prin mahala şi «şi-a luat» – numele de «Ţara Românească»...; cea de a doua creaţie politică a românilor (sic!) nord-dunăreni (de la est de Carpaţi – V.S.) şi-a luat şi ea, deîndată (fără să se mai codească! – V.S.) numele de «Ţară Românească». (Adică, s-a băgat în cuhnea istorică românească şi «şi-a luat deîndată» iţarii «româneşti»).

Alţi autori româneşti cu titluri mai modeste şi mai puţin categorici decît Ş.Papacostea, observînd că numele «Romînia» apare ocazional în titlurile unor publicaţii valahe abia în anii 40 ai veacului XIX, au încercat să motiveze folosirea acestei denumiri ca urmare a avîntului «revoluţionar paşoptist». Motivaţia n-a satisfăcut: denumirea era făcută pe cale propagandistică, artificială şi era prea tîrzie. Toate statele din jur aveau denumiri stabile, numai ţara de la sud de Carpaţi nu ştia cum o cheamă...

Dar vorba cea: rumîn să fii, – cum zic ţiganii români, baftă să ai! Academicianul E.Stănescu a zăpsit «că noţiunea istorică (sic!) de «România» nu aparţine epocii revoluţionare şi romantice a paşoptiştilor, ci este mult mai veche. O constatăm astfel clar şi neîndoielnic chiar la începutul veacului al XIX-lea»...

La 1816 apare la Leipzig în limba greacă veche lucrarea lui Dimitrie Philippide Istoria Rumuniei. Este pentru prima dată, cînd apare în scris cu o fonetică grecească denumirea de «Rumunia». Nu în zadar E.Stănescu constată: «Cea mai mare importanţă a lucrării lui Dimitrie Philippide stă în titlul ei» (E.Stănescu. Geneza noţiunii de «România» în lumina denumirilor interne, 1968. P. 242).

Dar acest fapt – născocirea «miracolului «România» de către un străin şi încă atît de tîrziu, abia la începutul veacului XIX!, leza sentimentul naţional al rumînologilor români. La amplificarea acestui sentiment al amărăciunii a contribuit şi soarta cărţii lui D.Philippide: ea lungă vreme a rămas necunoscută valahilor. Această carte în limba greacă veche prima dată la sud de Carpaţi este pomenită de B.P.Haşdeu abia la 1873 în Istoria critică a românilor (vol. I). Mai tîrziu ea a fost parţial comentată de C.Erbiceanu, Al.Philippide, de N.Bănescu în 1923, care a tradus unele fragmente...

În această situaţie, conchide V.Arvinte, nu mai putem vorbi despre D.Philippide ca despre creatorul numelui actual «România». Faptele expuse atît de natură istorică (circumstanţele defavorabile operei sale) cît şi lingvistică (Rumúnia la D.Philippide) pledează împotriva acestui punct de vedere (V.Arvinte. Român, românesc, România, 1983. P. 33).

Dacă V.Arvinte are rezerve pentru forma născocită de D.Philippide – «Rumúnia», P.Panaitescu însă socoate că «numele, aşa cum l-a păstrat tradiţia, este rumun şi Ţara Rumunească... Aşa cere spiritul limbii noastre... Romanus a dat pe rumîn. Numai pe cale cărturărească rumîn (care însemna «ţăran şerb», «iobag») s-a transformat mai tîrziu în român... Abia în veacul al XIX-lea oamenii învăţaţi au zis consecvent romîni...» (P.Panaitescu. Interpretări româneşti..., 1994. P. 65).

Deci impunerea lui romîn cu sens etnic nu a fost produsul unei conştiinţe naţionale populare, comune, ci o operă propagandistică, livrească.

Pentru că ţara transalpină, ţara basarabilor, Ungrovlahia, cum era numită în izvoarele străine şi în actele proprii ţara de la sud de Carpaţi, «nu redau concepţia populară despre unitatea teritoriului (a ţării) românesc» (A.Armbruster, 1993. P.48).

Indiferent de ce ar zice istoricii, întîi de toate rumînologii româneşti, trebuie să recunoaştem că «numele poporului român, cel intern, al său, propriu» este menţionat foarte rar; aproape deloc (Vezi E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. «Romîn romînesc» în textele romîneşti din veacurile XV XVII. Mărturii interne, 1964. P. 968 ‒ 969). În continuare autorul citat încearcă să lămurească sărăcia, dacă nu chiar lipsa de mărturii scrise despre termenii «romîn, romînesc, România», prezenţa cărora se străduie s-o cau

3. Vechimea moldovenilor şi întîrzierea rumînilor

Deşi declară, că «perioada istorică în lăuntru căreia vrea să cerceteze diferitele sensuri ale lui «romîn, romînesc» ‒ veacurile XV ‒ XVII ‒ este deosebit de bogată în evenimente», E.Stănescu recunoaşte, că «nu putem studia pe «romîn, romînesc» decît în măsura în care monumentele scrise le conţin». Iar «monument scris valah» care ar conţine măcar vreo aluzie de ceva «rumînesc» apare «abia la începutul veacului al XVI-lea» (Idem. P. 969 ‒ 970).

Să precizăm. Comunitatea istorică românească a convenit că «ţara transalpină» sau «ţara basarabilor» (de la sud de Carpaţi) s-ar fi înfăptuit pe la 1330. Aceeaşi comunitate a convenit că «faimoasa scrisoare a lui Neacşu», care conţine sintagma «pren ţeara rumînească», ar fi fost scrisă pe la 1521. Deci vreo 200 de ani, din 1330 pînă în 1521, nici trăitorii ei, nici voievozii încă nu ştiau cum s-ar fi numit ţara lor: basarabă?, transalpină?, ungrovlahă? Astfel, toată vînzoleala teoretică despre o niscaiva «ţară rumînească», la sud de Carpaţi după 1521, se bazează pe o singură ştire, nu tocmai sigură, dintr-un act privat.

Desigur, la Congresul internaţional din Berlin (iunie 1878) Principatele Unite Moldova (dintre Prut şi Carpaţi fără Bucovina) şi Valahia plus Dobrogea dăruită de ruşi au obţinut îngăduinţa de a se numi «Romînia». Dar ea, ştie toată lumea, nu s-a numit aşa, cel puţin pînă la 24 ianuarie 1862. Statornicirea noului nume a fost un proces propagandistic declanşat de intelectuali în anii 40, sec. XIX, iar nu o manifestare a conştiinţei naţionale.

Noţiunile «romîn», «romînesc», «Romînia», «nefiind ancorate în conştiinţa populară, ci un rezultat al lecturii operelor umaniştilor străini, nu fac parte din fondul autohton al conştiinţei romanităţii la români» (A.Armbruster, 1993. P. 204, 205).

La proslăvirea aşa-zisei «idei forţă» (romanitatea românilor) se încalcă făţiş şi continuu unul din principiile de bază ale cercetării ştiinţifice, asupra căruia în repetate rînduri ne îndreaptă atenţia istoricul român Lucian Boia.

«Istoricul trebuie să ţină seama de reprezentativitatea izvoarelor şi faptelor; altminteri, prin izolarea şi amplificarea unui anumit document sau a unei anumite afirmaţii se poate «dovedi» orice pentru orice epocă» (Lucian Boia. Istorie şi mit în conştiinţa romînească. Bucureşti, 2011. P. 215). Se poate declara şi impune orice, inclusiv «romanitatea globală şi milenară» a românilor. De altfel, esenţa observaţiei lui L.Boia o găsim reflectată şi în înţelepciunea populară moldovenească: Cu o rîndunică nu se face primăvară. Numai cu «scrisoarea lui Neacşu» nu se pot face «rumîni». Adică, se pot face, dar numai «rumîni de propagandă».

Faimoasa «scrisoare a lui Neacşu» este folosită de toţi rumînologii româneşti pentru a acoperi lipsa totală de orice alte ştiri despre «romîn, romînesc» de-a lungul a 272 de ani, pînă la începutul veacului al XVII-lea!

Academicianul E.Stănescu a fost nevoit să recunoască încă în 1964: «Istoria propriu ‒ zisă, bazată pe izvoare româneşti, a lui «romîn ‒ romînesc» e relativ nouă; ea se deschide, de fapt, odată cu începuturile răspîndirii scrisului în limba romînă» (E.Stănescu, 1964. P. 971). De fapt, pe la sfîrşitul veacului XVII ‒ începutul veacului XVIII, odată cu alcătuirea «cronicilor muntene».

Istoricul citat este conştient că divagaţiile sale obositor de întinse nu acoperă lipsa dovezilor. În repetate rînduri dînsul constată «puţinătatea denumirilor interne şi externe date întregului teritoriu locuit de romîni» (Idem. P. 969). În altă parte atenţionează: «De observat distanţa destul de mare în timp între 1521 (prima atestare documentară într-un act privat a lui «rumînesc» în denumirea ţării: cunoscuta «scrisoare a lui Neacşu») şi 1602 (a doua atestare documentară a aceleiaşi denumiri, de asemenea, într-un act privat)... Totodată, dînsul ne roagă să nu vedem «în acest lucru manifestarea unei ezitări în folosirea denumirii romîneşti a ţării...» Adică, istoricul romînesc ne îndeamnă să nu dăm atenţie lipsei de dovezi privind «romînesc ‒ romîn» (P. 984).

Cu toate acestea, E.Stănescu, ca şi toţi ceilalţi rumînologi româneşti, declară fără drept de apel: «Român» mai ales sub forma «rumîn» este numele cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie poporul nostru» (Idem. P. 969). Ca şi toţi ceilalţi rumînologi româneşti, E.Stănescu nu aduce nici o dovadă în sprijinul acestei declaraţii înflăcărate.

