Sprijinul existenţei noastre

Înainte de a purcede la însăilarea capitolelor acestei cărţi se cuvine să dăm cîteva lămuriri. Mărturisim că va fi vorba despre Istoria Moldovei. Aşa cum a fost ea: bogată şi diversă, zbuciumată şi chiar tragică, dar atît de atrăgătoare şi frumoasă, că a trezit interesul unor minţi luminate din depărtări şi, nu rareori, invidia unor vecini. Să îngăduim doar o clipă asupra sonorităţii cuvintelor M-O-L-D-O-V-A, M-O-L-D-O-V-E-N-I...

Istoria totdeauna conţine ceva tăinuit, neştiut, nelămurit încă, de aceea ne atrage, ne ademeneşte. Un adevărat mare, cu adevărat istoric – Vasilii Kliucevskii se întreba: «De ce oare oamenilor le place să se intereseze de trecutul lor, să cunoască istoria lor?» Şi tot dînsul încerca să răspundă: «Oare nu din aceeaşi pricină, din care omul grăbit, poticnindu-se, apoi ridicîndu-se, instinctiv întoarce capul să vadă pricina căderii».

Cuvîntul istorie este înţeles diferit. Pe de o parte, istorie înseamnă: «ceea ce s-a întîmplat cu adevărat: evenimente, date, nume, eroi, fapte fixate în hrisoave, acte particulare, letopiseţe, note ale unor diplomaţi, misionari, călători...».

Pe de altă parte, istorie înseamnă «recompunerea, drămăluirea, tălmăcirea a ceea ce s-a întîmplat cu adevărat». În mod obişnuit întrebuinţăm cuvîntul istorie cu înţelesul «reamintirea, rejudecarea, povestirea despre ceea s-a întîmplat cu adevărat».

De pildă, stăpînirea de pe la 1352 a unei regiuni est-carpatice de către maramureşanul Dragoş este consemnată în documente, în letopiseţe. Deci s-a întîmplat cu adevărat. Vînătoarea lui Dragoş şi a tovarăşilor săi, călăuziţi de Molda, a unui zimbru; domnia lui la răsărit de Carpaţi: «Aici e Patria noastră!» – este o frumoasă şi captivantă povestire. Dar şi aceasta este istorie. Cum ne povăţuia faimosul istoric francez Lucien Febvre, «Istoria foloseşte texte – este clar ca «bună ziua». Dar nu numai texte. Ci şi toate izvoarele indiferent de natura lor: poezii, piese, nuvele...».

Cu atît mai mult că în pilda noastră (despre Dragoş) povestirea se sprijină pe realităţi: Maramureş, Dragoş, Carpaţii de Răsărit, Moldova (rîu)...

În cele ce urmează propunem împătimiţilor de trecutul bătrînei Moldove un buchet de povestiri despre Istoria Moldovei (evenimente, domnii, nume, fapte, date...). Ele sînt aşezate curgător cronologic, sprijinite, pe cît ne-a fost în puteri, pe realităţi – aşa cum au fost menţionate scris, tipărit – de prin veacul XI (Numele Moldova în Europa) pînă la Descrierea Moldovei (1716) de Dimitrie Cantemir – realizare de vîrf a ştiinţelor umanistice nu numai din Moldova , dar şi din Europa acelor vremi demult amurgite...

Sînt puţine ţări pe lume care au început să-şi scrie istoria chiar din primele decenii ale existentei lor. Moldova este una din aceste tări.

Nu există pe lume state care să nu-şi păstreze şi să nu-şi completeze pomelnicul strămoşilor; să nu înscrie pe răboj făptuirile lor, evenimentele şi întîmplările din ocina străbună, adică să nu scrie şi să nu înveţe propria istorie. De zeci de ani Statul Moldovenesc contemporan face excepţie din această regulă sfîntă. Republica Moldova este singura pe glob, cetăţenii căreia învaţă istoria altei ţări.

Chiar şi în aceste zile de mare cumpănă, păstrînd credinţă bărbată în steaua Moldovei, să fim vigilenţi: să «stăm de strajă la hotare», ocrotind existenţa ei şi cinstea strămoşilor.

Nu-l mai plîngeţi pe acela,

Care vecinic singur nu-i.

Plîngeţi-l pe acela care

Pierde pe Moldova lui!

Cezar Ivănescu. Dorul de Moldova

Exemplul popoarelor ne spune că numai învăţînd istoria ţării tale, limba părinţilor tăi, geografia meleagului natal se pot educa cetăţeni devotaţi acestui pămînt, cu plecăciune faţă de memoria istorică a străbunilor, cu credinţă în viitorul propriului stat, cu convingere că ei sînt moştenitorii şi apărătorii lui.

Exemplul popoarelor ne adevereşte că elevii, studenţii, cetăţenii, cărora li se impun ideile şi moravurile unor străini, încep a nesocoti cinstea strămoşilor şi a părinţilor, dispreţuiesc vatra comună istorică, zestrea ei spirituală, credinţa ei multiseculară.

Un istoric cu nume peste vremi prevenea: Istoria pedepseşte necruţător pe cei ce nu învaţă lecţiile ei.

Cartea pe care o oferim cititorilor este o invitaţie la cugetare molcomă şi cinstită.
O prevenire. Este o expunere sistematică documentară a Istoriei Moldovei, de la începuturile ei pînă la fanarioţi. Ne mîngîie gîndul că ea ar putea fi de folos elevilor, studenţilor, profesorilor de toate treptele şi specialiştilor. Dar mai ales iubitorilor de istorie. Dar care trăitor al acestui meleag nu doreşte să cunoască istoria ţării sale!?

De fapt, Istoria Moldovei demult este scrisă. Orice îndrăgostit de ea poate uşor îngemăna lucrările de temelie ale istoriei scrise a Moldovei, ale istoriografiei moldoveneşti: de la 1407, cînd începe Pomelnicul mănăstirii Bistriţa (continuînd pînă în 1552) – la Analele curţii lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), de unde au izvorît: Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei (zis odinioară «de la Bistriţa») 1359 – 1507 – Letopiseţul I de la Putna (1359 – 1526) – Letopiseţul II de la Putna 1359 – 1518 – Pisania de la Războieni, 1496 – Cronica moldo-rusă (1359 – 1504) – Cronica moldo-germană (1457 – 1499) – Cronica moldo-polonă (1352 – 1564) – Cronica lui Macarie (1504 – 1551) – Cronica lui Eftimie (1541 – 1554) – Cronica lui Azarie (1551 – 1572)...

Urmează, înlănţuindu-se strîns cronologic, completîndu-se şi parţial acoperindu-se, istoriile Moldovei în limba MOLDOVENEASCĂ: Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Gr.Ureche (1359 – 1594) – Letopiseţul Ţării Moldovei al lui M.Costin (1595 – 1661) – Letopiseţul Ţării Moldovei al lui I.Neculce (1661 – 1743).

Aşadar, de la 1407 pînă la 1743 poporul moldovenesc dispune de o unică, neasemuită în lumea est-europeană, bogăţie – un şirag de nestemate istoriografice, ce consemnează Istoria Moldovei fără a pierde măcar un an din cursul ei continuu. Aceste istorii propriu-zise sînt completate, precizate de monografia istorico-etnologică De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor (1690) a eruditului cărturar Miron Costin, de lucrarea enciclopedică a lui D.Cantemir Descrierea Moldovei (1716)...

Nu este oare un păcat, un sacrilegiu să ne dezicem de acest tezaur, de această moştenire fără de preţ cu care orice popor s-ar mîndri?!

