În Cronica Angliei e relatat un caz.
În jurul anului 1000 un rege brit a vrut să şteargă de pe faţa pământului poporul velş al Ţării Galilor.
Şi atunci nişte înţelepţi i-au spus: „De ce ai ucide tot poporul? Taie-le capetele la vreo sută de alchimişti, preoţi, vrăjitori mai importanţi – şi poporul nu va mai exista”.
Bănuiesc că acel rege aşa a şi procedat, dacă despre poporul velş a încetat să se mai vorbească în istorie.
Ce însemnau cei „vreo sută de alchimişti, preoţi, vrăjitori mai importanţi” de care vorbeşte cronica? Aceştia constituiau un fel de „academie” neoficială a vremii. Odată lichidată aceasta, a pierit şi poporul.
O învăţătură care reiese din acest exemplu ar fi: a denigra sau a submina o Academie – înseamnă a lovi în ceea ce are mai temeinic un Neam, înseamnă a zdruncina unul dintre pilonii acestuia.
În timp ce în politică, economie, cultură au loc schimbări, Academia din orice stat este acel reper care asigură continuitatea unei societăţi. Precum Biserica. Sau Cartea de Gramatică.
Profesorii japonezi încep de fiecare dată anul şcolar cu următorul discurs: „Suntem o ţară săracă. N-avem petrol, n-avem terenuri arabile, n-avem păduri, n-avem minereuri, n-avem aur… Singurele lucruri pe care le avem sunt creierul şi inteligenţa. Să le folosim!”
Şi le folosesc! 80 la sută dintre japonezi sunt cu studii superioare. Economia lor e una dintre cele mai performante din lume.
La noi doar 8% din populaţie au absolvit şcoli superioare. Dintre care 4% sunt plecate din republică.
Profesorii şi savanţii noştri sunt măturători, constructori, grădinari– mi se spune – foarte buni acolo în străinătate.
Dar noi avem nevoie de ei aici.
Situaţia în care se pomeneşte din când în când Academia de Ştiinţe, atunci când e nevoită să se umilească în faţa mai-marilor zilei ca să poată supravieţui, mi-aminteşte de-o întâmplare pe care o povestea Nicolae Sulac.
Interpretul nostru avea nevoie de ceva şi-l tot ruga pe un sus-pus:
– Ajută-mă, tovarăşe ministru!
– Nu pot!, răspundea imperturbabil acela.
– Te rog!
– Nu pot!
– Fii om!
– Nu pot!
Dar se ştie: au evoluat ţările care au repartizat mai multe procente din PIB pentru cultură, învăţământ şi ştiinţă.
Cele care au făcut economie din contul acestor domenii au regresat.
Ceva mai demult am auzit întâmplător o discuţie dintre doi moldoveni. Unul zicea:
– Sunt sărac.
– De ce?!, îl întreba celălalt.
– Pentru că sunt prost.
– Şi de ce eşti prost?
– Pentru că sunt sărac.
Aceste noţiuni vor fi legate veşnic una de cealaltă.
Iar eu mai cred că vom fi săraci atâta timp cât nu vom şti ce limbă vorbim, care este istoria noastră, care e numele poporului de care aparţinem, câtă vreme nu vom purta respectul cuvenit pentru Carte şi Cărturari.
Cineva afirma că un popor ar trebui apreciat nu atât după oamenii lui mari, cât după felul cum sunt trataţi.
Suntem datori să ne respectăm compatrioţii, pe care îi respectă alţii, să-i apreciem şi noi nu numai mapamondul.
Spun acest lucru pentru că m-am convins în ultimii ani, când am avut mai multe deplasări în străinătate, de un lucru: savanţii noştri, precum Duca, Bostan, Tighineanu, Ghidirim, Furdui, Cimpoi, Hotineanu, Culiuc, Gudumac, Micu, Canţer, Ababii, descoperirile acestora – sunt mai bine cunoscute în lume, decât la ei acasă.