Pentru comparaţie: moldovenitatea moldovenilor ‒ manifestarea conştiinţei de sine naţionale a moldovenilor: denumirile moldovan, moldovenesc, Moldova sînt reflectate, atestate din veacul XIII, devenind generale în veacul al XIV-lea în creaţia populară moldovenească, în sute de izvoare externe şi interne, inclusiv în actele oficiale ale Moldovei începînd cu 1384, în zeci de istorii moldo-slavone scrise, începînd cu 1407...

Referitor la numele «România»... Indiferent de ce şi-ar imagina oricare istoric sau toţi împreună, cuvîntul în forma «Rumúnia» a fost născocit în limba greacă veche în 1816 de grecul Dimitrie/Daniel Philippide. Despre «Rumúnia» lui D.D.Phillipide românii au aflat abia în 1873, iar cartea lui Istoria Rumúniei a fost tipărită în România abia în 2006 (editura Pegasus Press).

Desigur, Congresul internaţional de la Berlin (iunie 1878) a consfinţit, în sfîrşit, independenţa statului românesc, a îngăduit clasei conducătoare româneşti să întrebuinţeze liber, oficial apelativul «Romînia». Dar ţara de la miazăzi de Carpaţi nu s-a numit «Romînia» nici în secolele XIV ‒ XVII, nici în veacul XVIII ‒ prima jumătate a veacului XIX. Cine nu crede n-are decît să consulte documentele. Vorba lui Miron Costin: Cercaţi scripturile.

4. Unde-s «rumînii» din actele Transalpiniei, Ungrovlahiei?

Frecvenţa termenilor «romîn», «romînesc», «Romînia» reflectarea lor în izvoarele ungrovlahe interne, dacă riscăm să-i credem pe rumînologii româneşti, par să fie demult şi definitiv stabilite. Să urmărim declaraţiile cu alură de magister dixit.

Academicianul C.C.Giurescu: «Poporul a zis întotdeauna ţinutului dintre Carpaţi şi Dunăre Ţară Românească...»

«Numele nostru generic şi străvechi, pe care îl întrebuinţează poporul este numele de «rumîn»... Sîntem singurul popor romanic, care am păstrat numele vechilor stăpînitori»..., ‒ C.C.Giurescu. Istoria românilor, vol. II, 2000. P. 241, 242. Din păcate, C.C.Giurescu nu ne spune: cine?, cum? şi ce «nume»? a păstrat la nord de Dunăre din anul 271 pînă în 1330. Declaraţiile lui C.C.Giurescu despre «întotdeauna», «generic şi străvechi» se sprijină numai pe titlul său de «academician». Mai mult pe nimic.

P.Panaitescu (1933, 1947): «Numele, pe care şi pe atunci, în prima parte a Evului Mediu, şi-l dădeau «rumînii» înşişi: rumîni...». «Românii din Ţara Românească... întotdeauna s-au dat drept români din Ţara Românească» (P.Panaitescu. Interpretări româneşti, 1994. P. 76, 78). Din păcate, şi acest reputat istoric românesc nu ne spune: care ar fi începuturile acestui (infinit?) «întotdeauna». Rămîne taină nedezlegată: de unde a aflat P.Panaitescu că «în prima parte a Evului Mediu» transalpinii/basarabii/ungrovlahii s-au numit «rumîni». Şi încă «întotdeauna»?!

Chiar şi academicianul Dimitrie Onciul, poate cel mai documentat şi cumpătat istoric, învăluit de clăbucii românismului, declară: «Românii indigeni (muntenii) au numit ţara lor totdeauna (sic!) Ţară Românească, nume întrebuinţat regulat (sic!) în documentele interne româneşti (sic!) şi în cronicile ţării» (D.Onciul, 1904). Fără să se trudească a-şi argumenta declaraţia.

Academicianul E.Stănescu: «Romîn» ‒ mai ales sub forma de «rumîn» ‒ este numele cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie poporul nostru» (E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Mărturiile interne: «romîn» «romînesc» în textele romîneşti din veacurile XV XVII, 1964. P. 969). Şi acest tare ploditor rumînolog românesc (autor al trei studii întinse despre «român» ‒ «românesc» ‒ «România») păstrează ca pe o straşnică taină: cine i-a spus că transalpinii/basarabii/ungrovlahii s-ar fi numit «rumîni» «în întreaga lor istorie»? Sau măcar pînă în veacul al XVIII-lea? Nu aduce nici o dată măcar o brumă de dovadă, păstrînd «secretul» cu frică de moarte...

Adolf Armbruster (1972): «Românii înşişi nu s-au numit pe ei niciodată altfel decît români (rumîni). ‒ A.Armbruster. Romanitatea românilor. Istoria unei idei, 1972. Acest, cel mai înfocat cîntăreţ al românilor româneşti românizaţi, atît de mult şi de tare declara (cînd trăia în România) credinţă «veşnicului» nume «român», că repetă această lozincă lipsită de orice temei şi în 1993 (ediţia a doua a cărţii sale despre «romanitatea...» etc.).

Victor Spinei, doctor, profesor: «Poporul român s-a denumit pe el însuşi (...) printr-un nume asemănător cu cel al strămoşilor săi păstrînd în mod permanent conştiinţa originii sale romane» (V.Spinei. Moldova în secolele XI XIV. Ed. a II-a. Chişinău, 1992. P. 106).

Nu stă în intenţia noastră să completăm lipsa de informare (prin ignorarea arogantă a conţinutului actelor moldoveneşti, cum procedează domnia sa în studiul Terminologia... (1982), sau să subliniem interpretarea declarativă, sub orice nivel, a dlui doctor profesor a «permanenţei conştiinţei romane». Vom arăta totuşi că domnia sa este atît de sigură şi iritată la limită, că repetă declaraţia absolut nefondată (şi invectivele nedemne pentru un doctor, profesor) şi în sinteza sa Universa valachica. Românii în contextul politic internaţional de la începutul mileniului al II-lea, editată adulator la Chişinău (2006) în 300 de exemplare:

«Românii s-au autodesemnat prinr-un nume derivat de la Romanus... Românii sînt singurul popor neolatin menţinut pînă astăzi, care au păstrat numele strămoşilor descinşi din Peninsula Apeninică» (V.Spinei. Universa Valachica... 2006. P. 31).

Dl doctor profesor, probabil, ştie că «romanus» a cunoscut cea mai mare extensiune şi utilizare pe vremea lui Charlemagne (800 ‒ 814). Cu vremea s-a redus la Rumelia, Romania, desemnînd «imperiul otoman» (C.Tagliavini, V.Arvinte). Cu acest sens este atestat într-un document al lui Ştefan cel Mare: «Sulaman bassa... con tutta Romania» (Soliman paşa... cu toate (popoarele) din Romania). ‒ I.Bogdan, II. P. 323.

Probabil, numai doctorul profesor V.Spinei ştie cum de la «romanus» ‒ Rumelia ‒ Romania (pe la 1453) s-a ajuns la «România» şi «român». Carlo Tagliavini, fără să se consulte cu V.Spinei, constata la 1962: «Este vorba de o aparenţă, pentru că nu poate exista nici o continuitate între (moştenitorul lui «romanus») grecescul Romania şi numele Rumeliei din turcescul Rumeli, cum nu există nici între Romania (gr.) şi România de astăzi, construcţie recentă de origine savantă» (Carlo Tagliavini. Originile limbilor neolatine. Bucureşti, 1977. P. 128 ‒ 129). Astfel, declaraţia lui V.Spinei cum că «românii s-au autodesemnat cu un nume derivat de la «romanus» este lipsită de orice temei şi nu face cinste unui doctor profesor.

Se cuvine să arătăm, că şi privitor la altă declaraţie cum că «românii... au păstrat numele strămoşilor din Peninsula Apeninică» doctorul profesor Victor Spinei «nu suflă nici un cuvînt», cum scrie dînsul într-un stil elevat (Moldova..., 1992. P. 357), în loc să aducă vreo dovadă, probă, vreun argument...

Străduindu-se din răsputeri să descopere în textele ungrovlahe din perioada secolelor XV ‒ XVII careva informaţii despre «romîn» ‒ «romînesc», E.Stănescu compensează lipsa de probe cu divagaţii uşuratice întinse pe 33 de pagini, deseori recurgînd la declaraţii. Referindu-se la anumite texte tipărite în Valahia, dar cele mai multe din Ungaria şi Moldova, E.Stănescu decretează «Creşterea continuă a frecvenţei lui «romîn ‒ romînesc» în veacurile XV ‒ XVII...» (Premiselele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti. Romîn romînesc în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII. 1964. P. 777).

După cum a arătat chiar E.Stănescu, «romînesc» este menţionat numai în două izvoare ungrovlahe: 1521 şi 1602.

Dacă scădem din numărul tipăriturilor însumate de E.Stănescu, pentru ultima perioadă a veacului XVII, cele apărute în Ungaria şi Moldova, deci din alte ţări, argumentaţia lui E.Stănescu devine iluzorie.

Situaţia triadei «român ‒ românesc ‒ România», adică prezenţa termenilor «romîn», «romînesc», «Romînia» în actele oficiale interne ale ţării de la sud de Carpaţi, este şi mai jalni

Denumirile ţării de la sud de Carpaţi, acte interne

DRH B., vol.I (1247 – 1500)

Denumiri

Menţiuni

Limba

Traducerea

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

Земля Угровлахийская, Угровлашская Земля

Влашская Земля, Власское

Transalpina

Ţara Muntenească

Унгровлахийский стол

Valahia

Ungaria rumînească

Anonime (nu se arată ţara)

227

66

2

1

1

1

1

53

slavă

slavă

lat.

valahă

slavă

lat.

valahă

slavă

Ţara Ungrovlahiei, Ungrovlahia

Ţara rumînească*

Ţara rumînească*

Ţara rumînească* (fără original)

scaunul (mitropolitan) al Ungrovlahiei

Oltenia

tradus în sec.XX, în perioada denaturării/politizării realităţilor din sec.XV – XVII

* Traduceri din secolele XIX – XX, denaturîndu-se/ politizîndu-se realităţile etnice din perioada medievală.