La 1845, la Iaşi, M.Kogălniceanu editează Letopiseţele Ţării Moldovei. În acelaşi an, 1845, Ion Albineţ tipăreşte la Iaşi Manual de Istorie a Principatului Moldovei...

În veacurile XVIII – XIX Istoria Moldovei a fost tradusă în diferite limbi şi tipărită în diferite ţări. Astfel la 1729 Al. Amiras traduce la Iaşi în limba greacă Carte de istorie care cuprinde domniile şi vieţile domnilor Moldovei (...), tradusă şi publicată de N.Grenier în limba franceză (1741). La 1771 în Rusia apare lucrarea lui I.Fişer О происхождении молдавцев, об их вере, знатных приключениях, нравах и поведении.

În jumătatea a doua a veacului XIX Emile Picot editează în limba franceză la Paris Cronica lui Gr.Ureche... Tot în Franţa, în limba franceză, contele d'Auterive editează în 1821 Tabloul Moldovei... Astfel avea tot temeiul M.Kogălniceanu să conchidă, caracterizînd situaţia istoriografiei moldoveneşti la 1845: «Numai străinii au fost mai drepţi pentru operele lui Ureche, ale Costineştilor şi ale lui Neculce».

Astăzi, 2015, văzînd că moldovenii au lăsat de izbelişte istoria lor, străinii au început să răscroiască Istoria Moldovei, s-o dosească, s-o tălmăcească după bunul lor plac şi interes.

«Nevoia în care se află ţara noastră de a avea o istorie mai completă şi care să înfăţoşeze toate întîmplările venite asupra ei, precum şi prefacerile urmate în a sa cîrmuire din timp în timp (...) m-au făcut a cerceta toate lucrările istorice şi alte acte vrednice de credinţă, din care m-am lămurit că după ce dinastia domnitoare a ţării a lunecat pe mîna celor străini, moldovenii au încetat de a mai scrie despre a lor fapte, precum în timpii trecuţi pînă la acea epocă obicinuia», – scria istoricul moldovan Manolache Drăghici. Şi continua: «Asemenea împrejurări m-au adus în mare dorinţă ca prin tot chipul putincios să compun un extract istoric, care să înfăţoşeze regulat cele mai însemnătoare întîmplări ce supt felurite închipuiri s-au strecurat în trecuţii timpi peste acest pămînt».

Şi la 1821 Manolache Drăghici a purces la scrierea Istoriei Moldovei pe timp de 500 de ani. Pînă în zilele noastre, tomurile I şi II ale căreia le-a tipărit la Iaşi în 1857.

De atunci şi pînă astăzi istorii «de locu, de moldovan scrisă nu se află» (M.Costin).

Din 1812, 1862, 1918 Istoria Moldovei «se scrie de cuceritori, reflectînd punctul lor de vedere» şi urmărind scopul politic de a motiva teoretic pretenţiile teritoriale.

Privită calm, fără «filii» şi «fobii», oricine va observa că Istoria scrisă a Moldovei este consemnarea cronologică documentară a necontenitelor lupte – cu arma, cu pana – împotriva pretenţiilor teritoriale ale diferiţilor vecini – evenimente şi acţiuni, ce-şi găsesc oglindire veridică în letopiseţe, în bogăţia fără seamăn de acte interne şi externe emise de Cancelaria de Stat a Moldovei. Din acest punct de vedere prezenta Istorie a Moldovei este o revenire la adevăratele ei izvoare – la letopiseţele şi documentele statale moldoveneşti. De acum M.Kogălniceanu ne povăţuia: «spre a avea o istorie şi îndeosebi istoria ţării sale, nimic mai bun, mai folositor, mai neapărat este decît de a se întoarce la izvoarele originale – cronicile, biografiile, diplomele (...) – la izvoarele istoriei».

Acelaşi gînd sublinia şi M.Eminescu: «...Procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai întîi şi constă din cronografie».

În paginile următoare cititorii, specialităţii, nu vor găsi nimic ce nu este sprijinit de documente demult publicate, în anumite feluri comentate şi prin prisma anumitor interese răstălmăcite. Am cutezat totuşi să elaborăm această lucrare, călăuziţi de îndemnul anticilor: «totdeauna va fi nouă şi folosirea celor descoperite de alţii, însuşirea şi rînduirea lor».

Adevărul curat, pe care îl spun oamenii de ştiinţă şi pe care istoria – de cînd există – l-a dovedit şi l-a confirmat este sprijinit, în prezenta Istorie a Moldovei, de culegeri de acte oficiale de mare valoare documentară, de numeroase sinteze ale unor istorici de notorietate europeană, de mărturisiri autentice reproduse cvasiintegral. Desigur, nu este vorba de adevărul «meu», al «lui» sau «alor noştri», ci de adevărul demonstrat de mărturiile, documentele vremii – imparţiale şi, de regulă – libere de ambiţiile comanditarilor, de presiunile ideologice.

Deşi istoriografia mitizată înmulţită astăzi în Republica Moldova adevereşte plenar concluzia prestigiosului istoric romîn Lucian Boia: «Miturile istorice presupun o deformare a trecutului în raport cu prezentul, miturile politice – foarte des – o deformare a prezentului în raport cu trecutul. Trecutul este inevitabil «politizat», iar prezentul «istorizat».

Dorind să ne apropiem, pe cît ne-a fost cu putinţă, de «istoria reală», de Istoria Moldovei «aşa cum a fost», am scris această carte cu mîndrie, de mai multe ori cu mahnă, cu senzaţie amară, lăsată de evocarea urgiilor ce s-au abătut asupra acestui meleag, care nu poartă nici o vină că soarta l-a aşezat «în calea răotăţilor».

Relaţiile vecinilor cu moldovenii nu totdeauna au fost netede, ideale. Moldovenii şi vecinii lor şi-au purtat povara istorică constrînşi de împrejurări, conform mentalităţilor din acele epoci. Şi moldovenii, şi vecinii lor erau «supt vremi». De aceea ar fi cu totul necorect să extindem reprezentările noastre de astăzi asupra veacurilor îndepărtate. Precum tot atît de necorect şi inadmisibil ar fi să facem declaraţii şi să acţionăm, astăzi, în secolul XXI, însufleţiţi de veleităţile protagoniştilor veacurilor medii, dominate de providenţialism şi mentalităţi cuceritoare.

De aceea ne-am străduit să concepem şi să elaborăm Istoria Moldovei într-un spirit imparţial, cu multă îngăduinţă, călăuzindu-ne şi de indulgenţa cronicarului: «Credem neputinţei omeneşti». Dacă, poate, uneori am alunecat uşor – sub presiunea dovezilor – de la concret în discurs (comentariu), cerem scuze cu slovele lui M.Eminescu: «Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este îndreptată contra elementelor istorice, ci contra celor neistorice». Ne-am străduit să fim şi echidistanţi, avînd în vedere că de atîta amar de vreme Istoria Moldovei a fost alcătuită după croiala «fratelui mai mare» sau a croitorilor din «patria-mumă».

Tragem nădejde că istoricii n-ar trebui să se supere pe documente. Oamenii de cultură, iubitorii de istorie, nu ar trebui să se teamă de dovezi. Istoria documentată, reală, ca şi adevărul, nu poate fi nici bună, nici rea; nici plăcută, nici dizgraţioasă. Ea este aşa cum este. A fost aşa cum a fost. Datoria şi inteligenţa noastră constau în a o însuşi. Şi a trage învăţăminte.