În oraşul Verona din Italia mi s-a spus că localitatea trăieşte din turismul care se face la balconul Julietei, imortalizat de marele Shakespeare în piesa „Romeo şi Julieta”. 80% din venitul oraşului e asigurat de acest balcon, care a devenit un brand naţional.
Mi-ar plăcea dacă Chişinăul ar şti să-şi facă şi el un brand din balconul lui Grigore Vieru, spre exemplu.
Sau din balconul lui Eugen Doga.
Sau din cel al lui Mihai Cimpoi.
Spre regret, nu ştim să ne promovăm valorile.
Un alt păcat al nostru e acela că la noi totul este politizat.
După părerea mea, opţiunile politice ale unui savant ar trebui să conteze mai puţin.
Scriitorul argentinian Jorge Luis Borges spunea: „Nu mă interesează cu cine a votat Shakespeare”.
Dar cele mai politizate sunt, totuşi, limba şi istoria.
Spre deosebire de alte state, la noi nu viitorul este imprevizibil, ci trecutul.
În ultimele două decenii trecutul depinde de partidele care se perindează în scaunele puterii. Eroii pot fi trădători ai neamului, ocupanţii pot deveni eliberatori şi invers, în dependenţă de necesităţile politice ale cutărei sau cutărei formaţiuni, care-şi caută temeiuri şi aliaţi în istorie.
Tot de cei de la putere depind numele limbii noastre, cel al neamului de care ţinem, care e istoria noastră, care ne sunt prietenii şi care ne sunt duşmanii.
Am propus şi cu o altă ocazie – ca să depolitizăm aceste domenii sensibile, există o singură soluţie: să procedăm cum se procedează în majoritatea statelor care se respectă. Toate problemele legate de lingvistică şi istorie să fie declarate a ţine de competenţa Academiei de Ştiinţe, anume ea să fie o dată pentru totdeauna autoritatea supremă în aceste domenii.
În felul acesta Academia de Ştiinţe i-ar feri pe oamenii noştri politici de declaraţii hazardate, şi şi-ar aduce o contribuţie la consolidarea societăţii.
Relativ nu demult am fost într-o localitate cu nume turanic de la sudul republicii şi i-am rugat pe nişte copii să-mi arate unde se află primăria.
După ce aceştia mi-au explicat într-o frumoasă limbă românească cum să ajung la primărie, i-am întrebat:
– Dar voi de ce naţionalitate sunteţi?
Şi unul dintre ei mi-a răspuns:
– Noi suntem de naţionalitate copii.
Într-o republică atât de împărţită – în autonomii, partide, mahalale, interese –, numai copiii nu sunt împărţiţi. Iată de la cine ar trebui să ia exemplu oamenii maturi, mi-am spus. Ce facem noi astăzi pentru ţara de mâine care sunt copiii ei? Cum o salvăm?
Sunt întrebări la care trebuie să căutăm răspunsuri împreună. Misiunea oamenilor de cultură şi ştiinţă eu o regăsesc într-un exemplu din viaţa marelui istoric N. Iorga. Pe acesta, după ce a scris o „Istorie a Imperiului Otoman” în 4 volume, tradusă în cele mai importante limbi ale Europei, Guvernul de la Ankara a dorit să-l decoreze cu cea mai înaltă distincţie a Turciei.
Şi atunci N. Iorga a spus: „Nu vreau să mă decoraţi cu cea mai de seamă distincţie turcă, v-aş ruga să-mi daţi în locul ei drapelul pierdut de Ştefan cel Mare la bătălia de la Valea Albă”.
Menirea cărturarului din Republica Moldova azi ar fi aceeaşi: să recupereze drapelele pierdute de oamenii politici şi să câştige bătăliile pierdute de alţii.
Aceasta este misiunea sa sfântă, dar şi o datorie, una care-l obligă, dar şi care-i face cinste în faţa istoriei.