MOLDOVA NU E A VOASTRĂ!

«Răspuns celor care ne tot învaţă cum să întrebuinţăm cuvîntul MOLDOVA.

România nu mai are Moldovă. Moldova de dincolo de Prut a dispărut, a fost mătrăşită de pe faţa pămîntului. Ea este o amintire şi nimic mai mult. Noi n-am renunţat la Moldova, cu toate că ruşii ne-au numit impropriu basarabeni. La recăpătarea independenţei în 1991, am revenit la toponimicul ştefanian: MOLDOVA. Care-i problema?

Redaţi autonomie regiunii istorice dintre Prut şi Carpaţi cu cele opt judeţe moldoveneşti, repuneţi capitala la Iaşi şi după aceea ... veniţi la Chişinău să negociem». Viorel Mihail, 2011

5. Ţară «rumînească» fără «rumîni»

Denumirile trăitorilor din ţara sud-carpatică, acte interne

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Actele interne din vol.I (DRH B. Ţara Românească (1247 – 1500) nu divulgă numele etnic al trăitorilor.

Aşadar, nici unul din actele interne oficiale de epocă (1274 ‒ 1500), emise de cancelaria Ungrovlahiei şi semnate de domnii Ungrovlahiei, nu menţionează nici o dată, nici într-un hrisov, nu se face măcar vreo aluzie la ceva ce ar ţine de radicalul rom , de vreo «ţară rumînească», de niscaiva «rumîni».

Culegerea de acte oficiale DRH B. Ţara Românească (vol. I, 1274 ‒ 1500) are cîteva particularităţi. În primul rînd, ea cuprinde o serie de acte străine, emise de cancelaria Ungariei.

Apoi, un număr impresionant de acte ‒ vreo 53, semnate de domnii Ungrovlahiei sînt anonime: emitenţii ori nu ştiu, ori ascund sau, poate, li-i ruşine de ţara în care domnesc ‒ nu indică numele ei. Semnatarii sînt voievozi, domni ai nu se ştie care tărîm anonim.

În al treilea rînd, actele interne oficiale ale Ungrovlahiei de pînă la 1500 nici o dată nu menţionează numele etnic al populaţiei. Probabil, din cauza că trăitorii acestei ţări încă nu închegaseră o colectivitate conştientă de comunitatea sa etnică. O dovadă în plus: martorii tuturor actelor semnate de domnii Ungrovlahiei sînt anaţionali, etnoanonimi.

Spre deosebire de martorii ‒ înalţi demnitari moldoveni, boieri de divan, care adeveresc actele semnate de gospodarii, voievozii Moldovei. Suveranii Moldovei în toate actele interne (vreo 881!) semnate de ei pînă în 1504 (DRH A. Moldova, vol. I, DRH A. Moldova, vol. II, DRH A. Moldova, vol. III) se sprijină din 1392 pe «credinţa boierilor moldoveni», iar din 1403 ‒ pe «credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» ‒ în 698 de documente!

Este surprinzător, dar semnificativ: printre martorii actelor ungrovlahe, semnate de domnii Ungrovlahiei/Valahiei, este Groza Moldovan (în hrisovul din 27.12.1391, semnat de Mircea cel Bătrîn); Moldovan, spatarul ‒ în gramotele din 16.04.1457 şi din 20.09.1459, semnate de Vlad Ţepeş (Vezi DRH B. Ţara Românească, vol. I. P. 37, 199, 203).

Se cuvine, totuşi, să constatăm că numele trăitorilor din ţara de la sud de Carpaţi este atestat documentar. Bunăoară, într-un act semnat la 8 decembrie 1397 Sigismund, regele Ungariei, menţiona «cohorte walachorum et turcorum» (tradus «oaste de valahi şi turci». ‒ DRH D. I. P. 162 ‒ 167). La 1431 într-un hrisov Vlad Dracul, «voievod şi domn» al nu se ştie cărei ţări, enumeră: или с молдовени или с власи (ori cu moldovenii ori cu vlasii/vlahii, tradus «rumîni»). În altă gramotă din acelaşi an Vlad Dracul, «voievod şi domn» al (???), menţionează: с власи ‒ cu vlasii/vlahii, tradus «rumîni»...

Pe această cale şi în aşa mod ‒ siluirea actelor, falsificarea conţinutului ‒ numărul rumînilor poate fi umflat la nesfîrşit...

Academicianul E.Stănescu, de asemenea menţionează, în veacurile XVI ‒ XVII, numele etnic al localnicilor sud-carpatici: vlas, vlah, vlaşi în documente din 1533, 1535, 1596, 1603... (Vezi Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Romînromînesc în textele romîneşti din veacurile XVXVII. 1964. P. 993, 994).

Denumirile ţării dintre Carpaţi şi Dunăre, numele încă necunoscut sau încă nestatornicit al populaţiei, judecînd după actele oficiale interne de pînă la 1500, demonstrează că titlul seriei DRH B. Ţara Românească nu este sprijinit de nici o dovadă şi deci este necorect.

Componenta «Ţara Românească» din titlul seriei «B» este o făcătură artificială din veacurile XVIII ‒ XIX, folosită ca ambalaj pentru a dosi realităţile etnice şi politice din secolele XIV ‒ XVI.

Pornind de la realităţile etnice şi politico-geografice, confirmate de actele ungrovlahe interne de pînă la 1500, ţara dintre Carpaţi şi Dunăre trebuie numită Ungrovlahia, adică Vlahia/Valahia Ungurească, după cum ne demonstrează clar, fără putinţă de îndoială, cele vreo 227 de acte semnate de domnii a toată Ţara Ungrovlahiei. Nu în zadar unii domni ai Transalpiniei, bunăoară, Vladislav mărturisea la 1368, 1369 cu închinăciune şi recunoştinţă că este «voievod al Transalpiniei din mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungarie

6. Turco-basarabii fondatori ai Ţării basarabilor/Ungrovlahiei, Romîniei

În istoria etnică a basarabilor/transalpinilor/ungrovlahilor/muntenilor, azi «români», există anumite «spaţii albe», zone tabuizate. Această impresie este greu de înlăturat, după ce consulţi indicii (onomastic, toponimic) ai primelor volume ale colecţiei DRH, comaptimentele A; B; D.

Basarabii, menţionaţi în diferite surse vechi, pomeniţi de Mihail Eminescu, umflaţi de B.P.Haşdeu, continuă să rămînă găvozdiţi în covrul supravegheat al tăcerii, deci al ignoranţei. Pentru a se convinge, doritorii pot consulta indicii de la sfîrşitul volumelor pomenite.

Cum afirmă B.P.Haşdeu, cel mai înflăcărat trubadur al acestei comunităţi etnice, basarabii au dat «numele ţării basarabilor, pe care l-a purtat deja în secolul XIII...». Dînsul invocă «mai multe texturi din secolii XIV ‒ XV», în care ţara de la sud de Carpaţi «e numită «a basarabilor» sau «Basarabie»: ţarul sîrbesc Şt.Duşan (1330 ‒ 1356), papa Grigore XI (1370 ‒ 1378), regele Sigismund (1366 ‒ 1437), regele Vladislav Iagello (1350 ‒ 1434), istoricul Dlugosz (1415 ‒ 1480), cronicarul polon Miehowskii (1450 ‒ 1523), cronicarul maghiar Thuroczi (1450 ‒ 1490)... Se mai pot adăuga alte surse... La 1424 marele duce litvan Vitold constata «differencias inter basarabitas et Moldavanos»... La 1430 ambasadorii poloni scriu despre «woywoda Dan Bessarabie adunatis gencium bessarabicorum (= neamul «basarabilor»). Însuşi Mircea cel Mare (corect: cel Bătrîn) la 1403 îşi dă titlul de «voievod şi domn a toată ţara basarabilor». Alexandru cel Bun şi Ştefan al III-lea cel Mare, domni ai Moldovei, «numeau ţara de la sud de Carpaţi Basarabie sau şi mai bine o numeau cu pluralul: basarabi (до бессараб, из бессараб), ca şi cînd ar fi fost basarabi toţi locuitorii ei» (B.P.Haşdeu. Etymologicum magnum Romaniae, II. P. 280 ‒ 281; M.Costăchescu, II. P. 631; I.Bogdan, II. P. 274, 292, 398, 423, 439).

Curios, de ce se ruşinează transalpinii/ungrovlahii/muntenii, azi «români», de denumirea ţării lor ‒ Basarabia?! De ce se ruşinează de fondatorii ei ‒ basarabi?! Din care interese ‒ expansioniste?! ‒ întind prostirea basarabă, de origine turco-tătară, asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru, de la Nisporeni pînă în Bugeac, de la Basarabia-Nord pînă la Filarmonică cu Dorul de Basarabia

7. De ce transalpinii/ungrovlahii au fost boiţi «rumîni»

Alături de «problema centrală ‒ a numelui romîn», P.Panaitescu socoate «aproape tot aşa de interesante şi instructive şi celelalte nume ale neamului: cele date de străini: vlahi» (P.Panaitescu. Op. cit. P. 66).

Ca şi în celelalte compartimente, şi în cele ce urmează ne vom baza numai pe documente, în primul rînd, pe informaţiile din izvoarele externe, pe mărturiile despre «romîn romînesc», dacă ele sînt atestate în actele ţării de la miazăzi de Carpaţi. Evident, vom fi nevoiţi, în cazurile respective şi în treacăt, să recurgem la anumite declaraţii şi comentarii ale autorilor români, corelîndu-le cu datele din documente.