Nădăjdium şi noi, ca şi M.Kogălniceanu în 1845, că Istoria Moldovei va fi
înţeleasă şi acceptată de «toţi acei ce se interesează de naţionalitatea şi de civilizaţia
noastră, care se pot dezvolta numai prin istorie...». Nădăjduim că prin editarea
Istoriei Moldovei, «contribuind la dezvoltarea patriotismului, voi contribui totodată
la părăsirea utopiilor care pe mulţi au înşelat pînă acum...» (M.Kogălniceanu).

Paginile următoare ne îndeamnă să fim dîrji, să nu ne lăsăm tumăniţi de sirene false. Închinîndu-ne chipului luminos şi întremător al Moldovei noastre, să-i păstrăm credinţă şi nădejde nestinsă în revenirea la slava şi cinstea de altădată. Să ne îmbărbătăm împreună cu poetul moldovan Cezar Ivănescu din Moldova de dincolo:

Călăuziţi de scrisă slovă,

Pe cer, pe stele, viers divin,

Eu, Ţie mă închin, Moldovă,

Ţie, Moldovă, mă închin!

Închinare Moldovei

Să stăm strîmb şi să judecăm drept:

cui face rău moldovanul, ce i-ar strica moldovanului, dacă el va şti că meleagul său străbun cu dulcele nume Moldova, «din care neamul său îşi trage obîrşia, a fost cîndva o ţară independentă?

Ce-i va strica să ştie că strămoşii lui au trăit, cînd în mulţumire, cînd în suferinţă şi că pe înaltul scaun al ţării s-au urcat vreo 96 de domnitori, dintre care o mare parte aveau în gîndire, de cum se cocoţau pe tron, cum să-şi fure ţara şi nu cum s-o ajute?

Cu ce i-ar strica moldovanului să ştie că sărmana Moldovă a fost călcată în picioare de atîţia năvălitori barbari sau ocupată vremelnic cînd de un vecin, cînd de altul şi că bucăţi din trupul ei au fost furate, iar fraţii lui de pe aceste meleaguri pierdute au avut de suportat cele mai crude şi neomeneşti cazne?» (C.Mihăescu-Gruiu).

Pe cine şi de ce îi supără, dacă moldovenii vor şti toate acestea? De ce moldovenii ar trebui să cerşească de la cineva dreptul lor la istorie? Dreptul lor la existentă?

Istoria Moldovei, pe care cu nădejde şi plecăciune o oferim cititorului, a fost concepută şi realizată din ferma convingere fundamentată de M.Kogălniceanu:

«Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoca noastră, în acest timp de haos, cînd şi oameni publici şi oameni privaţi, bătrîni şi tineri ne-am văzut individualităţile sfîşiate şi iluziile, ce ne erau mai plăcute, şterse. Într-un asemenea timp limanul de mîntuire (salvare), altarul de reazăm pentru noi este studiul istoriei»...

Căci un stat care-şi dispreţuieşte temeliile sau le lasă la cheremul străinilor, un popor care-şi desconsideră trecutul, astfel dezrădăcinîndu-se – nu pot dăinui. Părinţii care nu poartă cinste străbunilor ajung să nu fie respectaţi de urmaşi. Şi astfel soarta statului şi a poporului rămîne s-o hotărască alţii.

Paginile următoare despre Istoria Moldovei de la începuturi pînă la 1716, pe care cu plecăciune le propunem cititorilor, adeveresc cu vîrf şi îndesat concluzia marelui scriitor moldovan Mihail Sadoveanu:

«Şi moşii noştri, ca şi ai răzeşilor şi mazîlilor de astăzi de la Soroca, Orhei ori Lăpuşna, s-au luptat şi au murit, ştiindu-se MOLDOVENI în ţara lor – MOLDOVA».

Să ne convingem...

DIN MOŞI ‒ STRĂMOŞI

«Aici e patria noastră!»

...Într-un sat din ţara Maramureşului locuia Dragoş, fiul lui Bogdan, care se mîndrea că se trage din domni vechi... Într-o zi un zimbru se arată lingă sat. Dragoş îl socoate ca un semn prevestitor de bine şi-şi alege trei sute de tineri înarmaţi. Pornesc pe urmele zimbrului în adîncurile munţilor şi urmele îi duc la un pirîu necunoscut pînă atunci. Ei merg de-a lungul rîului oriunde-i duce albia lui. Iar căţeaua Molda îi ajută cu mirosul ei. Lăsînd pe gonaşi să treacă înainte, ea, gîdilată la nări de mirosul animalului, latră, adunînd cu glasul ei, ca la un clopot, pe tinerii risipiţi, pînă ce şi trîmbiţa dădea de ştire despre animalul ascuns. Îndată tinerii se reped într-acolo, dar zimbrul îşi face loc cu putere printre gonaşi şi ei încep iarăşi goana după dînsul...

De-abia au trecut munţii Carpaţi şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pămîntul viitoarei Moldove. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc cîmpiile curate, ce se întind pînă la Nistru, cîmpii întinse care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ curge printre stînci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mînă de om. Valurile Nistrului în umbră udă maluri cu pereţi strimţi... Şi cînd se arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelorde grădini pe ape... Dacă zeiţele din fabulile greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aici din ţinutul lor. Şi Prutul, rîu bogat, şerpuieşte pe şesuri întinse cu cîmpii mănoase pe maluri...

Mai departe ei văd şi păduri, şi pe unde curg rîurile, şesuri întinse, şi cînd aplecară ochii, au văzut o ţară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi. Privind spre răsărit, s-au minunat de aşa ţară cu cîmpii pline de flori, asemenea raiului. Au uitat de vînătoare, altă dorinţă le-a umplut sufletul.

Privesc locurile şi apoi pornesc mai departe de-a lungul rîului şi acum, ieşind din ceaţa munţilor, dau de cîmpiile curate. Aici, deodată, căţeaua a lătrat cu glasul ei obişnuit şi toţi împreună se reped la sunetul cunoscut. Pe stînga rîului se află o pădurice foarte deasă, acolo zimbrul obosit şi fără puteri, după atîta trudă se odihnea liniştit. Dar Molda îl găsi şi aici. Tinerimea îl încojoară. Zimbrul simte din instinct că i-a venit ultima clipă a vieţii şi nu iese din desiş în cîmp. Atunci tineretul s-a năpustit asupra lui şi l-a răpus. Vrăjit de locurile de desfătare, Dragoş a strigat:

Aici e patria noastră!

Nu mai este nevoie să ne sfătuim. Eu nu mă mai întorc înapoi de aici. Voi restabili locuinţele strămoşilor noştri. Chiar acum jur că o voi face şi trimit de veste acasă. Iar care dintre voi gîndeşte altfel, îl trimit îndată înapoi. Toţi au strigat: «Îţi jurăm că şi noi vom locui cu tine pe veci!».

Capul zimbrului l-au pus pe un stîlp, ca un semn aducător de bine. Iar Boureni a fost primul sat după această ispravă, căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte «bour». De aici şi ţara are drept pecete cu cap de zimbru şi pe cel loc ei au întemeiat cel dintîi sat şi i-au dat numele Boureni, de la «bour». Molda obosită sau rănită în desiş de către fiara slăbită de puteri, după atîta muncă, a alergat înfierbîntată la apă. Dar, după ce a băut, a crăpat acolo istovită. Şi i s-a dat acestui rîu pe vecie numele Moldova, de la Molda, el a păstrat şi azi numele dintîi. Izvorăşte din apropierea Maramureşului, tot din munţii Carpaţi, şi se varsă în Şiret lîngă Roman.