Observînd întrebuinţarea termenului «România» în unele publicaţii din Ungrovlahia/Muntenia (anii 1837 ‒ 1859), E.Stănescu îşi închipuie că «generalizarea terminologică în perioada arătată a noţiunii de «România», din punctul de vedere al denumirilor interne, reflectă ca o oglindă procesul dezvoltării conştiinţei de unitate teritorială a poporului român» (E.Stănescu. Unitatea teritoriului românesc în lumina menţiunilor externe. «Valahia» şi sensurile ei. 1968. P. 1105). Domnia sa crede că «acelaşi proces poate să se reflecte în acelaşi fel şi din punctul de vedere al menţiunilor externe... relativ stabile de-a lungul perioadei secolelor XIV ‒ XVIII... » (Ibidem).

Cu o certitudine de invidiat academicianul E.Stănescu declară: «Analiza izvoarelor arată, că în cadrul sistemului terminologic de denumiri externe ale teritoriului locuit de romîni, noţiunea fundamentală este cea de «Valahia» (Ibidem).

Originalitatea şi picanteria acestui banc «ştiinţific» românesc constă în faptul că în actele externe/cu destinaţie externă din 1222 pînă în 1456, de fapt pe parcursul a mai mult de 100 de ani de existenţă a ţării de la sud de Carpaţi (1330 ‒ 1456) teritoriul ei este desemnat «Valahia» numai de 11 ori: 8 în documente de provenienţă maghiară (unul în limba germană); de trei ori în actele valahe cu destinaţie externă: prima dată la 1413 (într-o gramotă în care Mircea cel Bătrîn «waiwoda transalpinus» (tradus «voievodul Ţării Româneşti») este, totodată, şi al «terre nostre Walachie» (tradus tot «ţară Românească»). ‒ DRH D. I. P. 198 ‒ 199.). Ultima dată ‒ în 1456 (într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş). De notat, că în timpul domniei sale Mircea cel Bătrîn (1386 ‒ 1418) s-a intitulat domn şi voievod al Ungrovlahiei de 22 de ori, al Transalpiniei ‒ de 5 ori, Угровлашкой Земли ‒ de 2 ori, Влашкой Земли ‒ 1 dată...

Primul act cunoscut din ţara de la sud de Carpaţi este din 25.11.1369, fiind semnat de Ladislau «woyoda transalpinus» (voievodul transalpin) în ţara Transalpină (in terram Transalpinam). ‒ DRH B. I. P. 12 ‒ 13.

În general, noţiunea «Valahia» pentru ţara de la sud de Carpaţi prima dată este folosită într-un act al lui Sigismund, regele Ungariei, din 1399.

Judecînd după datele documentare depistate, însumate de cercetătorii români şi incluse în volumul I al colecţiei academice Documenta Romaniae Historica. D. Relaţiile dintre ţările române (1222 1456) (Bucureşti, 1977), «noţiunea fundamentală pentru teritoriul locuit de romîni» în veacurile XIV ‒ XV era «Terra Transalpina» ‒ Ţara transalpină ‒ 155 de menţiuni. «Valahia» în actele interne este menţionată de 4 ori, «Власка», «Влашкя», este menţionată de 10 de ori.

Denumirile ţării de la sud de Carpaţi, acte externe

DRH D., Relaţiile..., vol.I (1222 – 1456)

Denumiri

Menţiuni

Limba

Traducerea

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

Terra Transalpina

Угровлахийская Земля

Власка, Влашкя Земля

Volahia, Wallachey (externe)

Wallachia (interne)

Valahie Transalpine

Ungroromînă

Запланина

terra basarab, Bessarabie

Бессарабское, Бессарабия

Басарабска

от, до, из бесараб

155

26

10

8

3

1

1

1

2

2

1

5

lat.

slavă

slavă

lat., germ.

lat.

lat.

valahă

slavă

lat.

slavă

slavă

slavă

Ţara rumînească*

Ţara Ungrovlahiei, Ungrovlahia

Ţara rumînească*

Ţara rumînească*

Ţara rumînească*

Ţara rumînească*

Ţara rumînească* (fără original)

Ţara rumînească*

Ţara rumînească*

Ţara rumînească*

Basarabească

Ţara rumînească*

* Traducere politizată din veacurile XIX – XX.

Numele trăitorilor din ţara sud-carpatică (acte externe)

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

olati, olacum, olachi

volachi, valachi, влашки

blachorum, balachorum

власи

walachi transalpini

olachos transalpinis

до, от, из басараб

basarabitas, basarabicorum

22

29

3

3

1

1

5

2

lat.

lat., slavă

lat.

slavă

lat.

lat.

slavă

lat.

rumîni*

rumîni*

rumîni*

rumîni*

rumîni* (rumîneşti)

rumîni* (rumîneşti)

rumîni*

rumîni*

* Traducere neadecvată, politizată în veacurile XIX – XX.

Titlul seriei apare tare amuzant: Relaţiile între ţările române... Care «relaţii»? Cu care «ţări româneşti», cînd, la 1456, nu exista nici una! Să fie oare Ungaria «ţară românească»?! Dacă nu a fost, de ce mai mult de o treime din 281 de acte, emise de cancelaria regală a Ungariei pînă în 1456, sînt incluse în volumul «Relaţii între ţările române?» Iar unele acte, bunăoară, din 27.12.1391, se dublează în DRH B. şi în DRH D.

Sau, poate, «ţara transalpină», că aşa este numită ea în majoritatea covîrşitoare a actelor, nu era de sine stătătoare?! Este semnificativ că în gramota sa din 20.01.1368 voievodul sud-carpatic se intitula: «Vladislav din mila lui Dumnezeu şi a maestăţii sale regeşti Ludovic, rege al Ungariei, voievod al Ţării Transalpine... » (DRH D. vol. I. P. 86 ‒ 87). Tot aşa se va intitula Vladislav transalpinul şi în actul din 25.11.1369...

Desigur, pe aiurea diferiţi suverani, pontifici, calători, misionari uneori au scris despre ţara de la sud de Carpaţi ceea ce credeau, ceea ce îşi închipuiau sau au auzit de la alţii, extinzînd, cum vom vedea, noţiunea de «Valahia» nu numai asupra fostelor colonii rîmlene, dar şi asupra spaţiului est-carpatic. Noi aici, şi în continuare, ne-am bazat pe informaţiile documentate, depistate, sistematizate şi girate de forurile ştiinţifice româneşti.

8. Cînd a apărut termenul «limba romînească»

«Cu timpul termenul valahă (vlahă) a fost raportat numai la limba Munteniei. Pentru limba Moldovei se foloseşte adjectivul moldovenească (limba moldovenească), format cu mult mai înainte de la numirea statului ‒ Moldova. Termenul «română/românească» se va referi la limbă paralel cu denumirea de «valahă», dar mai tîrziu. Încă în anii 30 ai sec. XIX Fr.Diez în Gramatica comparativă a limbilor romanice foloseşte termenul «valahă» (limbă). În prima jumătate a veacului XIX Ia.Ghinculov raporta termenul «valahă» numai la tipul de vorbire muntenească... Termenul «român» raportat la limbă capătă o raspîndire largă mai ales după unirea Munteniei cu Moldova de peste Prut şi după arariţia noii denumiri a statului ‒ România». (Al.Dîrul, I.Eţco, N.Raevskii. Limba moldovenească... Chişinău, 1985).

«Apare în Valahia în 1838 expresia «limba romînească»... (V.Arvinte. Romîn, romînesc, 1983).

Adverbul moldoveneşte este atestat în creaţia populară moldovenească din sec. XIV. Glotonimul limba moldovenească este fixat în izvoare străine: moldausche Sprasche (în Tirol, 1591); de lingua moldavorum ‒ în Istoriile... lui J.‒A. de Thou (Franţa, 1591)... Mai tîrziu în Notele de călătorie ale lui Goethe: moldausche Sprasche (1787)...

Despre limba moldovenilor s-au scris studii filologice: Despre limba noastră moldovenească de Gr.Ureche (1635); Despre limba moldovenească de Miron Costin (1677); Despre limba moldovenilor şi Despre literele moldovenilor de D.Cantemir (1716)...

În limba moldovenească avem primul act oficial scris la 1571. Din 1581 avem primul Lexicon moldovenesc (Catastihul mănăstirii Galata).

Primul dicţionar moldovenesc a fost alcătuit de N.Milescu Spataru în 1672.

La 1719 italianul Silvestro Amelio alcătuieşte Vocabulario italiano-moldavo.

Din Valahia, în această perioadă, nu avem nimic scris despre vreo limbă valahă. Şi mai puţin despre vreo careva «limbă română».

Nu puteau moldovenii să rămînă muţi vreo 500 de ani pînă s-ar fi «deşteptat» rumînii ca să le spună cum să-şi numească limba maternă.

9. De unde «rumîni», dacă aici nici romani n-au fost?!

De ce, totuşi, moldovenii nu-s români!?

Pentru că n-au vrut şi nu vreau!

Aceasta este cea mai simplă şi definitivă lămurire.

«În orice construcţie naţională contează, în primul rînd, voinţa de a fi. Sau a nu fi» (L.Boia. România ţară de frontieră. Bucureşti, 2005. P. 145).

De pildă, flamanzii vor să fie flamanzi, indiferent de ce cred ceilalţi belgieni. Vlahii din nord-vestul Bulgariei şi din Serbia vor să fie vlahi, indiferent de ce-şi închipuie valahii, azi români. Macedonienii vor să fie macedonieni, indiferent de veleităţile elenilor sau ale bulgarilor. Catalanii vor să fie catalani, indiferent de ambiţiile spaniolilor castilieni. Ungrovlahii de pe malul stîng al Dunării din a doua jumătate a veacului XIX au vrut să fie «romîni», indiferent de ce credeau şi ce cred romii şi ungurii... Ş.a.m.d., etc.

Moldovenii nu numai n-au vrut, dar nici n-au avut cum şi n-au avut de unde să fie altcineva decît moldoveni.

Pentru că ei sînt unicii vorbitori ai unei limbi neolatine, care n-au fost călcaţi de rîmleni. Să reactualizăm nişte adevăruri vechi de demult devenite truisme.

«Continuitatea elementului roman în Dacia poate fi susţinută numai în regiunea dintre Olt şi Timiş (adică, la vest de Olt ‒ V.S.) cu partea apuseană a Ardealului, unde romînismul a prins puternice rădăcini... » (D.Onciul. Teoria lui Roesler, 1885).

Rîmlenii nu au ajuns nici măcar pînă la Carpaţii Răsăriteni. Legionarii din părţile subjugate de rîmleni nu numai că n-au călcat teritoriul viitoarei Moldove, ei nici nu l-au văzut. «La nord de Dunăre romanii au stăpînit doar jumătate din Dacia... Jumătatea neanexată a Daciei (spaţiul premontan apusean al Carpaţilor Orientali, partea nordică a Ardealului şi teritoriile de la răsărit de Olt ‒ V.S.) nu a avut în mod logic cum să fie romanizată, chiar dacă unii istorici susţin contrariul... Rămîne, într-adevăr, greu de înţeles, indiferent de ce spun unii istorici: cum s-ar fi putut romaniza regiunile necolonizate de romani» (L.Boia. România ţară de frontieră... P. 46, 50). (Într-adevăr, este greu de înţeles şi cu neputinţă de explicat: cum s-ar fi putut romaniza strămoşii moldovenilor, dacă spaţiul est-carpatic şi partea nordică a Ardealului n-au fost colonizate de romani. De neconceput: cum de a ignorat această realitate Miron Costin? De unde i-a luat dînsul pe «rumîni» la răsărit de Carpaţi, cînd aici nici măcar «romani» n-au fost?!).

Moldovenii n-au fost şi nici n-au avut cum fi «rumîni», pentru că ei s-au plămădit şi s-au afirmat demult şi definitiv în cu totul alt spaţiu geografic, în alte condiţii etnodemografice, în alt context geopoliti

10. Firea moldovenilor

Moldovenii au parcurs o cu totul altă cale de dezvoltare, însuşindu-şi anumite deprinderi, trăsături de caracter, convingeri, ceea ce a intrat în istorie ca firea moldovenilor ‒ suma de particularităţi, care i-au individualizat şi statornicit în familia popoarelor europene. Caracteristicile fizice, etnopsihologice deosebitoare ‒ firea moldovenilor ‒ au fost observate şi comentate de acum de autori medievali. «Volohii, de moldoveni vorovind, ‒ constata Stanislas Orihovius, «istoric polon demn de încredere» (Annales... 1552)... sînt oameni vrăjmaşi şi mari viteji că nici că să poate afla alt neam de oameni, care în hotară aşa de strîmte lăcuind, şi primprejur mai mulţi nepriatini avînd; pentru slava războiului şi a vitejiei sau asupra tuturor oaste pot ridica, sau de care asupra lor să ridică, să pot apăra» (D.Cantemir. Hronicul... 1717. P. 159).

Mai departe reproducem caracterizarea lui S.Orihovius după Descrierea Moldovei: «Vitejia lor ‒ a moldovenilor ‒ este atît de mare încît mereu s-au înfruntat în război în acelaşi timp cu toate neamurile cu care se învecinează şi au ieşit învingători. Într-adevăr, Ştefan, care în vremea strămoşilor noştri avea domnia asupra Daciei, într-o singură vară biruise într-un mare război pe turcul Baiazet, pe Matiaş ungurul şi pe Ioan Albert polonul» (Descrierea Moldovei, 1973. P. 61).

«Vitejia moldovenilor a fost lăudată şi de numeroşi străini, care au trecut prin Moldova». De pildă, la 1564 A.Graziani scria că moldovenii «se încaieră la luptă cu atîta îndrăzneală, cu atîta dispreţ de duşman şi încredere în sine, încît adeseori, cu puţine forţe, au bătut chiar oştiri puternice ale vecinilor» (Călători străini, II. P. 383).

Despre «firea moldovenilor, gata de domnie nouă» scrie şi cronicarul moldovan Axinte Uricariul (Cronica paralelă... 1722. P. 55).

Mihail Sadoveanu a glorificat în creaţia sa faptele eroice ale moldovenilor, cuprinzînd multilateral, descriind plastic irepetabil caracterul şi conştiinţa de sine ‒ conştiinţa naţională moldovenească. De pildă, într-un fragment din Neamul Şoimăreştilor.

«Bărboi bătrînul privea însufleţit spre călăreţii, care mergeau cu fală înainte, cu Niculăeş al lui: numai într-aceea îi era nădejdea, căci erau viteji şi iuţi la harţ, precum e firea moldovenilor. Îşi mîngîie barba căruntă şi privea zîmbind în jur.

‒ Acolo-i puterea! ‒ strigă el, ridicînd braţul şi arătînd înainte-i».

«Manifestările sufletului naţional, firea moldovenilor este tema preferată a lui Mihail Sadoveanu şi însăşi alăturarea acestor termeni ne duce cu gîndul la moştenirea cronicărească» (Mircea Tomuş. Mihail Sadoveanu, 1978. P. 183).

Firea moldovenilor constituie obiectul unor profunde meditaţii filosofice şi social-etnice în vestitele sale creaţii Demonul tinereţii, Nunta domniţei Ruxanda, Fraţii Jderi, Zodia Cancelarului, Neamul Şoimăreştilor, La Moldova...

Aceste şi alte pagini de înrădăcinare adîncă a firii moldovenilor, de înălţare bărbătească a moldovenilor consfinţesc crezul lor pînă la sfîrşitul sfîrşiturilor:

Cum am fost aşa rămînem: moldoven

11. Ţară cu nume de împrumut

La anul, să zicem, 1521, cînd cineva de la sud de Carpaţi a scris ocazional cuvîntul «rumînească» (ca mai apoi să-l uite pînă la începutul veacului XVII), moldovenii aveau un stagiu de vreo 300 de ani de conştiinţă etnică, un stagiu de minimum 200 de ani de statornicire constantă politico-geografică, statalăMoldova.

Cînd strămoşii moldovenilor de prin veacurile XI ‒ XII au început a se aşeza masiv şi durabil la răsărit de Carpaţi, în zonele intracarpatice, apusene, în fosta Dacie traiană, nimeni nu ştia de niscaiva «rumîni». După cum menţionează letopiseţele moldo-slavone, primele cronici şi studii moldoveneşti, moldovenii au venit din nordul Ardealului moldoveni şi moldoveni au rămas.

«Descrierea cronicii despre Ţara Moldovei (Ziemi Woloskiey) şi despre gospodarii (hospodarach) ei, cum au venit mai întîi moldovenii (volochovie) în Ţara Moldovei (Ziemie Volosky) şi cine a fost primul lor gospodar (hospodar) sau voievod de la anul întîi de la facerea lumii (6860), de la naşterea lui Dumnezeu 1352», cunoscută cu titlul Cronica moldo-polonă consemnează:

«Cu voia lui Dumnezeu, cel dintîi voievod, Dragoş, a venit ca vînător din Ţara Ungurească, din oraşul şi de la rîul Omaramuruş, la vînătoare după un bour, pe care l-a ucis pe acel rîu, Moldova... Şi i-a plăcut acolo această ţară şi a rămas într-însa şi a colonizat ţara cu moldoveni ungureni şi a fost domn doi ani» (Traducere: Ioan Bogdan, 1891; Dan Simonescu, 1967).

Miron Costin la 1675 scria: «... Dragoş vodă carele au descălecat din Maramureş această ţară al doilea rînd, după ce să pustiisă de tătari şi fugisă toţi locuitorii şi ai Ţării Moldovei şi ai Ţării Munteneşti în Ardeal» (Miron Costin. Opere. Bucureşti, 1958. P. 43).

La 1677, în Cronica polonă, Miron Costin afirmă: «Iar nu mult după aceea şi moldovenii au ieşit din Maramureş, cu Dragoş, primul lor domn, şi au descălecat aici în Ţara Moldovei, şi mai întîi la locurile de la poalele munţilor» (Miron Costin. Opere. Chişinău, 1989. P. 215).

D.Cantemir (în Hronicul..., 1717) comentează situaţia etnodemografică de la răsărit de Carpaţi «dinainte de înturnare a moldovenilor din Ardeal» (P. 471).

Moldovenii niciodată n-au suferit din pricina nevoii «delimitării», «diferenţierii» a ţării lor cu numele Moldova, dureri, care atît de mult îi chinuie pe rumînologii româneşti A.Armbruster, E.Stănescu, V.Spinei ş.a. Măcar şi din cauza că nu aveau de ce şi de cine se «diferenţia». Ţara de la sud de Carpaţi pînă în veacul XIX s-a numit «basarabă», «transalpină», «ungrovlahă», «muntenească» ş.a.

Ţara de la răsărit de Carpaţi de prin veacul al XIII-lea s-a numit constant: Moldova, Ţara Moldovei. Astfel, moldovenii nu aveau nici un interes, nici un motiv, nici un dram de nevoie de a-şi «acomoda»/«coordona» numele ţării lor Moldova cu cei de la sud de Carpaţi, care încă nu se dezmeticiseră cum să-şi numească propria ţară.

Este de-a dreptul caraghios, că în situaţia, cînd teritoriul sud-carpatic în actele acelei ţări nu era numit «Valahia», diferiţi istorici din veacul XX încearcă să răspîndească această şi alte denumiri ocazionale, pomenite pe aiurea, şi asupra Moldovei. Încă în 1933 P.Panaitescu a demonstrat, că ţara de la sud de Carpaţi nu s-a numit «Valahia»: ea avea un nume de împrumut, făcut de străini.