Rîul Moldova a dat un nume veşnic şi ţării şi poporului: de la Moldova este şi moldovanul.

Aceasta-i patria noastră, a moldovenilor!

Urmaşii dacilor liberi

Pămînturile dintre Carpaţi şi Nistru – teritoriul viitoarei Moldove la cumpăna veacurilor XI – XII nu se aflau sub vreo stăpînire stabilă. Trăitorii acestor meleaguri nu întreţineau legături cu populaţia din regiunea intracarpatică, stăpînită de legiunile rîmlene/romane în anii 106 – 271. Din cunoscuta pricină că hotarele aşa-numitei Dacie traiană nu au ajuns pînă la Carpaţii de Răsărit, iar partea de nord a Ardealului (Transilvaniei) în general nu a fost atinsă de rîmleni/romani.

«Continuitatea elementului roman în Dacia, – sublinia istoricul romînesc, academicianul Dimitrie Onciul în faimosul său studiu Teoria lui Roesler (1885), ‒ poate fi susţinută numai în regiunea dintre Olt şi Timiş, cu partea apuseană a Ardealului, unde romanismul a prins puternice rădăcini...» (D.Onciul. Scrieri istorice (SI), I. P. 168).

Legiunile rîmlene alcătuite de originari din Asia Mică şi din sudul Europei Centrale nu au ajuns pînă la Carpaţii de Răsărit. Rîmlenii n-au călcat pămînturile viitoarei Moldove. Ei nici nu le-au văzut. «La nord de Dunăre... romanii au stăpînit doar jumătate din Dacia... Jumătatea neanexată a Daciei nu a avut în mod logic cum să fie romanizată, chiar dacă unii istorici susţin contrariul... Rămîne într-adevăr greu de înţeles, indiferent de ce spun unii istorici, cum s-ar fi putut romaniza regiunile necolonizate de romani» (L.Boia. Romînia ţară de frontieră a Europei. Bucureşti, 2002. P. 41, 45).

Este cu neputinţă de lămurit convingător, cum s-ar fi putut romaniza strămoşii moldovenilor, dacă spaţiul carpato-nistrean şi partea nordică a Ardealului nu au fost colonizate de rîmleni?! De neînchipuit: cum a putut dispreţui această realitate Miron Costin. De unde i-a scos dînsul pe «romîni» în Moldova, dacă la răsărit de Carpaţi nici măcar «rîmleni» n-au fost?!

În primele veacuri ale mileniului al II-lea şi după retragerea rîmlenilor la sud de Dunăre, urmaşii dacilor liberi, care n-au fost călcaţi de legionari, continuau să sălăşluiască în ţinutul carpato-nistrean. «Dacii se menţin în părţile necolonizate ca populaţie deosebită de cea romană şi adeseori chiar ostilă imperiului (roman) pînă la sfîrşitul dominaţiei romane, pentru a dispare apoi în valul năvălitorilor» (D.Onciul. Dacia, 1900. SI, I. P. 443).

În această perioadă, şi mai tîrziu, valuri de populaţie veneau în spaţiul dunăreano-intracarpatic din diferite direcţii, nu numai din est, bunăoară, ungurii, dar şi din sud. Notăm că «încă în secolul XI scriitorul bazantin Kekavmenos ştia despre vlahii Imperiului bizantin» (D.Onciul. Romînii în Dacia traiană... SI, II. P. 143, 161).

Populaţia neolatinofonă ce mai rămăsese în Dacia, precum şi cea din sudul Dunării, ce s-a răspîndit în valuri în veacurile VII ‒ XII la nord de Dunăre pînă în Maramureş, s-a încetăţenit în istorie cu numele de vlahi, olahi, valahi, volohi... Realitatea a fost consemnată de etnologul moldovan Miron Costin în lucrarea sa De neamul moldovenilor... (1686). Cronicarul muntean C.Cantacuzino constata la 1716: «Mai încoace numele de vlahi le-au rasărit..., de nu le zic acum nici dachi, nici gheţi, nici romani, ci vlahi mai ales» (Cronicari munteni, 1988).

În literatura ştiinţifică vlah, olah, valah, voloh... cu sensul «un deznaţionalizat, un asimilat de colonizatorii rîmleni în provinciile răsăritene subjugate» a fost introdus de I.Thunmann în vestita sa lucrare despre istoria popoarelor est-europene (Leipzig, 1774).

Reputatul lingvist Al.Philippide a fost printre primii, care a demonstrat recolonizarea nordului dunărean şi a regiunii intracarpatice cu populaţie vlahă (neolatinofonă) în revăsare consecutivă de la sud de Dunăre, începînd cu secolul VII.

Pornind de la realitatea că valuri de vlahi (populaţie neolatinofonă) de la sud de Dunăre s-a strămutat în diferite perioade (pînă în veacurile XII ‒ XIII) în regiunile nord-dunărene, că doar o mică parte din spaţiul nord-dunărean a fost cucerită de rîmleni, Al.Philippide a tras concluzia: «nici un val n-a cuprins împreună Moldova şi Muntenia», ceea ce confirmă că «Moldova şi Muntenia nu au legătură genetică şi istorică» ( Al.Philippide. Originea romînilor, II. Iaşi, 1927. P. 389).

Conceptele despre admigrarea (recolonizarea) vlahilor din sud în zonele nord-dunărene, stabilirea unei ramuri la sud, a celeilalte ‒ la răsărit de Carpaţi au fost împărtăşite/completate de prestigioşi lingvişti şi istorici Ov.Densuşeanu, S.Puşcariu, I.Iordan, Vl.Şişmariov, C.Tagliavini, D.Onciul, G.Brătianu, P.Panaitescu... Lingvişti şi istorici de notorietate europeană confirmă: comunitatea est-carpatică s-a plămădit în margini geografice concrete, într-un context etnodemografic specific, care au condiţionat individualitatea ei etnică şi lingvistică.

Astfel, spre deosebire de aborigenii zonei sud-carpatice, care declară că provin direct de la rîmlenii din centrul Rîmului (deşi sînt progenituri ai strînsurii de legionari din Asia Mică), strămoşii băştinaşilor de la răsărit de Carpaţi sînt urmaşi ai dacilor liberi.

În urma convieţuirii multiseculare cu rusinii, urmaşii dacilor est-carpatici s-au înrădăcinat în istorie de vreo 700 de ani ca moldoveni ‒ nume de botez istoric, unic, constant de prin veacul XIII. La hotarul secolelor XIII ‒ XIV ei au întemeiat voievodatul Moldova, în veacul XIV ‒ Ţara Moldovei, nume de afirmare etnostatală, pe care niciodată nu l-au trădat, nu l-au schimbat.

Ştiindu-se moldoveni, est-carpaticii de prin veacul XIII şi-au numit limba maternă aşa, cum şi-o numesc şi astăzi:moldovenească.

Volohii la răsărit de Carpaţi

Populaţia neolatinofonă nord-dunăreană prin secolele VI ‒ VII s-a despărţit. O parte a ei se va stabili la sud de Carpaţi, avînd acelaşi nume ca şi cei din dreapta Dunării ‒ vlahi, în izvoarele apusene ‒ valahi. O altă parte de populaţie intracarpatică, cunoscută în izvoarele slave cu numele de volohi «se va strămuta în masă la nord-est de regiunea aceasta» (N.Raevskii). În anii următori ea se va revărsa în valuri tot mai mari de cealaltă latură ‒ răsăriteană a Carpaţilor.