Domnia acestei ţări «în actele slavone, singurele acte interne din cancelaria statului din veacul al XIV-lea pînă în al XVII-lea, se numea pe slavoneşte «Ungrovlahia», iar, mai scurt, în titlul din interiorul documentelor, Влашка Земля... Numele acesta ‒ Ungrovlahia, se ştie, a fost dat de Patriarhia grecească de la Constantinopol. Cînd, la 1359, s-a înfiinţat o mitropolie la Argeş, capul bisericii ortodoxe din Bizanţ, care cunoştea o altă Vlahie ‒ acea din Peninsula Balcanică, a numit noua eparhie, spre a face deosebirea clară ‒ a Ungrovlahiei, adică a Vlahiei dinspre Ungaria.

Dovadă că aşa stau lucrurile, este şi faptul că atunci, cînd Patriarhia a înfiinţat încă o mitropolie la Suceava, a numit-o întîi a Rusovlahiei, adică a Vlahiei dinspre ruşi. Dar acest din urmă nume nu a fost menţinut, întrucît Principatul dintre Carpaţi şi Nistru avea un nume al său, care nu dădea loc la nici o confuzie: MOLDOVA, pe cînd ţara de la sud de Carpaţi însemna «Vlahia» şi se putea confunda cu celelalte Vlahii» (P.Panaitescu. Numele neamului şi al ţării noastre, 1933// Interpretări româneşti, 1994, P. 77).

Aşadar, place aceasta sau nu place istoricilor români, ţara lor aproape două veacuri şi-a luat şi s-a folosit de un nume de împrumut. Din 1359, «de la biserică, de la mitropolie, numele Ungrovlahia, făcut de Patriarhia de Constantinopol, a trecut în cancelaria slavonă ca nume al statului» (Idem. P. 78). Această realitate confirmă o dată în plus concluzia istoricului român Lucian Boia: «Indiferent de originea lor latină românii (corect: basarabii/transalpinii/ungrovlahii/muntenii) evolueaza pînă spre 1600 într-un mediu cultural predominant slavon» (L.Boia. Istorie şi mit... 2011. P. 145).

12. «Niciodată vreun moldovan n-a zis «Ţară românească»

În pofida realităţilor, bine şi larg documentate, E.Stănescu, avînd în vedere perioada cînd nu exista nici pomeneală de «rumîni», declară, «că faţă de neamurile străine moldovenii se delimitau, spunîndu-şi simplu moldoveni, spunîndu-le celor de la sud de Carpaţi «munteni»..., deoarece nu puteau să se delimiteze de munteni, spunîndu-le «rumîni», pentru că, afirmă dînsul cu totul năstruşnic, şi unii ‒ moldovenii, şi alţii ‒ muntenii (chipurile) erau «rumîni»...

Toate închipuirile rumînologilor româneşti despre năzbîtioasa nevoie de a «delimita», de a «evita confuzia» dintre numele Moldova şi cel al ţării sud-carpatice menţionat în diferite perioade şi documente ‒ altfel; de a «diferenţia terminologic» numele etnic constant, de o continuitate multiseculară ‒ moldoveni de «basarabi», «transalpini», «ungrovlahi», «munteni» nu sînt altceva decît umplutură vocabulară pentru a acoperi lipsa termenilor «rumîn», «rumînească»...

Moldovenii nu aveau nevoie de a se «delimita», de a se «diferenţia» în mod special de alte comunităţi, inclusiv de cea a basarabilor, cu care nici nu aveau hotar comun. «Niciodată un moldovan n-a consimţit să întrebuinţeze numele oficial ‒ Ţara rumînească ‒ pentru acestălalt pămînt al neamului». ‒ Constata N.Iorga. Pentru că tot dînsul, caracterizînd perioada de statornicire a statelor de la sud şi de la răsărit de Carpaţi, a tras concluzia: «Totul este deosebit între cele două ţări Moldova şi Valahia care, la început, nici nu se ating» (Istoria românilor, III). Dominaţia tătarilor în sudul Moldovei pînă către sfîrşitul veacului XIV, apoi «culoarul unguresc» din ţara Bîrsei pînă la Chilia au ţinut la depărtare aceste două ţări. Nu în zadar actele interne ale ţării basarabilor/transalpinilor pînă în 1500 nici o dată nu pomenesc Ţara Moldovei (DRH B. Ţara Românească, vol. I. 1247 1500).

În definitiv, moldovenii respectă toate denumirile, atestate documentar, ale ţării de la sud de Carpaţi şi ale locuitorilor ei. Dar li-i în cot de tărăşenia istoriografică în jurul fantasmei «romîn ‒ romînesc».

Debusolat că moldovenii, şi nu numai ei, n-au aflat de existenţa unor cuvinte ca «rumîn», «rumînească», E.Stănescu califică lipsa acestora în textele moldoveneşti ca «refuz de a recunoaşte lui «romîn ‒ romînesc» alt sens».

Moldovenii nici ca cum nu puteau «refuza» basarabilor/transalpinilor/ ungrovlahilor ceea ce nici ungrovlahii nu ştiau.

Este surprinzător, că în condiţiile de atestare foarte rară a termenilor «romîn ‒ romînesc», care se răspîndesc pe cale livrească abia la sfîrşitul veacului XVII ‒ începutul veacului XVIII numai în Ungrovlahia/Muntenia prin scrierile cronicarilor munteni, anumiţi istorici atribuie acestor cuvinte diferite «valori»: «etnic ‒ particulară», «etnic ‒ generală» ş.a.

E.Stănescu crede că întrebuinţarea de unii cronicari munteni a lui «românesc» cu sens etnic şi a lui «romînească» cu sens «politico-juridic» ar fi «cauza pentru care actele interne moldoveneşti refuză categoric să denumească ţara vecină de la miazăzi de Carpaţi şi pe locuitorii ei altfel decît sub forma «Ţară Muntenească» şi «munteni».

Curios, de ce moldovenii ar fi trebuit să-i numească pe sud-carpatici «rumîni», dacă aceştia din secolul al XIV-lea pînă în secolul al XIX-lea s-au numit cum vreţi, numai nu «romîni»?! (Vezi DRH B. Ţara Românească, vol. I..., XXIII, XXIV, care le avem pe masa de lucru).

Academicianul E.Stănescu presupune, că «tot din această cauză (suprapunerea sensurilor «etnic» şi «politico-juridic») actele din Ţara Romînească în legătură cu ţara vecină de la miazănoapte vorbesc numai despre Moldova şi de moldoveni, utilizînd deci denumirea oficială a ţării, ceea ce moldovenii nu faceau în ce priveşte «Ţara Românească» (E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti. Romîn romînesc în textele romîneşti din veacurile XV XVII... 1964. P. 985). Este şi a fost absolut firesc, corect etnoistoric, deci şi ştiinţific, că s-a procedat astfel. Muntenii nu puteau numi altfel ţara dintre Carpaţi şi Nistru şi pe fondatorii ei decît aşa cum aceştia s-au statornicit trainic în istorie: moldoveni, Moldova.

Doar, «cert este că Ţara Românească şi Moldova au fost ţări diferite... Pînă în secolul al XIX-lea (corect: pînă în 1862 şi mai tîrziu ‒ V.S.) ei ‒ moldovenii nu numai că au avut statul lor şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus «rumîni», ci moldoveni... » (L.Boia. România ţară de frontieră... P. 64, 25).

Încă în 1856 inimosul antiunionist Nicolai Istrati, blamat pînă astăzi de munteni, subliniind, în faimoasa sa broşură Despre cvestia zilei în Moldova, ca ideea unirii este «străină» moldovenilor, reamintea nişte adevăruri crude: că «naţionalitatea «romînă» nu o avem toţi în convincţie», că, pînă în urmă cu cîţiva ani numele de «romîn» era o insultă chiar pentru «romînii» înşişi», că, pînă la acea oră, «romînii» nu aveau «nici istorie, nici limbă, nici literatură completă». Adrian Cioflâncă, 2001

Moldovenii, la rîndul lor, nu puteau numi ţara de la sud de Carpaţi «rumînească» pentru că ea 370 de ani, pînă la sfîrşitul secolului XVII ‒ începutul secolului XVIII, pînă la cronicarii munteni şi pînă mai tîrziu, nu s-a numit astfel.

În actele lor private, în numeroasele lor istorii scrise, în documentele oficiale (Vezi DRH A. Moldova, vol. I, II, III) moldovenii au desemnat ţara de la miazăzi de Carpaţi şi pe locuitorii ei aşa cum se numeau ei şi au fost atestaţi în documentele din perioadele respective: «basarabi», «transalpini», «ungrovlahi», «valahi», «munteni», iar ţara lor: Basarabă, Transalpină, Ungrovlahă, Valahă, Muntenească..

13. «Moldovenii timp de secole îşi spun MOLDOVENI, iar nu «rumîni»

Toată tevatura, cică, ştiinţifică, la tema «De ce moldovenii ar fi, adicătelea, «rumîni»?» din 1918 pînă astăzi repetă obositor şi ridicol aceleaşi basne, mituri şi chiar minciuni, pe care, în linii mari, le-am conturat strict documentar în paginile precedente.

Şi astăzi, ca şi în întreaga lor istorie de vreo 700 de ani, «Moldovenii ştiau (şi ştiu!) prea bine, că vorbesc cam la fel cu muntenii (...), ceea ce însă nu i-a împiedicat să-şi spună timp de secole moldoveni şi nu «români», cum îşi spun şi astăzi moldovenii din Republica Moldova» (L.Boia. Istorie şi mit... 2011. P. 215. Reputatul istoric foloseşte cuvintele «românii» şi «Basarabia», ceea ce demonstrează că şi domnia sa este un rromân. Poate, mai rafinat).