De acum istoricii bizantini au menţionat prezenţa volohilor la răsărit de Carpaţi. Existenţa unor comunităţi de limbă neolatină în zonele nordice carpato-nistrene este adeverită de autori sud-dunăreni. La 1164 prinţul de neam imperial bizantin Andronic Comnenul, încercînd să se refugieze în Rusia Haliciană, este prins de către volohi la hotarele Haliciului (nord-estul interfluviului Prut-Nistru). Această ştire din cronica istoricului bizantin Nicetas Honiat, alături de cele din Повесть временных лет, din Gesta Hungarorum, constituie una din cele mai vechi atestări ale strămoşilor moldovenilor pe pămînturile dintre Carpaţi şi Nistru.

În Letopiseţul galiciano-volîn (începutul veacului XIII), inclus în colecţia Ипатьевская летопись, populaţia est-carpatică este numită volohi.

În alte acte din această perioadă volohii est-carpatici apar ca o comunitate numeroasă, într-un fel orînduită. Informaţii preţioase în această privinţă ne oferă scrisoarea papei Grigore al IX-lea din 14 noiembrie 1234 către principele de coroană al Ungariei Bela. Acest document istoric de o mare însemnătate pentru cunoaşterea realităţilor etnice, ecleziastice, sociale din tărîmurile de la răsărit de Carpaţi relatează că «în episcopatul cumanilor (sud-vestul viitoarei Moldove) sînt, după cîte aflăm, nişte popoare care se numesc volohi (populi quia walati vocantur)». Aceşti volohi, «care, deşi se socotesc creştini (...), dispreţuind biserica romană (catolică), nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul frate al nostru... episcopul cumanilor, care are diaceză acolo, ci de la oarecari pseudo-episcopi, ce ţin ritul grecilor. Şi unii din regatul Ungariei, atît unguri cît şi germani şi alţi drept credincioşi, locuind printre ei, trec la credinţa lor şi, făcîndu-se una cu acei volohi, un singur popor, primesc zisele taine, dispreţuind pe episcopul cumanilor».

În continuare pontificul transmite principelui Bela, că i-a poruncit episcopului cumanilor să le dea pomeniţilor valahi/volohi «un episcop din neamul lor» (subl. C.C.Giurescu) şi-l povăţuieşte să-i oblige (pe valahi/volohi) să-l primească pe episcopul catolic şi, totodată, să rezerve, ca remuneraţie, o anumită parte din veniturile, pe care principele le strînge de la acei valahi/volohi.

«Scrisoarea papei Grigore al IX-lea din 14.11.1234 are o deosebită însemnătate» (C.C.Giurescu). Mai întîi, de aici aflăm că în primele decenii ale veacului al XIII-lea în preajma versanţilor de est ai Carpaţilor locuiesc nişte popoare/populi (la plural) cu un nume nou, necunoscut pînă atunci – volohi (valati). În al doilea rînd, aceşti volohi erau atît de numeroşi, că îi asimilau pe ungurii şi saşii aşezaţi în mijlocul lor, noii veniţi «făcîndu-se una cu acei volohi, un singur popor». Este prima mărturie scrisă ‒ din veacul XIII! ‒ de volohizare, de asimilare de către strămoşii moldovenilor a celor ce se aşezau cu traiul în mijlocul lor, pe pămînturile de la răsărit de Carpaţi.

Tot în favoarea numărului considerabil al volohilor la răsărit de Carpaţi ne vorbeşte şi faptul, că ei aveau structură bisericească de rit grecesc cu episcopi pravoslavnici. Primirea tainelor de la episcopi ortodocşi ‒ cel puţin doi, achitarea dărilor impuse de fiscul regal demonstrează că volohii est-carpatici ‒ populaţie de factura neolatină ‒ se aflau de acum în prima jumătate a secolului XIII la o anumită treaptă de orînduire nu numai bisericească, dar şi obştească, ducînd o viaţă stabilă, organizată.

Academicianul Al.Rosetti, sprijinindu-se pe materialele academicianului C.C.Giurescu (Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldoveneşti din secolul al X-lea pînă la mijlocul seolului al XVI-lea), a stabilit că asimilarea de către volohi a ungurilor şi saşilor aşezaţi la răsărit de Carpaţi ‒ proces semnalat de către papa Grigore al IX-lea ‒ nu putea fi rezultatul unei politici de deznaţionalizare a Ungariei, din motivul că o astfel de politică în veacul XIII nu exista în general. Ţara Moldovei încă nu apăruse. Astfel asimilarea saşilor şi a ungurilor stabiliţi la răsărit de Carpaţi se datorează numai «superiorităţii numerice (subliniere C.C.Giurescu) a volohilor şi a condiţiilor lor de viaţă satisfăcătoare».

Calea nord-vestică de descălecare a Moldovei

Ungurii, stabilindu-se după anul 898 în Panonia şi în platoul intracarpatic, botezat de ei Ardeal (Transilvania), după ce Ungaria s-a proclamat regat şi a adoptat catolicismul (anul 1000), au început a strîmtora populaţia băştinaşă, pe urmaşii dacilor liberi, pe volohii neolatinofoni, rămaşi după plecarea legionarilor rîmleni (271). Asupriţi social şi politic de unguri, o parte din dacii liberi din nordul Ardealului şi valuri de volohi, rămaşi în fosta zonă colonizată de rîmleni, în veacurile X – XI au început a se strămuta în partea răsăriteană a Carpaţilor.

În legenda cuprinsă în Cronica moldo-rusă (1359 – 1504) se spune, că «cei de credinţă creştină (pravoslavnică) au fugit de prigoana ereticilor împotriva creştinilor..., s-au închinat craiului Vladislav (al Ungariei), rugîndu-l... să le dea pămînt pentru trai. Şi craiul le-a dat pămînt în Maramureş», de unde ei, după o habă de vreme, urmîndu-l pe «Dragoş, bărbat înţelept şi viteaz», au pornit «prin munţi înalţi» spre răsărit.

Strămutarea urmaşilor dacilor liberi din nordul Ardealului (Transilvaniei) şi a volohilor neolatinofoni din sud-vestul platoului intracarpatic pe plaiurile est-carpatice «a fost determinată în mare măsură de opresiunile economice, persecuţiile religioase şi limitarea drepturilor politice, la care erau supuşi de către instrumentele administrative ale regalităţii maghiare şi de biserica catolică». Anumite date statistice arată că această strămutare a volohilor în regiunea est-carpatică avea un caracter de masă. «Din 2064 de sate, atestate în actele ardelene în anii 1251 – 1350, 669 (32,4%) au dispărut. Era firesc, ca volohii vest-carpatici să fie atraşi de plaiurile teritorial apropiate, cu condiţii climaterice obişnuite pentru ei, din regiunile premontane est-carpatice. Era o adevărată mişcare de colonizare» (Л.Полевой).

Aşezarea neamurilor migratoare: a ungurilor în Panonia şi în Ardeal, iar din 1241 a mongolo-tătarilor în Basarabia (= Bugeac) şi în Cîmpia valahă a izolat populaţia est-carpatică, a blocat revăsarea posibilă a vlahilor sud-dunăreni şi a valahilor nord-dunăreni pe pămînturile de la răsărit de Carpaţi. «Între zona nord-estică a Transilvaniei, adică Maramureş, unde sălăşluiau volohii, şi zona sud-carpatică, unde se aflau valahii, este o distanţă de cîteva sute de kilometri de lanţ montan. Iar dacă vom pune la socoteală şi faptul că între moldoveni şi valahi în zonele premontane se stabiliseră secuii şi saşii, pe şes – ungurii, nu este de mirare că legăturile între moldoveni şi valahi, (sau cum se numeau ei – basarabi, transalpini, ungrovlahi) erau foarte anevoioase» (В.Гросул).

Prin urmare, rămînea o singură cale: nord-vestică de pătrundere a valurilor de populaţie neolatinofonă din Ardeal (Transilvania) în spaţiul carpato-nistrean. Procesul se adevereşte de informaţiile din acte oficiale, de relatările din letopiseţe, de mărturiile lingvistice, întîi de toate, de ordin toponimic. Strămutarea populaţiei neolatinofone din Ardeal pe pămînturile dintre Carpaţi şi Nistru «este confirmată nu numai de extinderea considerabilă a reţelei şi de majorarea numărului de localităţi în zonele premontane răsăritene către sfîrşitul secolului XIV – începutul secolului XV, ci şi de un număr însemnat de denumiri de sate caracteristice pentru aceste regiuni, ce demonstrează că stăpînii şi trăitorii acestor localităţi sînt originari din Transilvania» (Л.Полевой).

În spiritul unei îndelungate tradiţii, coloniştii, de obicei, dau noilor aşezări întemeiate de ei denumirile localităţilor părăsite. Doctorul în ştiinţe istorice, profesorul Pavel Bîrnea a stabilit pe baza datelor din gramotele cancelariei de stat a Moldovei din veacul XV şi din actele cancelariei Ungariei din secolul XIV, şi a demonstrat ilustrativ – pe hartă punctele de plecare, direcţiile de strămutare şi coordonatele sedentarizării pe pămînturile carpato-nistrene a coloniştilor din zonele intracarpatice (П.Бырня). Transferul de toponime, statornicirea noilor oiconime în zonele colonizării dezvăluie în mod convingător cronologia, direcţiile şi aria de aşezare a coloniştilor neolatinofoni vest-carpatici în spaţiul carpato-nistrean, în Volohia, cum scria D.Cantemir, adică în Ţara Moldovei.

Cartografiind denumirile de localităţi, a toponimelor din Ardeal (Transilvania), unde volohii sînt atestaţi scris din veacul IX, iar la răsărit de Carpaţi volohii sînt menţionaţi din secolul XI, P.Bîrnea a determinat cu exactitate calea principală de descălecare a Moldovei – direcţia nord-vestică de strămutare a populaţiei neolatinofone intracarpatice pe pămînturile de la răsărit de Carpaţi.

Harta-schemă elaborată de P.Bîrnea reflectă prima etapă de colonizare cu populaţie neolatinofonă a regiunii premontane estice a Carpaţilor, acolo unde se va înfiripa nucleul unei noi formaţiuni social-politice, unei noi comunităţi etnic conştientizate.

Descălecarea s-a produs nu numai dintr-o direcţie.

Academicianul D.Onciul a demonstrat în studiul Din istoria Bucovinei (1890): «Colonizarea Moldovei cu volohi a trebuit să înceapă odată cu invazia maloruşilor... Precum aşezarea malorusă pornea dinspre nord, tot astfel cea volohă pornea, mai ales, dinspre nord-vest, anume din Ungaria, de unde mai tîrziu a fost întemeiat Principatul Moldovei. De aceea a fost numită Moldova după rîul cu acelaşi nume, de la nord-vest, unde volohii descălecători îşi înfiinţară prima comunitate» (D.Onciul).

Strămutarea în valuri continue şi statornicirea volohilor neolatinofoni dinspre nord-vest, din Ungaria, mai precis ‒ din Maramureş, iar a rusinilor dinspre nord-est, convieţuirea lor multiseculară, au prefigurat «simbioza originară a elementelor volohe şi rusine, în care îşi găsesc reflectare vechile legături etnogenetice şi etnoculturale ale ambelor popoare» (В.Наулко). Simbioză, care a rezultat cu naşterea unei noi comunităţi etnice neolatinofone ‒ moldoveni.

În urma contopirii populaţiei etnice neolatinofone ‒ a volohilor cu rusinii slavofoni în spaţiul carpato-nistrean (după plecarea ungurilor în 898) a luat naştere etnosul moldovenesc, care a creat Statul Moldovenesc.

Moldovenii reali şi romînii închipuiţi

«Un popor (o etnie) se recunoaşte în anumite simboluri, repere istorice, culturale şi politice. Dar, întîi de toate, are un nume! Putem oare vorbi despre un popor, atunci cînd populaţia respectivă nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi cînd nu se numeşte ea însăşi într-un anume fel?» (L.Boia).

Pornind de la această realitate, cum poate fi socotită «popor» populaţia dintre Carpaţi şi Dunăre, care din veacul XIV pînă în veacul XIX s-a numit ba basarabi, ba transalpini, ba vlasi/ungrovlahi/valahi, ba munteni? Cum poate populaţia carpato-dunăreană să fie numită «popor», dacă ea «nu avea conştiinţa apartenenţei la o comunitate, care s-ar fi numit ea însăşi într-un anume fel?».

«Desigur, dacă vrem (dacă o cer interesele politice) în materie de concepte, putem aproape orice». ‒ Constată maliţios L.Boia. Putem numi orice strînsură romi, romani, rumîni, romîni... «Este însă corect să ne definim cu precizie opţiunile», ‒ ne îndeamnă istoricul citat. Aşa cum au făcut-o moldovenii de la începutul începuturilor.

Numele norodului (etniei) moldovan/moldoveni există constant şi dăinuie continuu din veacul XIII, se adevereşte scris din secolul XIV, se confirmă tipărit din secolul XV.

De-a lungul a 700 de ani, de cînd s-au aşezat pe malurile rîului Moldova, băştinaşii est-carpatici au manifestat ‒ şi manifestă! ‒ cu credinţă neclintită conştiinţa apartenenţei lor la comunitatea etnică moldovenească, numindu-se ei înşişi numai într-un anume fel: moldoveni. Cum constata cu fermă convingere profesorul P.Parasca: «Trăitorii voievodatului Moldova au fost primii care s-au numit pe sine şi au fost numiţi de alţii moldoveni».

Pe lîngă discontinuitatea etnică ‒ lipsa unei conştiinţe etnice generale, durabile, «îi complexează pe romîni şi lipsa, timp de o mie de ani, a unui stat romînesc, este lipsa unei tradiţii politice (şi a unei denumiri statale stabile ‒ V.S.) adînc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine» (L.Boia).

Actele cancelariilor de stat, documentele interstatale, corespondenţa diplomatică, izvoarele narative: letopiseţe, însemnări ale misionarilor, călătorilor arată, că la nord moldovenii hotărniceau cu poporul care se numea lehi/leşi sau poloni din Lehia/Polonia; la vest moldovenii se învecinau cu poporul, care se numea unguri sau maghiari din Ungaria... La răsărit, dincolo de Nistru, moldovenii, pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, nu au avut vecini stabili, supuşi ai unei stăpîniri politice stabile.

Din punct de vedere etnic şi politic este greu de determinat: cine locuia, ce stat stăpînea la sud-vest de hotarele Moldovei, pe direcţia rîul Olt... Reamintim că ţara de la sud de Carpaţi, potrivit gramotelor sale de stat, actelor oficiale străine, relatărilor cronicarilor şi misionarilor pînă la jumătatea secolului XIX se numea Transalpinia, Ţara basarabilor, Vlaşchea, Ungrovlahia, Muntenia... După 1862 pînă în 1878 ţara sud-carpatică făcea parte din Principatele Unite Moldova şi Valahia. Locuitorii ei se numeau basarabi, transalpini, vlasi, ungrovlahi, valahi, munteni...