Astăzi, de pildă, austriecii ştiu că vorbesc cam la fel cu nemţii, ceea ce nu i-a împiedicat şi nu-i împiedică să-şi spună austrieci din Republica Austria, iar nu «nemţi».

Năzuind, probabil, să alfabetizeze anumiţi politicieni şi rumînoistorici, L.Boia aminteşte: «Termenul generic «român» cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar dincolo de mijlocul acestui veac nu reuşeşte (în Moldova de Vest) să treacă pe un plan secundar etnonimul moldovan» (Ibidem).

În Moldova dintre Prut şi Nistru fondatorii şi apărătorii ei şi astăzi confirmă cu neclintită convingere: Cum am fost aşa rămînem: moldoveni!

Aici, între Prut şi Nistru, pentru prima dată în istorie, la 29 aprilie 1818 a fost confirmat oficial, prin decret împărătesc, statutul de norod al moldovenilor: «Oblastia Basarabiei păzeşte (păstrează) a sa închegare de norod pentru aceea îşi primeşte şi osăbit chip de ocîrmuire».

Tot atunci, prin acelaşi act, tot pentru prima dată în istorie limba moldovenească a fost învestită cu statut de limbă oficială a ţinutului, alături de limba rusă (P.Mihail, Z.Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia, vol. I, 1812 1830. Bucureşti, 1993. P. 27, 31).

(Curios, ce l-a împiedicat pe Victor Spinei, profesor, doctor în arheologie din Iaşi, să consulte această culegere de acte istorice sau monografia academicianului Ştefan Ciobanu Cultura moldovenească sub stăpînirea rusă, sau măcar studiul lui P.Panaitescu despre începuturile scrisului, înainte de a se ralia corului de ignoranţi ‒ huiduitori ai glotonimului limba moldovenească.

Afişînd public o uluitoare lipsă de competenţă şi de bun simţ, faimosul doctor profesor arheologic V.Spinei în sinteza sa absolut nelingvistică, dar cu un titlu planetar ‒ pretenţios Universa valachica (2006), debitează fără pic de ruşine: «În ceea ce priveşte aşa-numita limbă moldovenească ‒ creditată drept diferită (cine?, cum?, cînd? ‒ V.S.) de cea română ‒ aceasta este o adevărată ficţiune, fără suport în realităţile lingvistice, lansată de pseudosavanţii de la Moscova şi Chişinău pentru a oferi justificări «ştiinţifice» pentru acapararea Basarabiei de către Rusia şi pentru menţinerea statutului independent al Republicii Moldova».

Halal de aşa doctori profesori curat româneşti! Halal de aşa ştiinţă ‒ curat rromânească!

«În timp ce alte ţări din Est, datorită tradiţiilor religioase sau istorice pot să dea uneori iluzia unei înrudiri occidentale, mai ales atunci cînd intelectuali de talent îşi stabilesc argumentele discuţiilor în cadrul unei culturi cosmopolite», «cazul României rămîne cel mai uimitor datorită propagandei exagerate făcută în legătură cu latinitatea limbii, ca şi cum consecinţa logică a unei structuri gramaticale comune ar fi similaritatea între popoare cu experienţe culturale, religioase şi politice îndepărtate, dacă nu chiar străine». Claude Karnoouh, 1994

În 1908 N.Iorga în Istoria românilor (pentru luminarea poporului român) constata:

«Între Prut şi între Nistru se întinde ţara, pe care ruşii au numit-o «Basarabia», cînd au cucerit-o în 1812. Cei mai mulţi dintre locuitorii de la ţară din acest mare şi bogat ţinut se ziceau şi se zic şi azi moldoveni şi ei vorbesc limba noastră pe care o numesc: moldovenească».

Au trecut 105 ani. De necrezut, dar politicienii români şi servanţii lor intelectuali n-au putut însuşi acest adevăr.

Să fie ei oare atît de grei la cap..

14. De ce «MOLDOVENII fug de cuvîntul «romîn» ca dracul de tămîe»

Din păcate, moldovenii nu au avut nici un interes, nici o dorinţă, nici o plăcere să se înnemurească cu transalpinii/basarabii/ungrovlahii/valahii/muntenii, azi români. Moldovenii, întemeietori şi apărători ai Moldovei, nici pe unul din vecinii lor istorici nu i-au caracterizat atît de plastic şi obiectiv, atît de concret şi constant, ca pe basarabi/ungrovlahi, valahi/munteni, azi români. Din păcate, vecinii de peste Milcov ai moldovenilor, adică basarabii/ungrovlahii/muntenii ş.a.m.d. au făcut tot ce a fost cu putinţă, pentru ca moldovenii să-i ştie şi să-i numească după purtările şi apucăturile lor native.

... La 1400 Ungrovlahia prima dată a năvălit asupra Moldovei: Mircea cel Bătrîn, «господин всей Земли Уггровлахии», s-a băgat ‒ ca şi astăzi! ‒ în treburile Moldovei, alungîndu-l pe Iuga voievod de la tronul Ţării moldoveneşti. Din 1400 pînă la 1661 au avut loc «40 de situaţii conflictuale» între Ungrovlahia/Valahia/Muntenia şi Moldova, după calculele istoricului românesc C.Mihăescu-Gruiu.

La 1 aprilie 1457 Petru (Aron), voievodul Moldovei, se adresează polonilor «учинити нам мир и покои от басараб, угор и турок» (să ne facă nouă pace şi linişte din partea basarabilor (muntenilor), din partea ungurilor, turcilor...).

Trebuie de subliniat: otomanii totdeauna au năvălit asupra Moldovei, împreunaţi cu ungrovlahii/valahii, azi români. Inclusiv, în campania valaho-turcească din 1475.

Cîteva luni după Bătălia de la Vaslui (10.01.1475), Ştefan al III-lea cel Mare poruncea (la 20.06.1475) solilor săi din Ungaria să transmită regelui maghiar Matei Corvin, că «valahii sînt pentru noi ca şi turcii» (quia valachi sunt nobis veluti turci). ‒ Vezi culegerea de documente Războieni, 1977. P. 138, 139.

În mai 1476 sultanul Mohamed al II-lea mărturisea solului polon Martin Choraczicz, că «voievodul Munteniei şi împăratul tătăresc au fost acei care-l împinseseră şi îl aţîţaseră cu soli şi rugăminţi să facă acest război» ‒ împotriva Moldovei în 1476.

Istoricul polon Jan Dlugosz preciza: «Singura mîngîiere a sultanului era că Basarab (Laiotă), voievod al Munteniei, mulţămită căruia turcii începuseră acel război, îi ajuta cu toţi valahii lui la orice nevoie pe turci, care prăpădeau Moldova cu foc şi pară».

Scrie la Letopiseţul Ţării Moldovei: «în anul 1476, luna iulie 26, a venit ţarul turcesc Mehmet beg şi cu Basarabă voievod cu toată oastea sa asupra lui Ştefan voievod şi a făcut război cu ei... şi au biruit atunci blestemaţii turci şi cu muntenii hicleni (trădători) ... Şi au căzut acolo vitejii cei buni şi bravi... sub mînile limbilor necredincioase şi păgîne şi sub mînile muntenilor păgîni, ca unii ce au fost părtaşi cu păgînii şi au fost de partea lor împotriva creştinătăţii».

Valahii/muntenii, care pentru moldoveni «erau ca şi turcii», sînt caracterizaţi împreună cu otomanii vrăjmaşi în actele Moldovei. La 9 iulie 1480 Ştefan cel Mare scrie birăului şi pîrgarilor din Braşov: «турци и мунтени пленише земле господина на крале сакуле… Того ради ваша милость будете готовы… да стоимо за едино против тим вражмашем» («turcii şi muntenii au prădat ţara domnului nostru a craiului ţara săcuilor... De aceea domnia voastră să fiţi gata... să ne ridicăm împreună... împotriva celor vrăjmaşi») (I.Bogdan, II. P. 356).

Valahii hicleni şi păgîni au fost primii, care, împreunaţi cu turcii, au răşluit teritoriul naţional moldovenesc. La 1484 «au venit turcii şi cu ei, în ajutor, acel blestemat călugăr Vlad voievod cu muntenii şi au ocupat Chilia, apărată de moldovenii conduşi de pîrcălabii Ivanco şi Maxim; au cotropit Cetatea Albă, apărată de moldovenii conduşi de pîrcălabii Gherman şi Oană».

Să ştie toată lumea: «prima sfîşiere şi răpire pînă în 1807 a pămîntului strămoşesc al moldovenilor a fost făcută de valahi/munteni, azi români, împreunaţi cu păgînii turci şi tătari».

La 1600 sîngerosul cuceritor valah pohticios Mihai Viteazu năvăleşte cu două armate ‒ prin Oituz, şi dinspre Milcov ‒ asupra Moldovei. A fost singurul caz în istoria Moldovei, cînd două hoarde de «fraţi» valahi s-au năpustit asupra Moldovei. Domnul Moldovei a cerut ajutor de la otomani. Şi păgînii au sprijinit pe moldoveni, care erau năpăstuiţi de hoardele de «fraţi» valahi creştini. «... Cinstita Poartă, cinstitul împărat ne-au dat 40 000 de ughi de ne-a fost într-ajutor, cînd s-a sculat acel tălhar Mihai vodă (zis Viteazu) asupra domniei mele şi asupra ţării noastre, cînd au prădat şi au pustiit sfintele mănăstiri...» (Doc. de la Eremia Movilă din 20.04.1603)...

7 decembrie 1917: Telegramă către Sfatul Ţării din oraşul Cahul: «La Leova au intrat două regimente româneşti. Prin mitraliere au fost împuşcaţi 5 cetăţeni... Arestările continuă» (Şt.Ciobanu. Unirea...). Telegramă din satul Minjir din 21 decembrie 1917: «Satele Pogăneşti, Sarata-Rezeşi, Voineşti sînt înconjurate de armate româneşti. Se împuşcă în populaţie» (Бессарабская жизнь, 21.12.1917). A fost a doua năvălire a României regale asupra Republicii Democratice Moldoveneşti, ce se afla sub jurisdicţia Rusiei, aliată a României...

Început de ianuarie 1918. Patru divizii româneşti tăbărăsc asupra Republicii Democratice Moldoveneşti, fără scut de apărare. La 14 ianuarie 1918 românii au ocupat Chişinăul, a doua zi generalul ocupant E.Broşteanu a ordonat stare de asediu...

Scrie P.Cazacu, prim-ministru al «provinciei» ocupate: «La intrarea armatei române în Basarabia... legăturile şi înţelegerile s-au stabilit repede, căci era şi limba comună. Elementele mai culte (sic!!!) din armată au început propaganda prin convorbiri, conferinţe, reprezentaţii» (P.Cazacu. P. 376).

Deputatul de Bălţi Al.Mîţă precizează în ce constau «conferinţele şi reprezentaţiile» «elementelor culte»:

«Basarabia după sosirea armatelor române a fost supusă unui regim extraordinar de abuziv, care e în afară de orice comparaţie. Cred că numai într-un colţ al Africii se mai poate întîmpla aşa ceva... Am fost înaintea sosirii trupelor româneşti în satele Baraboi şi Frasin, am liniştit populaţia, cerindu-le paşnică întîlnire a fraţilor. Nu era uşor de convins. În satul Frasin au început a striga că cînii aduc pe rumîni... Au sosit trupele şi a început măcelul nemaipomenit... Un locotenent tînăr, cam de 19 ani, din escadronul domnului căpitan Dumitru, Regimentul 4 Roşiori, fălindu-se, mi-a povestit cum el a împuşcat în satul Anfisovca 6 oameni...» (Din scrisoarea lui Al.Mîţă către prim-ministrul românesc Al.Vaida-Voievod).

Iată cum arătau «elementele culte» româneşti şi ce «cultură românească» aduceau. «Deodată veniră aceşti români. De grăit grăiau cam ca moldovenii: se înţelegeau... Erau rău îmbrăcaţi şi aproape desculţi... Ofiţerii acestor soldaţi rechiziţionau cam mult şi des... Alţi ofiţeraşi azvîrleau cuvîntul bolşevic, ca o palmă, în dreapta şi în stînga, înaintînd ca într-o ţară inamică». «Iştialalţi îs ţigani, domnule, caută să mă încredinţeze un mazîl. Mai întîi suduie de spurcă pămîntul. Al doilea, toţi se laudă că au moşie...» Analfabeţi regăţeni, zdrenţăroşi şi lihniţi de foame în «triunghiul morţii», trimişi jandarmi şi funcţionari în «Basarabia», «erau încredinţaţi că vechea administraţie moscovită însemna întuneric, groază, lanţuri, Siberia, socotindu-se pionieri ai civilizaţiei într-o ţară barbară...» (Mihail Sadoveanu. Drumuri basarabene...).

Cît ar fi de caraghios, dar exact aşa judecă şi aşa se socotesc şi astăzi românii care puhoiesc «Basarabia»agenţi ticluitori de declaraţii (de «independenţă», de orice), bişniţari ideologici, ziarişti, «mici politiciani care macină vorbe duse de vînt»dungăceni, corlăţeni, damieni, Popi tabărăşti şi foarte mulţi alţii din aceeaşi gaşcă, care se închipuie mari mahări pînă nu-i dai cu nasul, demonstrîndu-le că sînt nişte ignoranţi înfumuraţi. Vremurile vînzătoare de astăzi «aduc foarte mulţi dintre aceştia în Basarabia noastră şi nu sîntem deloc bucuroşi de dînşii» (Un moldovan ruginit din Drumuri basarabene (1926) de M.Sadoveanu).

... De notat: «acţiunile «bune» de propagandă românească» (asasinări, bătăi, siluiri, schingiuri, rechiziţii ş.a.) sînt prezentate de P.Cazacu drept «acţiune de românizare a armatei române, care a fost ajutată în mod special de un grup de profesori şi institutori (vreo 30) mobilizaţi» cu scopul de a români/româniza, adică de a face din «basarabenii întunecaţi» «rrromâni verzi». Astfel, unii cu baioneta şi mitraliera, alţii ‒ cu scriituri false româneşti şi cu discursuri mincinoase ‒ ca şi astăzi ‒ erau şi sînt trimişi în stînga Prutului la înfăptuirea Basarabiei fără basarabeni.

Misiunea, evident, era ‒ şi este! ‒ peste putinţele întregii românimi. Dar năluca «România mare» împinge clasa politică românească la crime sîngeroase. De la început de ianuarie 1918 pînă la sfîrşit de iunie 1941 românii au năvălit de patru ori asupra Republicii Moldoveneşti. Urmele gloanţelor româneşti din 1992 şi astăzi pot fi văzute pe clădirile din Bender...

Dispreţul rasial faţă de moldoveni se manifestă la toate etapele de umflare a «României mari». La 21 ianuarie 1944, în toiul campaniei româno-victorioase «Cotul Donului ‒ Bucureşti», Consiliul de securitate internă din subordinea «conducătorului» I.Antonescu a interzis categoric evacuarea în «România» a «fraţilor» care i-au slujit în anii de ocupaţie a Republicii Moldoveneşti. La 18 februarie 1944 «guvernatorul Basarabiei» Olimpiu Stavrat a interzis să treacă vreun «frate basaraghean» în România.

... Din 1896 (ediţia I-a a Dicţionarului... lui Lazăr Şăineanu) pînă în 1998 (DEX) verbul a româniza înseamnă «a se face român», «a deprinde pe cineva cu obiceiurile româneşti, cu felul de viaţă şi de gîndire românesc», «a asimila o anumită populaţie»; românizat înseamnă «trecut la naţiunea română», «devenit român»... Aceleaşi înţelesuri atestă şi lexicoanele limbii moldoveneşti. Bunăoară, Dicţionarul explicativ al limbii moldoveneşti (DELM, II, 1985) confirmă: a româniza ‒ «a face să se românizeze»; a se româniza ‒ «a adopta limba, cultura şi obiceiurile românilor; a deveni asemănător cu românii».

Potrivit dicţionarelor româneşti românism înseamnă «sentiment naţional al românilor»; «spirit românesc».

Probabil, ar fi creştineşte, atunci cînd ne simţim luminaţi, descoperind, în sfîrşit, Poporul Moldovenesc, să adunăm mai multe cunoştinţe din diferite surse, să dăm dovadă de cumpănire, «să fim serioşi» înainte de a ne declara public promotori ai «românismului», cultivarea căruia nu este altceva decît scop principal al unionismului.

Spaţiul dintre două luntri este gol şi te poţi face de ruşine...

Pînă în 1944 «românizarea» impunea o condiţie prealabilă ‒ «unirea», adică ocuparea, colonizarea, apoi românizarea forţată, aşa cum s-a încercat în judeţele Bolgrad, Cahul, Izmail în anii 1857 ‒ 1877; aşa cum s-a practicat în Dobrogea bulgărească după 1878, cum se practică în Ardealul unguresc după 1920...

Astăzi se năvăleşte, se colonizează, se «românizează» «umanitar»: prin manuale, ziare, emisiuni radio, TV, producţii pseudoacademice, edituri, printr-o politică totală românizatoare, promovată consecvent şi drastic de conducerea alianţistă a Moldovei, care nici nu-şi dă seama că-şi taie craca de sub picioare: «fără basarabeni» va dispare «Basarabia»!

În smintita lor politică revanşardă, clasa politică românească, slugoii ei din «Basarabia», socot că lecţiile istoriei sînt scrise pentru oricine numai nu pentru conducătorii dintotdeauna ai României şi vremelnicii săi hăitori din «Basarabia».

Era de aşteptat, că «bărbaţii de stat ai României ar fi trebuit să ţină cont de lecţia română a predecesorilor, care, prin eforturi demente, în perioada 1918 1940, au făcut tot posibilul ca moldovenii să fugă de cuvîntul «român» ca dracul de tămîe. Într-un articol întrebam: «S-a schimbat măcar cu ceva optica fraţilor români faţă de «Basarabia» de la 1917 pînă în prezent? Nici cu o iotă, răspundeam noi. ‒ Dictonul lui Averescu «Basarabia fără basarabeni» a fost preluat recent sub altă formă de preşedintele senatului român, profesorul Bîrlădeanu: «Pe noi nu ne interesează cine trăieşte în Basarabia, noi ştim că acelea sînt teritorii româneşti». Mai tîrziu s-a relansat teza despre «două state româneşti»: Republica Moldova şi România... Astfel elita politică de la Bucureşti, mînată de un instinct primordial, şi-a dat arama pe faţă: teza păguboasă «Basarabia fără basarabeni», din cauza căreia nu s-a produs îngemănarea dintre moldoveni şi români, a rămas în picioare!

Sete de teritorii şi nici un fel de dor de oameni» (Viorel Mihail, 2001).

Iată de ce moldovenii fug ca dracul de tămîe de cuvîntul «român»...

Iată cum vor să ne «fericească» «romînii»: În cazul unei noi «uniri», «moldovenii în Ţara romînească nici de porcari n-ar fi buni» (D.Crihan. Ţara, 15.12.1995).

Iată de ce «moldovenii fug ca dracul de tămîe de cuvîntul «romîn» şi de «unirea mumei lor».

Обсудить