Despre neamurile est-europene de la Adriatică pînă la Marea Neagră, pînă la rîul Olt şi sud-vestul Ardealului, care, după ce au fost colonizate de rîmleni, au rămas în istorie cu numele de vlahi, valahi, s-au scris mii de pagini şi sute de tomuri, de la Kekavmenos şi Nestor (veacurile XI ‒ XII) pînă la istoricul romîn V.Spinei (Universa valachica..., 2006). Atracţia pentru această problematică pare de neocolit. Chiar şi autorii contemporani socot că nu o pot evita, cînd încearcă să lămurească provenirea (geneza) strămoşilor (necolonizaţi de rîmleni) moldovenilor, a numelui Moldova.

Preocuparea pare firească. Cum se menţionează în capitolul К истории молдавского самосознания din volumul Молдавское движение до и после образования Румынии (1821 ‒ 1866 гг.) de Vladislav Grosul (Chişinău, 2014), «La tratarea etnogenezei oricărui popor apar mai multe probleme. Etnogeneza ‒ provenirea unui popor a avut loc demult şi deseori nu dispunem de cantitatea necesară de izvoare, de documente. Atare lipsă dă naştere la diferite presupuneri, legende şi nu rareori chiar la născociri. Moldovenii nu fac excepţie».

Din păcate, pînă acum nu s-a stabilit: care e necesarul de izvoare pentru a adeveri o teză. Bunăoară, toată rumînologia se bazează pe adjectivul «rumînească», ce figurează în două scrisori particulare din 1521 şi 1602 (E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti... Bucureşti, 1964. P. 961, 971). Istoricii, lingviştii, etnologii romîneşti consideră aceste menţiuni tîrzii quantum satis pentru geneza «rumînilor».

Cît priveşte «scorniturile» despre geneza moldovenilor, de acestea s-au plodit prea multe. Avem impresia că fabricarea şi răspîndirea scorniturilor despre moldoveni şi Moldova au devenit profession de fois a multor autori şi politicieni romîni.

Abordînd problema genezei moldovenilor, majoritatea autorilor din vecinătatea vestică apropiată socot obligator să apeleze la izvoare nesigure, cum ar fi, de pildă, cronica lui Ottocar de Stiria (1308), întrebuinţîndu-le ca motiv pentru umflarea «rumînilor» la răsărit de Carpaţi.

Referitor la aşa-zisul «element romînesc» în spaţiul est-carpatic în primele secole ale mileniului al doilea, pînă astăzi se scornesc şi se repetă ‒ chiar şi de academicieni! ‒ aiureli despre o niscaiva mistică «ţară romînească», despre niscaiva închipuiţi «romîni» la răsărit de Carpaţi.

În privinţa cronicii în discuţie D.Onciul scrie că Otto de Bavaria, regele detronat al Ungariei, «a fost prins de voievodul Ardealului şi dat de acesta voievodului Vlahiei spre

pază». Deci, nu la răsărit de Carpaţi! Voievodul Vlahiei putea fi Basarab – «nume dinastic al domnilor Ţării romîneşti».

Mesajul cronicii rimate a lui Ottocar de Stiria este destul de simplu. Aflăm că voievodul Transilvaniei (Ardealului) l-a prins pe pretendentul la tronul unguresc Otto de Bavaria şi l-a dat în paza unui herzog Walachen (tradus «romîn» de traducătorii tare romîni), care domnea uber wald. Capăt de nesfîrşite discuţii a dat anume această sintagmă.

Indiferent unde s-ar fi îndreptat multpătimitul Otto de Bavaria «peste munţi» sau «după pădure», nici într-o parte, nici în alta «rumîni» nu erau. Peripeţiile lui Otto de Bavaria nu au nici o legătură cu geneza moldovenilor.

Există altele – nu puţine! – incontestabile mărturii scrise, tipărite despre naşterea şi statornicirea de acum la hotarul veacurilor XIII – XIV a etnosului moldovenesc pe pămînturile carpato-nistrene.

MOLDOVA ŞI MOLDOVENII ÎN CREAŢIA POPULARĂ

«Unu-i moldovan...»

Marele scriitor moldovan Mihail Sadoveanu mărturisea în 1937: «Pot spune istoricii, că neamul părinţilor noştri se trage de la Roma, dar mai cu samă se trage de la Carpaţi. Aş avea o dovadă foarte interesantă în variantele cîntecului bătrînesc al Mioriţei, care, desigur, este mai vechi decît latinitatea noastră».

Într-adevăr, în creaţia populară moldovenească există de prin veacurile XI – XIII forme şi motive baladice de o însemnătate definitivă pentru determinarea locului şi a vremii genezei moldovenilor: Ciobanul care şi-a pierdut turma, Mioriţa ş.a. Subiectul baladei Mioriţa este simplu, concret după conţinutul etnic şi unic prin calităţile artistice... În această baladă populară moldovenească eroiii sînt anonimi. Se arată, chiar se subliniază, numai apartenenţa lor etnică. În munţi, în «Carpaţii moldoveneşti» îşi pasc turmele trei ciobani. Doi sînt nişte străini, din neamuri vecine. Din răutate şi invidie pun la cale uciderea celui moldovan, ca să pună mîna pe turma lui:

Pe un picior de plai, Mări, se vorbiră

Pe o gură de rai, Şi se sfătuiră

Iată vin în cale, Pe l-apus de soare

Se cobor la vale Ca să mi-l omoare

Trei turme de miei Pe cel moldovan

Cu trei ciobănei. Că-i mai ortoman

Unui-i moldovan, Şi-are oi multe,

Unui-i ungurean Multe şi cornute,

Şi unu-i vrîncean. Şi cai învăţaţi

Iar cel ungurean Şi cîni mai bărbaţi.

Şi cu cel vrîncean,

Cunoscut şi din alte genuri ale creaţiei norodnice moldoveneşti, antagonismul forţelor externe faţă de autohtoni are o pronunţată componentă etnică, motivele sociale ale luptei de apărare completîndu-se cu cele naţionale. Pentru prima dată, în spaţiul est-carpatic, în balada Mioriţa se manifestă clar, concret în mentalitatea localnicilor «controversa «noi ‒ ei» – conştientizarea comunităţii sale şi a deosebirii acesteia de altele».

Cîntecul Mioriţei reflectă într-o formă general-poetică realitatea istorică crudă: neîntreruptele năvăliri asupra pămînturilor carpato-nistrene ale ungurilor, vrîncenilor/valahi, ale tătarilor şi gătinţa permanentă a localnicilor moldoveni de a-şi apăra meleagul, mediul de existenţă. Atare fapte, evenimente concrete sînt menţionate în actele cancelariei ungare, în cronicile ungare, în letopiseţele moldoveneşti...

Luînd naştere în veacurile XI ‒ XIII, «în perioada destrămării societăţii patriarhale şi a înfiripării relaţiilor feudale» (A.Căprariu), balada norodnică moldovenească Mioriţa fixează situaţia etnică real existentă la confluenţa a două comunităţi închegate către secolul XIII: unguri/maghiari şi moldoveni şi a unei colectivităţi în devenire ‒ vrînceni (valahi?, ungrovlahi?, basarabi?)...

«Cusurul» principal al baladei Mioriţa, care irită la extremă pe vrînceni (basarabi, ungrovlahi), azi «romîni», este că în toate cele cîteva sute de variante cunoscute nu este pomenit măcar un «rumîn/romîn»! Din bine şi de toată lumea cunoscutul motiv: în acea epocă şi multe veacuri mai tîrziu, pînă în secolul XIX, de «rumîni» etnici nu se ştia (L.Boia).

Din aceeaşi usturătoare pricină ‒ lipsa vreunui «rumîn/romîn» ‒ balada norodnică moldovenească Mioriţa de un veac şi jumătate se interpretează anapoda cu scopul de a acredita ideea falsă, cum că ea «simbolizează existenţa pastorală a poporului romîn» (G.Călinescu).

Doctorul în ştiinţe istorice, profesorul P.Parasca în repetate rînduri (1990, 1992) a insistat, că «În balada norodnică Mioriţa se face o deosebire clară între ciobanul vrîncean şi ciobanii moldovan şi ungurean». În alt loc P.Parasca afirmă cu hotărîre: «În balada Mioriţa pomeniţii ciobani ‒ moldovan, ungurean şi vrîncean se deosebesc după apartenenţa lor politică şi etnică. Patria ciobanului vrîncean era centrul politic separat de Moldova, precum Transilvania ungurească era baştina celui ungurean... Trăitorii voievodatului Moldova au fost primii care s-au numit pe sine şi au fost numiţi de alţii moldoveni». Se cuvine să amintim: cîţiva ani mai tîrziu P.Parasca a aflat că în balada moldovenească Mioriţa toţi ciobanii sînt «romîni»: şi ungureanul, şi vrînceanul. De unde tragem concluzia, că în balada norodnică moldovenească Mioriţa moldovanul a fost ucis de doi «romîni».

Valoarea excepţională a baladei norodnice moldoveneşti Mioriţa constă în faptul, că mult înainte de întemeierea Moldovei, a Statului Moldova a înveşnicit cea mai veche şi de netăgăduit dovadă a naşterii comunităţii care s-a conştientizat pe sine moldoveni.

Afirmîndu-se într-o perioadă concret-istorică ‒ cea a «înfiripării relaţiilor feudale» (sec. XIII), balada Mioriţa nimic n-a pierdut din valoarea ei spiritual-artistică, din semnificaţia ei majoră de adevăr etnic peste vremi, de certificat de naştere a naţiunii moldoveneşti. În temeiul generalizărilor, principiilor ştiinţifice, care au rezistat timpurilor, şi anume: ‒ «Datinile, poveştile, muzica şi poezia sînt arhivele poporului. Cu ele se poate oricînd reconstitui trecutul întunecat» (Al.Russo); «Legendele etnogenetice poartă acea informaţie, pe care poporul însuşi o are şi o păstrează în memorie despre începuturile sale» (В.Алексеев), conchidem: Balada Mioriţa ‒ realizare de vîrf a creaţiei populare moldoveneşti constituie atestatul de naştere a etnonimului moldovan, moldoveni.

Cercetarea istoriosirilor genetice orale, a legendelor eponimice despre Molda, despre Dragoş, a baladei Mioriţa, dezvăluind părerea poporului despre numele său, despre întemeierea Moldovei, adevereşte că «tradiţia istorică şi tradiţia folclorică au mers mînă în mînă, una oglindind cealaltă» (D.Simonescu).

Toate cele 17 tomuri de creaţii populare moldoveneşti confirmă: «La moldoveni balada este originală în plan etnic, o manifestare majoră a creativităţii colectivităţii purtătoare... Mioriţa este un cîntec endoetnic, adică este creaţia unei comunităţi etnice» ‒ a celei moldoveneşti» (Balada populară, 1976. P. 40, 306).

Creată de genialul Moldovan anonim pe pămînt moldovenesc, «la poalele munţilor moldoveneşti», balada Mioriţa a afirmat din veacul al XIII-lea printre etnosurile europene comunitatea etnică, ce s-a numit şi se numeşte moldoveni.

Conştiinţa de sine a moldovenilor

Autoafirmarea etnică a moldovenilor a rezistat încercărilor vremii, diferitelor convieţuiri, chiar ciocniri cu alte neamuri. Conştiinţa de sine a moldovenilor din veacul al XIV-lea este pe larg adeverită de gramotele oficiale ale Moldovei, de letopiseţele moldoveneşti, de actele cancelariilor şi cronicilor străine; este menţionată în însemnările călătorilor, în relatările misionarilor. Chiar şi în lucrările istoricilor şi diplomaţilor străini tipărite de acum în 1448, 1541, 1578!

În procesul cercetării îndelungate a evoluţiei conştiinţei de sine a diferitelor etnosuri: de la grecii antici (Thucidide), austrieci (E.Priester, 1949; E.Zollner, 1980) pînă la moldoveni (Miron Costin, 1686) etnologi din diferite ţări au dezvăluit şi au fundamentat legitatea generală: principalul, în majoritea cazurilor, «unicul criteriu de delimitare a comunităţilor etnice este conştiinţa de sine (self identification) reflectată în autodenumirea (ethnic labels) reprezentanţilor acestor comunităţi».

Este surprinzător, că această concluzie prima dată a fost formulată de etnologul moldovan Miron Costin cu 278 de ani înainte de antropologii americani R.Narrol şi M.Moermann! În monografia sa etnologică Де нямул молдовенилор дин че царэ ау ешит стрэмоший лор, 1686, poate prima în Europa, Miron Costin a tras concluzia: «Маре довадэ нямурилор дин че рэдэчинэ ши извор сынт ‒ нумеле каре ау ши ын де сине ши ла алте цэрь стрэине...» (exoetnonim). Această concluzie este formulată şi de N.Costin în Летописецул Молдовей де ла зидиря лумий пынэ ын 1601, redactat pe la 1712. La aceeaşi încheiere a ajuns şi antropologul chişinăuian Marc Tcaciuc: «în afară de etnonim... nu există alte criterii ale etnosului».

«Noi, Moldovenii ‒ rădăcina ţării!»

Scrie Grigore Ureche în Letopiseţul său: Moldova «fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori să făcea războae pre acest loc...». Oameni cu cele mai paşnice ocupaţii ‒ plugari şi păstori ‒ moldovenii au fost nevoiţi în zbuciumata lor istorie cu o mînă să ţină coarnele plugului, iar cu cealaltă ‒ baltagul, să-şi păzească cîrdurile de mioare, cirezile de vite, avînd pe umăr sîneaţa. Ţărani,adică oameni ai ţării, de la ţară, şi ciobani din tată în fiu, pentru ei dragostea de plai însemna nu numai lucrarea pămîntului strămoşesc, ci şi apărarea lui de cei lăcomoşi după bunuri străine.

Poziţia geografică a Ţării Moldovei, pămînturile şi apele ei bogate, colinele mănoase, podgoriile întinse şi păşunile pline de oi şi vaci stîrneau «pohtele» puterilor din preajmă.

Dar erau moldovenii şi oşteni vestiţi. Viteji şi pricepuţi în lupte, ei nu-şi precupeţeau viaţa, dacă trebuiau păzite hotarele ţării. Cîntecele, poeziile populare, baladele şi legendele evocă în pagini nenumărate bărbăţia moldovenilor, ura faţă de duşmani şi mila faţă de cei sărmani.

Cîntecele eroice străvechi, reflectînd realităţi din Moldova veacurilor XIV ‒ XV, aduc pînă în zilele noastre ecoul acelor vremi legendare ‒ mărturii ale luptelor cu jertfire de sine ale străbunilor moldoveni ‒ făuritori şi apărători de ţară.

În balada Codrenaş codrean c